Politica în Lumea-Disc

Cel mai greu cînd te apuci sa scrii despre Discworld este sa găsești un unghi din care sa abordezi lighioana. Cele 37 de cărți din serie cuprind o lume completa și descrisa în amănunt, personaje și aventuri felurite, demonstrații ale unor teorii privind evoluția speciei și-a culturii umane și asa mai departe. Fiecare carte e „despre ceva”: industria filmului, ce se întîmplă cînd moartea pleacă în vacanta, basmele și modul în care construiesc ele lumea, muzica rock, muzica de opera, credința, vampirii și modul în care sunt ei organizați și asa mai departe.

Exista însă cîteva aspecte care unesc toate aceste cărți. Întîmplările se petrec pe aceeași lume, de exemplu, iar personajele din unele cărți se întîlnesc uneori cu cele din altele. Evenimente dintr-un loc au un oarecare impact asupra celor din alt loc. Si, poate mai important, fiecare carte demonstrează cum un anumit mod de a vedea lumea aduce mai multe foloase oamenilor decît vreun altul. Pratchett e, la un anumit nivel, un scriitor politic: susține, prin fiecare rînd pe care îl scrie, umanismul secular.

Aceasta ideologie respinge supranaturalul, religia, le prefera etica, dreptatea și gîndirea. Un adept al umanismului crede ca oamenii au dreptul sa trăiască liber, respectînd principiile etice și respectîndu-i pe ceilalți, și sa își dezvolte o viziune proprie asupra vieții sale.

Pe Discworld exista multi umaniști, iar viziunea lor despre viata și lume e supusă adesea unor teste riguroase. Întreaga acțiune din Witches Abroad, de exemplu, se învîrte în jurul conflictului dintre vrăjitoarea (cea rea, pana  la sfîrșit) care încearcă sa le dea oamenilor ceea ce ea crede ca vor și vrăjitoarea (cea buna, deși nu-i convine prea mult rolul) care reușește sa ii lase pe oameni să facă ceea ce le e necesar. Adică să își vadă de treburile lor. Întreaga sub-serie a vrăjitoarelor tratează subiectul acesta și alte cîteva subiecte conexe (diferența dintre a fi bun și a fi simpatic, de exemplu).

Substratul acesta politic e prezent și în cărțile despre viata din Ankh-Morpork: autocratul local crează Ghilde ale hoților si asasinilor care le permit membrilor lor să își ducă existenta respectînd reguli simple și clare și plătind impozite. Crearea Ghildelor a dus la reducerea drastica a criminalității, la apariția cate unui șef de Ghilda care răspunde în numele subordonaților sai și la îmbogățirea fără precedent a orașului în sine. Unde e umanismul? În posibilitatea celor mînați de instincte criminale de-a le pune în slujba orașului, chiar dacă nu am mare chef sa facă asta, și deci de-a duce vieți lungi și fericite, dacă doresc asta. Pentru a nu mai vorbi de cetățenii relativ nevinovați.

Sam Vimes, comandantul Gărzii de noapte din Ankh-Morpork, dă glas adesea obiecțiilor lui în privința diverselor instituții publice, și mereu argumentul lui e același: orice instituție și cutuma trebuie mereu sa fie evaluata fără mila și în funcție de folosul pe care îl aduce oamenilor.

Exista pe Discworld și alte probleme politice, poate mai ușor de observat: în Ankh-Morpork funcționează sistemul democratic (un om-un vot; patricianul Vetinari e omul, el are votul); în regatul Lancre însăși natura se revoltă în momentul în care pe tron se instalează un neavenit; în Genua securitatea statului se străduie sa ii determine pe oameni sa fie veseli. Toate aceste considerații pot fi discutate alături de cea ideologica, pentru a vedea dacă autorul rămîne constant în momentul în care trece de la idee la aplicarea sa detaliata. Din punctul meu de vedere o face.

Pratchett ne spune o dată și încă o dată un lucru clar: lumea nu e o poveste, nu a fost imaginată de cineva pentru restul. Nu poți să trăiești OK cînd crezi ca lumea din jurul tău se ghidează după regulile unei povesti, sau cînd cineva îți impune sa trăiești într-o poveste. Poveștile, basmele și legendele sunt întîmplări structurate, pe cînd viata nu e asa.

Pratchett folosește umorul și satira și vorba de duh pentru a transmite anumite idei sau pentru a-l face pe cititor sa își dea seama de anumite lucruri. De aceea, poate, cărțile lui sunt adesea tratate cu lejeritate; faptul că fac parte din genul fantasy ii ajută cu siguranță pe multi sa le includă în categoria „cărți pentru copii”. Ele sunt însă mult mai complexe (din punct de vedere ideologic și din punctul de vedere al cunoașterii transmise). Cărțile din seria Discworld satirizează și explică foarte multe lucruri despre lumea contemporană, dar includ și o ideologie cu care poți să fi de acord sau nu. Această discuție ideologica e relativ ascunsă în substanța fiecărei cărți, dar explorarea ei merită, din punctul meu de vedere, tot efortul pe care îl cere. Pentru a-ți feri copii și psihicul nevestei de astfel de blasfemii sau pentru a-ți da apă la moară, după caz.

Adina Barvinschi