Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

- The Making of -

O antologie, un editor şi o grămadă de idei

Avea Jacques Goimard o serie de antologii tematice la Livre de Poche. Histoires de robots, Histoires de futurs lointains, Histoires écologiques… Poveşti una şi una, alese din vreo patru decenii de SF anglofon, grupate după teme mai generale sau mai particulare. Le-am citit mai toate în studenţie şi în primii ani de după. Am vreo zece dintre ele în bibliotecă. Acolo am învăţat cum trebuie să arate o antologie făcută ca la carte. Şi totuşi, n-am pus ideea ca atare în practică la nici una dintre editurile la care-am lucrat în ultimii cincisprezece-şaisprezece ani. N-a fost momentul potrivit, au fost alte priorităţi, povestirile nu se vînd la fel de bine ca romanele, e o chestie prea specializată ca să intereseze pe altcineva decît o mînă de oameni, o nişă într-o nişă etc.… Nu ştiu dacă m-aş fi hotărît să mă apuc de publicat aşa ceva foarte curînd nici la Millennium. Nu sub forma unor antologii originale, căci traduceri au mai fost. Pînă în august anul trecut, cînd…

Enter Adrian Crăciun. Aka Aspoiu, pentru cei care-l cunosc sub pseudonimul cu care semnează pe blogul CititorSF, pe care l-a întemeiat în 2007. Iar aici se cere făcută o paranteză. Nu l-am întîlnit în viaţa mea, faţă în faţă, pe omul acesta. Nici măcar la telefon n-am vorbit. Numele mi-era vag cunoscut, mai comanda cărţi online de la Millennium din cînd în cînd, înainte să o fi luat spre alte zări de soare (cu dinţi) pline, tot din cînd în cînd îi citeam blogul (şi-mi cam plăcea, de ce să nu recunosc). Însă primul meu contact online cu el a fost mai degrabă cu scîntei…

În iulie 2008, exact în perioada în care s-a produs despărţirea noastră de foştii noştri parteneri, amicul Aspoiu a scris o însemnare supărată rău (un trademark al său, după cum avea să se dovedească ulterior), dar care avea nişte miezuri de adevăr, precum şi multe exagerări, explicabile însă din punctul de vedere al unui outsider. Iniţial am fost gata să îi răspund foarte acid, cum ştiu cu toţii care mă cunosc că pot să fiu. După care am stat niţel şi-am cugetat şi i-am scris un mail. În care îi explicam frumos şi politicos unde anume greşeşte. Şi l-am invitat să discutăm mai în detaliu. Şi-am stat de vorbă pe messenger. Şi l-am lămurit că unele dintre evaluările sale erau exagerate. Şi-am povestit din nou a doua zi, pînă tîrziu în noapte. Şi din nou. Despre cărţi. Despre cum se fac cărţile. Despre munca din culisele unei edituri. Despre ce ne doream să citim. Şi… cu trecerea timpului am devenit prieteni. Îndeajuns de apropiaţi încît să aştept cu groază ziua în care vom reuşi să dăm gata toate berile pe care ni le-am promis unul altuia de-a lungul acestor ani, hehe!

Dar să închidem paranteza. Poate era de-ajuns să vă spun că am devenit îndeajuns de buni prieteni încît, atunci cînd (în jur de 3 sau 4 august 2010, cred) Adrian mi-a lăsat un mesaj offline în care mă întreba: „Ce-ai zice dacă ţi-aş propune o antologie tematică?”, să mă entuziasmez imediat şi să stau pe net îndeajuns încît să-l nimeresc online (e o diferenţă de fus orar de vreo şapte ore între noi) şi să putem povesti mai pe îndelete. Şi dă-i discuţii privind tema antologiei… Adi o ţinea sus şi tare că el ar vrea să îi provoace pe autorii români să scrie despre o Apocalipsă văzută de pe plaiurile mioritice. L-am inclus şi pe Michael în discuţie încă din aceeaşi seară, cred. Nu mai reţin exact ce alte teme au fost puse pe masă şi mătrăşite în orele alea lungi de schimburi de replici. Au fost destule. Cert este că am schimbat de-atunci cel puţin 150 de mesaje pe tema asta pe mail, în afară de cele cam tot atîtea ore petrecute în conversaţii virtuale.

