Brandon Sanderson – WARBREAKER

hardcover, 592 pagini, Tor Books, iunie 2009

Începută în 2004, seria Cercului de Ted Dekker este un exemplu perfect al modului în care un autor îşi exprimă convingerile religioase folosindu-se de ficţiune. Deranjul apare atunci cînd aceste convingeri capătă nuanţe propagandistice care deseori nici măcar subtile nu sînt, nuanţe amplificate de fundalul în care limita dintre bine şi rău este trasată cu o tuşă extrem de groasă. Un an mai târziu apare Elantris, romanul de debut al lui Brandon Sanderson. Chiar dacă a avut şi părţi negative (acţiuni lipsite de motivaţii plauzibile, precum şi stereotipia şi simplitatea personajelor), Elantris s-a remarcat prin sistemul de magie oarecum inedit şi prin ambiguitatea morală a personajelor principale. Însă deosebirea majoră faţă de seria Cercului a fost utilizarea inteligentă a religiei (ideologie şi scopuri) ca pretext pentru ilustrarea conflictelor izvorîte din ambiţii personale, răzbunare şi sete de putere.

Cine a sărit peste seriile Alcatraz şi Mistborn va descoperi că Warbreaker e o versiune a lui Elantris cu steroizi. În primul rînd, sistemul de magie este unul original, bazat pe culori. Pe scurt, fiecare fiinţă umană este înzestrată cu o Respiraţie. Când ea este dăruită altcuiva, donatorul devine un Drab, adică o persoană fără vigoare, cu percepţii senzoriale mult diminuate. Cu cît ai mai multe Respiraţii, cu atît culorile sînt mai vii, nuanţele mai sesizabile, plus alte beneficii cum ar fi tinereţea veşnică sau posibilitatea de a însufleţi obiecte şi a le da comenzi. Mai există şi o sabie magică, sabie care consumă Respiraţii pe bandă rulantă, oameni care se reîntorc la viaţă în ipostaza de Zei, precum şi cîteva utilizări ingenioase ale sistemului de magie.

În al doilea rînd, în Warbreaker personajele sînt mai bine conturate. Există o gamă mult mai largă de emoţii şi acţiuni comparativ cu Elantris, şi asta se vede cel mai bine când realizezi că Vivienna şi Siri sînt două jumătăţi mult mai complexe ale lui Sarene. Ce-i drept, şi întîmplările înfăţişate în Warbreaker sînt mai diverse şi mai puternice ca impact decît cele din Elantris. Totodată, în Warbreaker există mai multe întorsături de situaţie care prin definiţie au (printre altele) rolul de a reliefa neobişnuitul în caractere comune şi banalitatea în cei dotaţi cu trăsături extraordinare.

Însă aspectul în care cartea străluceşte este cel al motivaţiilor, trăirilor şi reflecţiilor personajelor. Toate sînt plauzibile şi de bun-simţ şi n-am găsit o situaţie în care eu, în pielea respectivului personaj, să fi acţionat sau gândit (cu mult) diferit. Brandon Sanderson surprinde în mod plăcut prin calitatea consideraţiilor şi analizelor faţă de personaje, întîmplări sau locuri. Modul lor de manifestare şi echilibrul constant dintre obiectivitate şi subiectivitate m-au convins că Sanderson este un scriitor nu numai talentat şi educat, ci şi cu o inteligenţă peste medie. Și tocmai această inteligenţă face ca şi în Warbreaker partea ce ţine de religie să fie folosită judicios şi nepărtinitor, adică într-un mod care nu îi insultă nici măcar pe atei. Brandon Sanderson e printre puţinii scriitori de fantasy care și-au dat seama că o carte bună trebuie să aibă în background şi o componentă religioasă consistentă, pe lîngă cele politică, socială şi economică. Deşi există personaje mai importante din punct de vedere al rolurilor pe care le au şi al efectelor pe care le produc, Lightsong este personajul cel mai complex, cel mai fin construit şi cel mai empatic, tocmai prin prisma religioasă prin care îşi raportează propria existenţă.