Ce m-a uimit şi m-a bucurat enorm, deşi credeam că îl cunosc deja pe Adrian îndeajuns de bine, au fost seriozitatea, acribia şi profesionalismul cu care el, un novice într-ale editării, s-a achitat de sarcina sa, purtînd corespondenţe asidue cu autorii, sugerîndu-le schimbări, încercînd să privească totul prin prisma unui cititor profesionist, dar şi a unuia încadrabil între fanii acestui gen de literatură. Mi-a plăcut la nebunie şi eleganţa cu care a ştiut să trateze subiectele mai delicate, precum respingerea unor texte. Nu cred că eu aş fi avut asemenea resurse de diplomaţie. Aşa cum i-am promis în momentul în care i-am acceptat propunerea, absolute toate deciziile editoriale i-au aparţinut. Şi sînt convins că noninterferenţa mea a fost o bună alegere. Adrian Crăciun şi-a ales singur echipa de lectori, şi-a ales redactorul, a ales omul potrivit pentru a scrie introducerea (cred că sînteţi şi voi de acord, articolul Moşului de alaltăieri a fost edificator în acest sens), a găsit ilustraţia potrivită pentru copertă.

Unde am avut noi – adică Michael şi cu mine – o contribuţie mai importantă? Fiecare discuţie din august pînă azi n-a fost ocolită de abordarea subiectului „antologie”. Iar din brainstormingul ăsta permanent au început să ne vină ideile privind promovarea antologiei. Aici, din nou nu prea mai ştiu cine ce idee a avut. Parcă Adrian a fost cel care-a propus seria de articole „Making of”. Sau Michael? Zău că nu mai ştiu. Dar nici nu mai contează. Ideea concursurilor mi-a aparţinut. O idee majoră, pe care o veţi afla şi aprecia la valoarea ei în momentul în care va deveni public modul în care am pus-o în aplicare (adică în preajma ieşirii din tipar a antologiei), a venit de la Michael. Şi a mai fost o idee, la care se lucreaza chiar acum, dar pe care o să îmi îngăduiţi să v-o dezvălui doar luni. Aşadar, vă mai aşteaptă cîteva surprize.

Nu-s modest din fire, ştiţi asta. N-am să vă ascund aşadar ceea ce cred: antologia aceasta va fi un succes. Şi va deschide drumuri, pentru noi şi poate şi pentru alţii. Nu ştiu dacă va reuşi ceea ce sperăm noi, să impună steampunkul ca pe o temă viabilă şi căutată de cititori. A reuşit însă, cel puţin în ochii mei, să impună un editor profesionist, de care veţi mai auzi: Adrian Crăciun. Şi  totodată, în mod sigur va putea fi citată drept un exemplu de cum se alcătuieşte şi se promovează o antologie. Un exemplu pe care noi, cei de la Millennium, îl vom urma şi la alte cărţi.

N-a mai rămas mult: două săptămîni. Atît, şi cartea va ajunge în mîinile voastre. Căci, pînă la urmă, dincolo de procesul de producţie, oricît ar fi el de pasionant, ceea ce contează este rezultatul, produsul finit. Antologia STEAMPUNK. A doua revoluție. Pe care voi, cititorii, stăpînii noştri, sînteţi cei mai în măsură să o apreciaţi la valoarea sa adevărată. Sînt nerăbdător să vă aflu părerile.

Horia Nicola Ursu

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

- The Making of -

Cuvîntul editorului. Un moment de nebunie

Nici nu știu cu ce să încep, pentru că nu prea îmi mai amintesc cum a pornit această… aventură steampunk. Sincer, atunci cînd i-am propus lui Horia Ursu proiectul antologiilor tematice anuale, Steampunkul era undeva pe locul trei sau patru între subiecte. Pe primul loc era ideea unei antologii postapocaliptice românești, normală pentru vremurile prezente. Nu a fost să fie, apocalipsa a fost amînată pentru o viitor nedeterminat și m-am pomenit cu “Hai s-o facem p-aia cu aburu’!” în brațe.

Acum, cînd volumul este aproape gata de tipar, pot să vă spun că am avut mari emoții. Mari! Și destule indoieli… că tema nu o să atragă autorii, că e prea nouă, că e prea retro, că nu se cere în România, că e o chestie anacronică pentru SF, că aia, că ailaltă etc. Primele ecouri au fost cam… deprimante. Primul răspuns pe care l-am primit – de la o autoare – a fost ceva de genul „Nu prea mă atrage tema. Chiar deloc…” Am primit și mai rele (dar nu vi le spun).

Prima rază de speranță a venit de unde nu mă așteptam, din zona „goticului” Oliviu Crâznic, proaspăt convertit la steampunk, și încă din cel bun și românesc. Era încă devreme pentru a estima cît de rău sau de bine o să fie din punctul de vedere al numărului de texte, dar povestirea lui Oliviu a fost scînteia de care aveam nevoie atunci. Am văzut că se poate!

Salt în timp cîteva luni bune și iată-ne aici, cu o antologie consistentă, cu texte variate ca subiect, atmosferă și abordare. Nouă proze originale – printre care și una semnată de autoarea cea neatrasă de steampunk – și un inevitabil text semnat de maestrul Mircea Opriță, republicat.

Și pentru că am ajuns în acest punct, înainte ca onorabilii cititori să parcurgă aceste mici bijuterii literare (în umila noastră opinie), aș vrea să vă spun ce NU este această antologie. Nu este o încercare de a surprinde unde este SF-ul românesc acum; nu se vrea reprezentativă pentru SF-ul românesc; nu este o antologie „definitivă” a steampunkului (românesc sau de aiurea); nu se vrea „revoluționară” , în ciuda titlului. *

Această antologie a fost construită cu un singur scop: plăcerea lecturii.  Singura speranță / aprigă dorință pe care o avem în legatură cu acest volum este ca el să fie pe placul cititorilor, pe care îi dorim în număr cît mai mare.

Așadar, citiți despre criminali care vin din dimensiuni parelele, mașinării demonice care corup suflete, oameni căzuți din stele în alte lumi, invadatori ai lumii și ai minții, orașe ce se ridică la nori, întrebări nepotrivite cu răspunsuri nedorite, savanți-magicieni care se ascund în iluzii de frica torționarilor, profeții și nostalgii care pot altera istoria… și alte „abureli” minunate.

Le mulțumesc autorilor pentru încrederea acordată, precum și tuturor celor care au trimis texte pentru această antologie. Le mulțumesc celor ce m-au ajutat să iau cîteva decizii dificile. Îi mulțumesc lui Horia Ursu pentru sprijinul constant și noninterferență. De asemenea, le mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat cu promovarea acestui volum.

Dar, în primul rînd, le mulțumesc celor care vor citi prozele cuprinse în antologia de față.

Vă mulțumim și sperăm din toată inima să vă placă!

Adrian Crăciun

PS. Am fost întrebat de unde vine subtitlul „A Doua Revoluție”. Ne-am lămurit că antologia de față nu se vrea „revoluționară” (dar i-ar plăcea să fie!). Atunci?  Cred că pentru cei care vor citi acest volum explicația o să devină aparentă pe masură ce vor parcurge  poveștile. Dar cum răbdarea este o marfă tot mai rară și scumpă în aceste vremuri enervante – eu fiind unul dintre cei care duc lipsă constantă de așa ceva – am considerat că ar fi indicat (observați, vă rog, indicat, nu bine sau nimerit) să vă ofer cîteva indicii, iar unele întrebări să capete răspuns (chiar dacă-s întrebări din categoria Calistrat Hadîmbu).

Cei răbdători să se oprească acum și să treacă degrabă la lectură, ceilalți…

…vor afla că prozele cuprinse aici vorbesc despre revoluții de tot felul, sociale, politice, industriale etc. Revoluții despre care nu veți citi în nici o carte de istorie, căci sînt revoluții alternative, revoluții ale imaginației de care veți avea parte numai aici, în antologia steampunkului românesc.