Dacă vă aşteptaţi ca Warbreaker să fie un roman epic de la un capăt la altul, atunci veţi fi dezamăgiţi. Cartea începe lent, apoi prinde viteză, încetineşte uşor pentru un nou avînt, apoi acţiunea se iuţeşte tot mai tare pînă spre un final total satisfăcător, atît ca aşteptări, cît şi ca realizare. Ca şi în Elantris, sfîrşitul are nuanţe de „deus ex machina” însă aici este mult mai plauzibil, cu o sevă care nu vine deloc din neant, ci din cele întîmplate anterior. Și în Warbreaker rămîn unele fire secundare nerezolvate (lăsîndu-se astfel posibilitatea unei continuări) însă, spre deosebire de Elantris, cartea de faţă îţi domoleşte setea cu ceva mai mult decît apă cu lămîie.

Silviu Gheorghe

Keley Armstrong – Invocarea
Editura Leda, 2010
Traducere de Cristina Jinga

Invocarea este prima carte dintr-o serie de trei intitulată Forţele răului absolut şi scrisă de Kelley Armstrong, cunoscută autoare de cărţi fantasy care au ca personaj principal femei cu puteri supranaturale.

Dacă în seria Femei din lumea de dincolo Armstrong alege ca eroine femei ajunse la maturitate, în trilogia Forţele răului, ea aduce în mijlocul acţiunii o adolescentă de cincisprezece ani pe nume Chloe Saunders, care se dovedeşte a fi o necromantă ce vede stafii şi ridică morţii din morminte. Din acest motiv ea este închisă în obscurul sanatoriu Lyle, fiind diagnosticată cu schizofrenie şi tratată cu medicamente puternice. În acest sanatoriu, Chloe se întîlneşte cu alţi tineri care, aparent, au probleme mintale la fel ca ea şi se dovedesc a fi, şi ei, tineri cu puteri supranaturale de diverse facturi. Chloe se va alia cu Rae, Simon şi Derek pentru a lupta împotriva unui duşman comun. Care este acest duşman, citiţi şi aflaţi singuri, deşi va trebui să aşteptaţi şi volumul al doilea pentru că în acest prim volum nu se întîmplă mare lucru, iar finalul este de-a dreptul dezamăgitor pentru că în loc să clarifice cîte ceva, ridică şi mai multe întrebări şi exact cînd să dai pagina să vezi ce se mai întîmplă, descoperi că scrie „sfîrşit”.

Cartea începe ca orice altă carte de acest gen, cu o adolescentă care se plînge de viaţa ei, de părinţi (numai tatăl în acest caz), de proiectele de la şcoală, de faptul că n-are partener pentru bal, şi se dezvoltă pe măsură ce lui Chloe i se pare că vede stafii, descoperă că ea chiar vede stafii, este urmărită de una, face o scenă la şcoală şi este internată într-un sanatoriu psihiatric. Aici urmează probleme tipice de persoană nouă care se integrează greu şi apoi obişnuitele belele în care se bagă fata nouă pentru că e mai perspicace şi mai de încredere decît alţii. Pînă aici nimic deosebit, poate fi oricare altă carte scrisă după tiparul „fata întîlneşte un băiat; băiatul/fata descoperă/este din altă specie de factură mitică.”

Din fericire însă cartea reuşeşte să se detaşeze de cele din categoria ei, prin faptul că nu are ca subiect principal o idilă adolescentină (de fapt subiectul nu face deloc referire la vreo posibilă idilă) şi prin scenele de suspans foarte bine scrise. Invocarea se apropie mai mult de o carte de groază decît de un paranormal romance, iar asta face ca ea să aibă succes la un public divers pe o piaţă suprasaturată de poveşti de amor adolescentine cu unul sau mai multe personaje supranaturale. Chloe este un personaj foarte bine conturat prin acţiunile ei, căci altfel caracterizările lipsesc cu desăvîrşire; cu bune – este capabilă de empatie, învaţă bine, are preocupări artistice, şi cu rele – minte şi manipulează oamenii atunci cînd este în avantajul ei şi vă asigur că asta nu o transformă într-un personaj negativ, aşa cum ar suna la prima vedere. Este adolescentul tipic, uşor interiorizat, neînţeles, cu duşmani şi cu prieteni, care încearcă să-şi rezolve singur problemele. Într-un şir lung de eroine de cărţi fantasy, Chloe este unică prin faptul că are şi alte preocupări în afară de băieţi, dragoste şi/sau sex (lucruri la care se face doar vag referire în carte, spre dezamăgirea, bănuiesc, a fanilor seriilor Amurg, Casa Nopţii sau Lupii din Mercy Falls), iar cînd vine momentul, ştie să se bazeze pe propriile forţe fără să aştepte să fie salvată de un cavaler în armură strălucitoare. Armstrong a ştiut cum să contureze un personaj uman cu defecte şi calităţi şi tocmai asta o face pe Chloe credibilă în peisajul cărţii în care autoarea a adunat cît mai multe personaje de legendă: necromanţi, vrăjitori, semidemoni şi vîrcolaci, toţi la fel de credibili.

În concluzie, cartea doar ne serveşte o intrigă pentru întreaga serie şi e mai bine să fie citită împreună cu volumul al doilea pentru o satisfacţie intelectuală mai mare. În România, seria Forţele răului absolut e publicată de Editura Leda şi momentan se găseşte doar primul volum. Dacă vă place stilul lui Kelley Armstrong mai puteţi citi, pînă apare al doilea volum din trilogie, şi seria Femei din lumea de dincolo, publicată parţial la Editura Tritonic.

Laura Frunză

Mark Charan Newton – NIGHTS OF VILLJAMUR – hardcover, 452 pagini, Tor UK, iunie 2009

Ciclul Legends of the Red Sun debutează cu Nights of Villjamur, o poveste complexă ce-și situează mare parte din acțiune în orașul din titlu, capitală a unui imperiu pe cale de-a intra într-o iarnă lungă, căreia e foarte posibil să nu-i supraviețuiască. Aici sosește într-o zi mohorîtă tînărul Randur, care în copilărie a fost martorul unei întîmplări stranii în provincia sa de baștină, salvînd cu ocazia respectivă viața unei „cultiste” – o vrăjitoare care i-a promis în schimb ajutor la nevoie. O iarnă lungă și deosebit de aspră e pe cale de-a se înstăpîni în imperiu, iar Randur speră să reușească  să parvină, să cîștige destul acordînd lecții de scrimă și dans – și uneori favoruri sexuale – doamnelor din înalta societate, pentru a-și aduce și mama la adăpostul zidurilor groase ale capitalei, căci iernile anterioare aproape c-au șters civilizația de pe fața pămîntului. Dar Randur ajunge în capitală într-un moment delicat: împăratul a înnebunit și s-a sinucis, iar intrigile politice care însoțesc înscăunarea prințesei Rika se desfășoară simultan cu atacuri din partea unor forțe oculte asupra gărzii imperiale, amenințînd stabilitatea imperiului. Mai mult, un membru al Consiliului conducător a fost asasinat, iar Randur e unul dintre posibilii martori la crimă.

Acțiunea are planuri multiple. Putem astfel urmări ascensiunea în societate a lui Randur, eforturile comandantului gărzii imperiale, Brynd Lathraea, de a păstra siguranța cetățenilor imperiului și, în sfîrșit, ancheta inspectorului Rumex Jeryd în cazul morții înaltului consilier. Poveștile se întrepătrund și se amestecă înspre un final deloc previzibil, pe care nu e cazul să îl dezvălui aici.

Cartea lui Mark Charan Newton face parte dintr-un set care e pe cale de-a alcătui un curent în sine în cadrul literaturii fantasy. Alături de Steven Erikson, George R. R. Martin, Joe Abercrombie, Brent Weeks, David Anthony Durham, Patrick Rothfuss sau Scott Lynch (ca să-i amintesc doar pe aceia ale căror nume îmi vin în minte fără să stau pe gînduri), Newton renunță fără remușcări la convențiile tolkieniene ale eroilor și la motivul quest-ului ca element definitoriu al genului, dar și la decorul cvasi-pastoral atemporal amenințat de umbra unui lord întunecat și își plasează acțiunea într-un timp medieval, descriindu-l fără pic de complezență. Personajele lui nu sînt zugrăvite în alb/negru, ci în nenumărate nuanțe de gri.