* Am scris acest material în 22 februarie, înainte de a citi „Cuvîntul înainte” al lui Ştefan Ghidoveanu – să-i dea Domnul gură aurită!

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

- The Making of -

„La bulivar, fochist! La bulivar!…”

E foarte greu să vii după autorii unei cărți, care și-au mărturisit mai mult sau mai puțin amănunțit aventurile legate de propriile procese de creație, și să spui ceva cît de cît interesant, cînd singura ta contribuție la volumul respectiv s-a manifestat  prin lecturarea în avans a textelor din sumar și prin încercarea de a-i face și pe alții să înțeleagă (eventual să le și placă) ceea ce citesc, după ce au cumpărat cartea! Scop în care mie mi s-a atribuit scrierea a ceea ce foarte pompos editorul vrea să denumească „prefață”, dar pe care eu – Stan Pățitul fiind de prin alte împrejurări! – m-aș mulțumi să-l intitulez simplu: „Cuvînt înainte”.

Cum e deci să scrii fie și un „cuvînt înainte”, la un volum care are ambiția (declarată de altminteri, sus și tare, chiar de pe prima copertă) de a constitui „A doua revoluție” din SF-ul românesc? (Prima fiind – bănuiesc – un volum apărut prin anii ’90 și intitulat Motocentauri pe acoperișul lumii, în care se încerca promovarea unui soi de cyberpunk românesc – cu un efect limitat, după opinia mea.) Vă spun eu: e al naibii de greu!

În primul rînd, e vorba de temă: steampunk… Frumoasă cînd o scriu, o desenează sau o filmează alții, de prin locuri unde locomotiva cu aburi, apa caldă curentă sau blocurile cu mai mult de zece etaje existau încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar al dracului de greu de îndeplinit la noi, într-o Românie unde chiar și în anul de grație 2011 există locuri în care electricitatea și canalizarea întruchipează cel mai pur science-fiction. Mărturisesc cinstit că n-am avut încredere în demersul propus de editura Millennium Books, cu atît mai puțin cu cît editorul ales, deși un foarte bun blogger și un comentator avizat al genului, părea oarecum în afara curentului principal al meseriei numită „literatură”. Un steampunk românesc mi se părea că s-ar reduce la un soi de Alte Românii – o încercare interesantă de a recrea portretul frumoasei noastre țărișoare pe coordonatele unor universuri alternative, poate mai bune (sau poate nu…) decît acela mizerabil în care trăim acum. Încercare petrecută și ea cu destulă vreme în urmă, și ale cărei singure urmări au fost cîteva volume de-a dreptul superbe semnate de Radu Pavel Gheo, Voicu Bugariu (și sub pseudonimul Roberto R. Grant) sau Liviu Radu. Atît însă…

În al doilea rînd, era vorba de limitarea suplimentară dată de scrisul pe o temă dată… De-a lungul trecerii mele prin sistemul editorial românesc, de foarte multe ori pînă acum mi-a fost dat să constat că autorii români nu știu să scrie la comandă, pe o temă dată sau pentru a se încadra într-un termen anume. Ceea ce nu presupune neapărat lipsă de profesionalism, ci mai degrabă lipsa sistemului anume creat (cum se întîmplă în Vest), pentru a valorifica acel profesionalism. Nu știm pentru că nu ni se cere, nu ni se cere – nu se creează automatismele, nu avem automatisme – nu putem intra în adevărata industrie a editării de literatură. Sau dacă o facem, ne bazăm mai mult de înzestrarea nativă, pe intuiție ori pe noroc, nimic din toate acestea neavînd legătură cu meseria de scriitor – adică acel om care trăiește din scris! Cît despre documentare, ce să mai vorbim…