Sigur, există și în Nights of Villjamur un sistem de magie (și încă unul destul de ingenios!), există și aici o amenințare difuză dinspre o „parte întunecată”, ba putem chiar identifica și un bildungsroman, în firul narativ care-l are ca protagonist pe junele Randur. Dar autorul are buna inspirație de a da personajelor îndeajuns de multe pete întunecate fie în caracter, fie în trecut, pentru ca ansamblul să pară credibil, să permită imersiunea în poveste. În plus, a știut să împrumute, fără a părea lipsit de originalitate, anumite locuri comune din atmosfera specifică New Weird-ului, un clin d’oeil ingenios iubitorilor lui Miéville fiind, de pildă, amestecul raselor (inclusiv garude!) care populează și apără orașul Villjamur (care aduce la rîndul său, pe alocuri, aminte de Noul Crobuzon, de Ambergris sau de Orașul gravat al lui K.J. Bishop).

Una peste alta, e o carte corect construită, care are toate ingredientele necesare pentru a mă determina să aștept cu destulă nerăbdare momentul cînd mă voi apuca de citit City of Ruins, cel de-al doilea volum al ciclului, apărut la exact un an distanță (4 iunie 2010) la aceeași editură. Ce n-a reușit Mark Charan Newton e să mă facă să îmi pese îndeajuns de mult de Brynd Lathraea, personajul care, se pare, va fi în centrul următorului roman. Sînt curios dacă va reuși să mă cucerească pe parcursul acestuia.

Horia Nicola Ursu

Cel mai greu cînd te apuci sa scrii despre Discworld este sa găsești un unghi din care sa abordezi lighioana. Cele 37 de cărți din serie cuprind o lume completa și descrisa în amănunt, personaje și aventuri felurite, demonstrații ale unor teorii privind evoluția speciei și-a culturii umane și asa mai departe. Fiecare carte e „despre ceva”: industria filmului, ce se întîmplă cînd moartea pleacă în vacanta, basmele și modul în care construiesc ele lumea, muzica rock, muzica de opera, credința, vampirii și modul în care sunt ei organizați și asa mai departe.

Exista însă cîteva aspecte care unesc toate aceste cărți. Întîmplările se petrec pe aceeași lume, de exemplu, iar personajele din unele cărți se întîlnesc uneori cu cele din altele. Evenimente dintr-un loc au un oarecare impact asupra celor din alt loc. Si, poate mai important, fiecare carte demonstrează cum un anumit mod de a vedea lumea aduce mai multe foloase oamenilor decît vreun altul. Pratchett e, la un anumit nivel, un scriitor politic: susține, prin fiecare rînd pe care îl scrie, umanismul secular.

Aceasta ideologie respinge supranaturalul, religia, le prefera etica, dreptatea și gîndirea. Un adept al umanismului crede ca oamenii au dreptul sa trăiască liber, respectînd principiile etice și respectîndu-i pe ceilalți, și sa își dezvolte o viziune proprie asupra vieții sale.

Pe Discworld exista multi umaniști, iar viziunea lor despre viata și lume e supusă adesea unor teste riguroase. Întreaga acțiune din Witches Abroad, de exemplu, se învîrte în jurul conflictului dintre vrăjitoarea (cea rea, pana  la sfîrșit) care încearcă sa le dea oamenilor ceea ce ea crede ca vor și vrăjitoarea (cea buna, deși nu-i convine prea mult rolul) care reușește sa ii lase pe oameni să facă ceea ce le e necesar. Adică să își vadă de treburile lor. Întreaga sub-serie a vrăjitoarelor tratează subiectul acesta și alte cîteva subiecte conexe (diferența dintre a fi bun și a fi simpatic, de exemplu).

Substratul acesta politic e prezent și în cărțile despre viata din Ankh-Morpork: autocratul local crează Ghilde ale hoților si asasinilor care le permit membrilor lor să își ducă existenta respectînd reguli simple și clare și plătind impozite. Crearea Ghildelor a dus la reducerea drastica a criminalității, la apariția cate unui șef de Ghilda care răspunde în numele subordonaților sai și la îmbogățirea fără precedent a orașului în sine. Unde e umanismul? În posibilitatea celor mînați de instincte criminale de-a le pune în slujba orașului, chiar dacă nu am mare chef sa facă asta, și deci de-a duce vieți lungi și fericite, dacă doresc asta. Pentru a nu mai vorbi de cetățenii relativ nevinovați.

Sam Vimes, comandantul Gărzii de noapte din Ankh-Morpork, dă glas adesea obiecțiilor lui în privința diverselor instituții publice, și mereu argumentul lui e același: orice instituție și cutuma trebuie mereu sa fie evaluata fără mila și în funcție de folosul pe care îl aduce oamenilor.

Exista pe Discworld și alte probleme politice, poate mai ușor de observat: în Ankh-Morpork funcționează sistemul democratic (un om-un vot; patricianul Vetinari e omul, el are votul); în regatul Lancre însăși natura se revoltă în momentul în care pe tron se instalează un neavenit; în Genua securitatea statului se străduie sa ii determine pe oameni sa fie veseli. Toate aceste considerații pot fi discutate alături de cea ideologica, pentru a vedea dacă autorul rămîne constant în momentul în care trece de la idee la aplicarea sa detaliata. Din punctul meu de vedere o face.

Pratchett ne spune o dată și încă o dată un lucru clar: lumea nu e o poveste, nu a fost imaginată de cineva pentru restul. Nu poți să trăiești OK cînd crezi ca lumea din jurul tău se ghidează după regulile unei povesti, sau cînd cineva îți impune sa trăiești într-o poveste. Poveștile, basmele și legendele sunt întîmplări structurate, pe cînd viata nu e asa.

Pratchett folosește umorul și satira și vorba de duh pentru a transmite anumite idei sau pentru a-l face pe cititor sa își dea seama de anumite lucruri. De aceea, poate, cărțile lui sunt adesea tratate cu lejeritate; faptul că fac parte din genul fantasy ii ajută cu siguranță pe multi sa le includă în categoria „cărți pentru copii”. Ele sunt însă mult mai complexe (din punct de vedere ideologic și din punctul de vedere al cunoașterii transmise). Cărțile din seria Discworld satirizează și explică foarte multe lucruri despre lumea contemporană, dar includ și o ideologie cu care poți să fi de acord sau nu. Această discuție ideologica e relativ ascunsă în substanța fiecărei cărți, dar explorarea ei merită, din punctul meu de vedere, tot efortul pe care îl cere. Pentru a-ți feri copii și psihicul nevestei de astfel de blasfemii sau pentru a-ți da apă la moară, după caz.

Adina Barvinschi

Am observat o tendinţă tot mai evidentă în lumea editorială de peste ocean, în ultimii doi-trei ani. Sau poate că e un trend mai vechi şi doar acum a început să devină vizibil. Proza scurtă a revenit în atenţia publicului de science fiction şi fantasy. Nu, revistele n-au căpătat brusc un suflu nou, cifrele de vînzări raportate le prevestesc acelaşi viitor sumbru, odată cu îmbătrînirea audienţei lor.

În schimb, semn al maturizării nu doar a genului, ci şi a celor care îl propagă în rîndul cititorilor – adică a editorilor -, pe rafturile virtuale sau nu ale librăriilor, şi prin urmare şi pe cele ale cititorilor, au început să îşi facă loc tot mai multe culegeri retrospective ale prozei scurte a marilor autori. Fie că e vorba de restituiri ale operei out of print a unor maeştri, fie că e vorba de solide compilaţii ale unor autori ce ne sînt contemporani, tot mai multe volume sau chiar serii de volume de tip Collected Stories sau Best of apar şi se bucură de succes. Campionii acestei tendinţe sînt aşa-numiţii small press publishers, care se adresează unui public mai restrîns, mai specializat. Dar ocazional volumele de acest tip sînt preluate de mai marii jucători, precum Tor sau Gollancz /Orion, Baen sau DAW  Books, şi aduse la îndemîna oricui.