În al treilea rînd (și ăsta va fi ultimul, căci nu vreau să vă stresez prea mult, mai bine citiți cartea), nici o antologie sau culegere de mai mulți autori din ultimii 20 de ani nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor, din punctul de vedere al omogenității valorilor aflate în cuprins. Decalajele au fost uneori atît de mari, încît titluri foarte promițătoare de altfel au sfîrșit în sertarele uitării publice, chiar dacă unele povestiri sau nuvele și-au croit drum singure pînă la conștiința cititorului – cu mai mult sau mai puțin succes, după caz și conjunctură…

Acestea erau cele trei „pietre de încercare” pentru care eram convins că antologia Steampunk va avea și ea o soartă similară. Dar, știți cum îmi place mie să spun: „nimeni nu-i profet în țara lui!”

S-a dovedit – din această excelentă inițiativă a editurii de a publica articole despre culisele procesului de creație a cărții, sub genericul „Making of Steampunk” – un  fapt, și anume că autorii selectați au o cu totul altă mentalitate decît restul colegilor lor din SF-ul românesc. Au luat tema în serios, s-au documentat, au învățat, au cercetat exemplele altora, iar unde n-au știut, au… inventat – căci doar de-aia sînt autori de literatură! Pentru mine, procesul creării acestei cărți este chiar mai important decît cartea în sine. Pentru că dovedește că avem un grup de scriitori maturi, care devin din ce în mai profesioniști pe zi ce trece, putînd aborda orice tematică literară (chiar dacă aceasta se află la confluența mai multor genuri), și care – stilistic vorbind – pot lupta de la egal la egal cu orice creator de mainstream de succes, impunînd la rîndul lor science-fictionul ca literatură. Ceea ce ne și dorim, nu-i așa?

Steampunk este o carte mult mai omogenă decît tot ce-am citit pînă acum în cazul unei antologii sau culegeri cu mai mulți autori, în pofida diversității stilistice a prozelor. Valoarea este însă una asemănătoare, de unde și impresia de construcție temeinică, bine făcută. Surprinzătoare ca idei și stil, potrivit de lungi sau de scurte, cu umor sau gravitate, uneori lente, alteori debordînd de acțiune, înșirîndu-se de la abordări de tip horror pînă la sfătoșenii de gen fantasy, această culegere de povestiri scrisă de zece dintre cei mai prețuiți autori autohtoni de science-fiction chiar va fi – după părerea mea – ceea ce-și dorește: o „a doua revoluție”. Revoluția Steampunk…

Dar mai bine să vă las plăcerea de a o citi singuri. Colegii mei de sumar deja v-au oferit o sumedenie de indicii menite să vă trezească interesul. Mie nu-mi rămîne decît să strig:

„La bulivar, fochist! La bulivar!…”

Ștefan Ghidoveanu

(Fragment din „Cuvîntul înainte ” la antologia Steampunk. A doua revoluție)

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of

Redactorul are cuvîntul

În povestea asta, eu sînt personajul care stă întotdeauna în umbră, care-şi vede de treabă în tăcere, un soi de mic funcţionar cu manşetuţe, aşezat la pupitrul lui din colţ. În acelaşi timp, sînt persoana care, alături de editor, află, înaintea tuturor, „despre ce-i vorba în povestire” (sîc-sîc!). Mai precis, sînt redactorul cărţii.

Întrucît sînt un redactor începător, am trecut prin fiecare text de trei ori, aşa că, după autorii lor, probabil că eu le ştiu cel mai bine. Pentru mine nu mai sînt poveşti puse pe hîrtie, ci lumi pe care le-am cunoscut aievea, al căror aer l-am respirat şi al căror relief l-am bătut în sus şi-n jos.