Din prima categorie merită a fi enumerate cîteva compilaţii notabile apărute de-a lungul ultimului an. NESFA Press, ramura editorială a asociaţiei iubitorilor de SF din Nord-Estul american, a produs în ultimele 18 luni serii de volume dedicate unor nume grele. A apărut o integrală a prozei scurte a lui Roger Zelazny, în şase volume absolut superbe. Au urmat două volume selectate din opera lui Lester Del Rey. În curs e o reeditare, programată pe mai multe volume, a prozei scurte a lui Poul Anderson. Despre cel dintîi volum am vorbit chiar în GalileoOnline, acum cîteva săptămîni, cel de-al treilea, The Saturn Game, a apărut în iunie. Tachyon, alt small press publisher respectabil, şi-a adus recent contribuţia în domeniu prin volume dedicate lui James Tiptree, Jr. (Her Smoke Rose Up Forever), Joe R. Lansdale şi Michael Moorcock.  Night Shade Books reeditează în vara aceasta cele mai valoroase povestiri ale lui Kim Stanley Robinson şi Fritz Leiber. Subterranean Press editează anual, într-o serie ajunsă la volumul al cincilea, integrala prozei scurte a lui Robert Silverberg.

Nici „cei mari” nu se lasă mai prejos. La Tor a apărut mai demult o carte masivă intitulată The Collected Stories of Greg Bear. Anul trecut a fost rîndul lui Gene Wolfe, cu al său Best of. Gollancz/Orion, probabil cel mai serios publisher din domeniu, a dedicat o serie de cinci volume lui Philip K. Dick, un volum-cărămidă lui Arthur C. Clarke şi o colecţie separată (Big Black Books) reeditării în volume omnibus a operei unor înaintaşi precum Lovecraft, Robert E. Howard (care apare dincolo de Atlantic la Del Rey, într-o serie foarte elegantă, ilustrată) şi Wells (în pregătire cu un omnibus al povestirilor F&SF). În sfîrşit, Baen Books publică reeditări (în compilaţii proprii) ale prozei scurte a lui Murray Leinster, Poul Anderson (iar!), Christopher Anvil.

Mai mult chiar, această „modă” a valorificării originilor a mers şi mai departe, autorii de science fiction pătrunzînd, iată, şi în templul sacru al canonului literar. Library of America, echivalentul colecţiei Pléiade a francezilor, i-a inclus recent în catalogul său pe Philip K. Dick, Lovecraft şi Shirley Jackson. Everyman’s Library a publicat recent Stories de Ray Bradbury (o sută de povestiri ale maestrului, într-un hardcover uriaş) şi a anunţat apariţia unui omnibus Asimov.

Ce putem deduce de aici? În opinia mea, două lucruri: că cititorul contemporan, utilizator de internet şi trăitor în epoca Facebook, Twitter şi WordPress, redescoperă cu delicii originile genului şi, în egală măsură, că în lumea civilizată, literatura science fiction se înscrie în mod firesc în circuitul literaturii pur şi simplu, depăşind etichetele infamante de gen.

Horia Nicola Ursu

Cherie Priest – BONESHAKER – trade paperback, 416 pagini, Tor Books, noiembrie 2009

Am pornit în lectura acestui volum cu oarece idei preconcepute (datorate unor recenzii şi opinii parcurse anterior) şi cu un dram de mefienţă (în general, am rezerve atunci cînd o carte e promovată masiv). Nu puteam însă ocoli lectura, fie şi numai din interes profesional, cîtă vreme Boneshaker a fost nominalizată anul acesta la mai toate marile premii ale genului (inclusiv la Hugo, unde se confruntă cu un alt favorit, romanul The Windup Girl de Paolo Bacigalupi, care i-a adus deja autorului său Nebula). Pînă în prezent, în palmares figurează premiul Locus şi un premiu acordat de Pacific Northwest Booksellers Association. În plus, cartea a beneficiat din plin de coperta absolut încîntătoare realizată de Jon Foster şi de un design (interior şi exterior deopotrivă) de mare clasă (cu vignete interioare delicioase şi tipar într-o nuanţă sepia).

Primă parte a unui ciclu declarat mai amplu intitulat The Clockwork Century, Boneshaker este, în viziunea autoarei, o încercare de a da mişcării steampunk – aflată în mare vogă peste ocean – un magnum opus literar. Ar fi un semn că acest subgen, aflat acum în plină expansiune şi la cea de-a doua generaţie de scriitori care îl abordează, şi-a atins maturitatea şi, în egală măsură, locul în conştiinţa publică şi în istoria literaturii.

Cartea funcţionează la mai multe niveluri. Este, în primul rînd, o ucronie. Acţiunea se petrece pe la 1880, într-o Americă în care războiul de secesiune s-a prelungit datorită, între altele, amestecului britanic, în care părţile beligerante utilizează cu succes dirijabile, în care republica independentă texană a descoperit petrolul cu cincizeci de ani mai devreme. Cursa progresului, alimentată de război, a produs deopotrivă minuni, dar şi orori din calea cărora mulţi s-au refugiat. Astfel, goana după aur din Klondike s-a produs mai timpuriu, ceea ce a dus la dezvoltarea nord-vestului american (regiunea Seattle) ca urmare a invaziei prospectorilor.

În acest context, un grup de investitori ruşi, decişi să pună mîna pe cel mai mare filon de aur al regiunii Klondike, i-a solicitat inventatorului Leviticus Blue să construiască o maşinărie capabilă să străpungă solul îngheţat al Alaskăi (care aparţine încă Rusiei). Acesta s-a achitat de sarcină, dar prototipul autonom a luat-o razna în preziua inaugurării, săpînd tunele pe sub întregul oraş, ceea ce a dus la surparea a nenumărate clădiri (îndeosebi băncile au fost, în mod bizar, cele a căror fundaţie a fost distrusă) şi la pierderea de vieţi omeneşti, într-un dezastru comparabil cu cel produs de un cutremur devastator. Săpăturile maşinăriei (denumită Boneshaker, de aici titlul romanului) au eliberat însă şi o pungă subterană de gaz toxic, care îi preschimbă pe cei care îl inhalează în zombi însetaţi de sînge.

Şaisprezece ani mai tîrziu, oraşul contaminat a fost înconjurat cu ziduri înalte, iar tragedia continuă să-i bîntuie pe supravieţuitori, care au fost nevoiţi să se mute dincoace de ziduri. Numele lui Leviticus Blue, cel considerat responsabil de producerea dezastrului, e blestemat, iar Briar Wilkes, văduva acestuia, împreună cu fiul ei Zeke, sînt consideraţi nişte paria. Războiul continuă undeva în sud, ceea ce a împiedicat-o pe Briar să îşi caute norocul în altă parte.

Aici se declanşează intriga propriu-zisă a romanului, care devine un bildungsroman potrivit de minune pentru publicul adolescent din momentul în care Zeke, nemulţumit de statutul său, decide să pătrundă în spaţiul interzis al oraşului contaminat, pentru a căuta dovezile nevinovăţiei tatălui său. Îngrozită, Briar îi ia urma, pătrunzînd la rîndul ei în spaţiul enclavei stăpînite de zombi. Ar fi inutil şi contraproductiv să povestesc mai departe cartea. Aventurile se succed cu repeziciune, punctul de vedere alternează între odiseea lui Zeke şi periplul mamei sale, prilej pentru Cherie Priest să ne descrie universul construit cu migală al oraşului închis.

La nivel supratextual, oraşul devine astfel personajul principal al cărţii – o trăsătură care apropie cartea şi de curentul New Weird. Iar Seattle şi locuitorii săi, aşa cum e descris în Boneshaker, nu e cu nimic mai prejos de Ambergris-ul lui Jeff VanderMeer sau de Noul Crobuzon al lui China Miéville. Întreg sistemul care permite supravieţuirea unei populaţii de dimensiuni nebănuite e descris cu ingeniozitate şi cu amănunte dătătoare de fiori de tip sense of wonder. Aceasta ar fi, aşadar, cea de-a treia grilă de lectură posibilă.