Îl cunosc pe tovarăşul Popoviciu, din povestirea lui George Lazăr, de parcă ar fi vecinul meu de ani de zile şi înţeleg exact că, dincolo de frecuşurile zilnice, există un miez incontestabil de afecţiune între el şi soţia sa, Leta, chit că nu despre asta e textul. Am zburat împreună cu Raluca, eroina Ioanei Vişan, şi-am admirat-o îndeaproape, o fată în acelaşi timp bravă, dar şi feminină în adevăratul sens al cuvîntului. Şi singura eroină din acest volum, de altfel. M-a încîntat povestea complexă a Ştefanei Czeller, probabil cel mai bun text al ei pe care l-am citit, ca atmosferă, miză şi echilibru al ritmului narativ. Am constatat, încă o dată, cît de bine scrie Marian Truţă şi ce personaje vii construieşte. Bine, noi ştim asta deja, dar cînd te apleci cu atenţie asupra fiecărei fraze devine cumva şi mai evident. Şi da, primul titlu ales de el era spoiler, orice ar zice autorul. M-am îmbibat de atmosfera jules-wellsiană (ca să comit o barbarie) a textului lui Oliviu Crâznic, deşi cred că universul complet diferit gîndit de el s-ar desfăşura mai bine pe o întindere mai mare, că potenţial dramatic este.

În fine, m-am amuzat văzînd că n-a fost unul, ci au fost chiar doi autori exasperaţi de pastelurile lui Alecsandri şi dornici să-i plătească o mică poliţă; pe mine nu m-au deranjat din cale-afară la vremea lor.

Textul lui Aron Biro m-a entuziasmat atît de tare încît, cînd am ajuns la ultima pagină şi-am văzut cum se leagă lucrurile, am început să ţopăi prin cameră la propriu şi i-am dat lui aspoiu un mail scris cu caps lock, ceea ce eu, de obicei, nu fac. A fost povestirea mea preferată din antologie pînă cînd am primit-o la redactat pe cea a lui Mike Haulică, de o factură cu totul diferită şi creionînd o lume în care mi-ar plăcea să trăiesc. Aşa că acum am doi favoriţi şi zău că n-aş putea face o departajare între ei doi.

Cu Florin Pîtea am păţit o nepăţită pentru că, fiind eu curioasă despre ce era vorba, m-am apucat să citesc povestirea imediat ce am primit-o. Eram la serviciu, unde mai aveam de stat o oră. Cînd am ajuns la pagina a doua, unde un personaj dă prima replică, m-a apucat un rîs cu lacrimi şi, preţ de vreo cinci minute, m-am ascuns după monitorul computerului, ca să rîd în voie fără să le explic colegilor de birou ce era atît de nostim. (Ar fi durat prea mult şi ei oricum nu citesc d-astea). Cînd am crezut că m-am calmat, am reluat cititul, pentru ca, după alte cîteva rînduri, să mă apuce o nouă rafală de rîs. Ca urmare, am închis documentul, decizînd că Florin Pîtea e periculos de citit în locuri publice şi că mai bine văd restul acasă. Din păcate, nu aveam cum să uit ceea ce citisem deja, aşa că am fost chinuită de accese de ilaritate pînă la terminarea programului şi în metrou, în drum spre casă.

Toate acestea au fost presărate cu o corespondenţă intensivă cu editorul Adrian Crăciun, în care fie ceream diverse lămuriri, fie îmi exprimam părerea despre unul sau altul dintre texte. Aşa că, dacă va fi răspuns mai tîrziu unuia sau altuia dintre autori, poate fi şi din vina mea, că i-am trimis uneori de la patru mailuri în sus pe zi, ceea ce mă califică drept un periculos serial mailer. Ba l-am mai chinuit şi pe voicunike, căci, de cîte ori mă suna să vadă ce mai fac, îi ziceam ce mişto e un text sau altul, dar fără să-i spun despre ce anume este, aşa că pe el, bietul, chiar l-am fiert la foc mic.

Tot reieşind şi reintrînd dintr-o lume într-alta am ajuns să mă simt ca un călător prin multivers. Şi, tot privindu-le de aproape şi îndrăgindu-le în consecinţă, nu mai pot să am nici o pretenţie de obiectivitate, deci priviţi toate cele de mai sus din această perspectivă. Dar, aşa subiectivă cum sînt, cred că avem o culegere de texte solide şi bine scrise, în care fiecare cititor va găsi ceva pe placul său, în afară, fireşte, de cîrcotaşii de profesie.

Laura Ciobanu

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „Alchimistul”

Un clișeu rafinat

Să răspund mai pe la „coadă” la o provocare de felul celei în fața căreia ne-a pus editorul acestei neobișnuite antologii îmi creează avantajul de a cunoaște pozițiile colegilor de sumar, deja exprimate pe site-ul Galileo Online. Poate că e un avantaj mai mult teoretic totuși, anulat imediat de faptul că sunt singurul – din câte observ – care nu răspunde unei comenzi speciale de povestire steampunk, scrisă anume pentru antologia lui Adrian Crăciun. „Alchimistul” este un text conceput, scris și publicat în urmă cu cinci ani. Spunând despre personajul meu, încă din prima frază a lucrării, că era un ins mulțumit de sine și de poziția ocupată de el în societatea românească a anului 2005, nu făceam altceva decât să-l implantez pe Constantin Nazat, ca pe un fluture mare și gras, în insectarul social al contemporaneității noastre imediate. Dacă aș fi vrut să fiu și mai exact, puteam să mut data în 2006, anul acesta fiind exact cel în care Ziarul de duminică îmi tipărea povestirea în serial, în paralel cu comentariile mele eseistice, uneori chiar umoristice, pe subiecte ale științei și tehnologiilor actuale, din rubrica intitulată Discoteca din Alexandria. Steampunkul meu a și apărut ulterior, tot „împrăștiat” printre tabletele și prozișoarele cărții cu titlul înainte menționat, și abia mai recent m-am hotărât să-i montez fragmentele în ansamblul pe care îl construiseră de la început cu discreție, publicând textul în fruntea „ficțiunilor recente” din culegerea Povestiri de duminică.

Că Adrian Crăciun s-a hotărât să introducă povestirea mea așa cum era, „bătută în cuie”, printre textele colegilor care și le alcătuiau special pentru această „a doua revoluție” a SF-ului nostru de după 1989, sigur că îmi face plăcere, dar îmi și retează un posibil subiect de rememorare, precum micul „război” al autorului cu antologatorul, cu editorul și cu redactorul de carte, purtat anume spre a aduce povestirile între tiparele pe care le va descoperi cititorul la lectura „obiectului” finalizat. Observ că mai mulți autori și-au centrat intervențiile pe această aventură a genezei textelor lor, răsuflând acum ușurați, în vreme ce eu încă mă mai întreb ce-o să scriu în încercarea mea de a vorbi cât de cât interesant despre textul meu fără să-i deconspir amănuntele, deși aceste secrete epice și ideatice, dată fiind conjunctura prin care a navigat „Alchimistul”, sunt – hai să exagerez puțin – cunoscute de toată lumea.

Nu pot decât să apreciez seriozitatea cu care s-a luat în primire tema, bunăoară faptul că nimeni dintre cei prezenți în sumarul antologiei nu s-a repezit orbește în subiectul-trufanda cu care am fost provocați, ci abia după o serioasă meditație asupra condiției și șanselor de manifestare a unui „steampunk românesc”. Cum să scrii despre mașinării specifice acestui subgen insolit, se întreabă Florin Pîtea, când în epoca de înflorire a tehnicilor aburului societatea industrială „a fost ceva ce li s-a întâmplat altora”, nu nouă, celor de la gurile Dunării? Pe Marian Truță îl găsesc chiar mai categoric, atunci când afirmă că „steampunkul e pentru britanici și americani” și pentru încă vreo două popoare din vestul Europei. Da, merită să-ți pui asemenea întrebări, dar cu condiția să nu uiți specificul și libertățile literaturii. Ce vrem noi să facem, în fond? Reconstituiri istorice exacte, diorame inginerești? Pe acestea să le facă istoricii civilizației, având grijă să nu se abată cu nimic de la informațiile conținute în documente, deși chiar și ei mai trebuie să deducă lucruri verosimile dincolo de ceea ce spune sau nu mai spune documentul, pentru ca tabloul pe care îl reconstituie să aibă destulă consistență încât să poată deveni credibil. Dar literatura, ale cărei trăsături precum realismul și credibilitatea stau în altceva decât în realitatea istorică dată, are șansa de a produce lumi imaginare, sugestive, verosimile chiar și în manifestările ei contrazicătoare de realitate istorică… verosimile inclusiv în absurdul existențial, în fantasticul desprins de normalitatea pedestră a lumii, în anacronisme și în fantazări onirice, cu condiția ca toate acestea să aibă ceva important de spus despre sufletul omenesc.