A reuşit autoarea să-şi atingă ţelul, oferindu-ne „marele roman al genului steampunk”? Probabil că nu – nu în acest segment al ciclului – dar nu exclud posibilitatea ca întregul, seria Clockwork Century, să devină un candidat la acest titlu, după ce va fi publicată în integralitatea sa (o nuvelă lungă intitulată Clementine e deja pe piaţă de la Subterranean Press, în ediţie hardcover, iar un al doilea roman, Dreadnought, va apărea în noiembrie la Tor).

Unii comentatori au reproşat autoarei americane apelul prea frecvent la clişee, precum şi acţiunea liniară. În ce mă priveşte, caut altceva la o carte de acest gen, nu originalitate cu orice preţ, ci imaginaţie în construirea unei lumi coerente. Cherie Priest a reuşit să îmi reţină atenţia din acest punct de vedere şi am să-i citesc cu siguranţă următoarele segmente ale seriei Clockwork Century.

Horia Nicola Ursu

Marcel Theroux – Far North
HarperCollinsCanada, 2009

Deşi Theroux nu este un stilist existenţialist à la McCarthy, cartea sa ridică multe întrebări şi expune multe aspecte asupra cărora nu pea ne place să gîndim.

Volumul de faţă este – şi nu este – o grămadă de chestii. Mai bine spus este un pic din fiecare: roman de personaje, de situaţii, roman de aventuri, un pic de hard SF, filozofic, de acţiune etc. Practic Theroux  şi-a creat propria apocalipsă, destul de interesantă după parerea mea. Povestea se petrece în Siberia, undeva pe cercul polar, unde noile colonii ale Quakerilor sînt ajunse din urmă de descompunerea civilizaţiei umane aşa cum o cunoaştem acum, pogorînd asupra lor foamete, violenţă, frig, sclavagism.

Comparaţia cu alte scrieri post-apocaliptice este de neevitat. Din punctul de vedere al personajului principal, Makepeace, cartea este similară cu Poștașul lui Brin. Marea diferenţă constă în finalul care nu este la fel de optimisto-patriotic. Din punct de vedere al atmosferei apăsătoare, a sentimentului de singurătate şi disperare, cartea are multe asemănări cu Drumul lui McCarthy. Ca diferenșă majoră, duritatea luptei pentru supravieţuire este mai domolită decît în cea din  urmă. Volumul are secţiuni întregi ce degajă un exotism aparte, specific fraţilor Strugaţki, datorat plasării întregului volum în Siberia care ascunde aşa numitele oraşe tehnologice specifice erei sovietice. Theroux ne serveşte o întreagă scenă de explorare într-un astfel de oraş situat în (surpriză!) The Zone, cu tot tacîmul de rigoare – ameninţări necunoscute, invizibile, tehnologii tentante, de mult uitate de supravieţuitori. Evident, multe (dacă nu cumva toate) din teoriile şi speculaţiile prezentate indirect în acest volum au mai fost abordate şi în alte volume SF de succes, însă scriitura are prospeţime şi nerv şi te face să dai pagina.

Din punct de vedere literar, Theroux a preferat persoana intîi şi bine a facut. Personajele sînt bine conturate, reale, palpabile, empatizăm cu ele din plin. Makepeace este un personaj de forţă, memorabil pentru 90% din carte. Povestea şi misterele sînt bine dozate şi alternează natural cu flashback-uri şi introspecţii. Unde Theroux o dă oarecum în bară  este finalul forţat, hollywoodian, din cauza căruia personajele tind să o ia pe aratură în privinţa deciziilor, iar concidenţele se aşază prea bine creînd o impresie nu tocmai grozavă.

Una peste alta Far North nu este deloc o carte de vacanţă, în ciuda încheierii “de film”. Pentru bună parte din drum autorul se ţine bine, ba chiar cîștigă serios datorită setup-ului mai puţin obişnuit, iar întrebările ridicate nu sînt tocmai întrebările pe care le doreşti în mintea ta în timp ce stai la plajă cu o bere rece lingă tine.

O lectura recomandată.

Adrian Crăciun