Eu cred că nu atât un „steampunk românesc”, cât un steampunk cu subiecte românești este perfect posibil, iar ceva mă face să sper că lucrările din această carte o vor dovedi în mod convingător. Majoritatea autorilor incluși au făcut dovezi că se mișcă excelent și în formula lumilor alternative, prin urmare nu văd de ce s-ar lăsa speriați de ideea unei Românii cu civilizația tehnică pusă în mișcare de abur și nu de benzină sau de curentul electric. Iar asta din simplul motiv că una dintre variantele de dezvoltare ar fi putut să arate chiar așa, sau că o astfel de născocire ne îngăduie să ne amuzăm, amuzându-ne și cititorii. Iar dacă mai și reușim să producem din asemenea convenții un tablou coerent și cu o bună valoare estetică, nu văd ce ne-ar reține de la un tentant experiment literar.

Ca să respect interdicția formulată de Horia Ursu pentru aceste intervenții menite să ridice discret doar un capăt de văl de pe producțiile noastre, n-o să intru nici eu în subiectul Alchimistului, dar câteva lucruri ținând de intențiile autorului tot va trebui să le pomenesc. Cum s-a putut observa, față de povestirile mele mai vechi, scrierile recente au pronunțate intenții satirice, dezvoltate într-atâta încât distinsul meu prieten Cornel Robu să mă poată suspecta de un accentuat viraj spre mizantropie. Eu, unul, nu mă simt mai mizantrop acum decât în tinerețe, dar e adevărat că nu mai pot trata realitățile din jurul meu, ca și personajele adesea odioase care le pun în mișcare, cu o îngăduință pe care nu o merită. M-am amuzat, firește, să descriu o lume contemporană covârșită de anacronisme simpatice, însă cine are ochiul format va observa repede liniile de legătură cu societatea românească recentă, de care poate că ni s-a cam acrit. Încât, dacă e să-mi recunosc o atitudine mizantropică, ea e strâns legată de personajele mele și de modelele lor ce ni se răsfață cu deplină și sfidătoare insolență în câmpul privirii. Sigur că puteam să-mi dezvolt lucrarea satirică și nemijlocit, fără apel la clișeul lumii alternative și la rafinata soluție steampunk. Dar unde ar fi rămas, în acest caz, plăcerea de a inventa un univers insolit și amuzant în ciuda grămezilor de putreziciune morală care plutesc în aerul (era să zic în aburul) său irizat?

Mircea Opriță

O spun cu toată sinceritatea că nu mă atrage ideea de a scrie despre cum am scris ceva. Povestea din spatele poveştii ar trebui să rămînă, totuşi, un pic misterioasă şi nu să fie devoalată. În fine, chestie de gust şi de personalitate.

Prin vară am primit oferta de a colabora la o antologie de steampunk românesc. Iată o provocare, mi-am spus. Într-o ţară în care aproape 50% din populaţie se încălzeşte iarna cu lemne, steampunkul ar fi trebuit să bubuie în deplină vigoare. Realitatea e altminteri. Nu avem steampunk autohton şi e şi greu de avut. Ardem lemne în sobă ca să nu dîrdîim iarna şi nu ca să generăm abur care urnească pistoanele istoriei.

Termenul de predare era prin decembrie. Timp destul. După cîteva discuţii preliminare cu editorul m-am apucat de lucru. Adică am cătat referinţe despre steampunk. Abur cît cuprinde, tehnologii anacronice, fier forjat la balcoane, clădiri cu cariatide înşirate pe faţade, doamne cu crinoline şi pălării botanice, domni cu monoclu şi ţilindru, baloane sau aeronave doar cu un pic mai grele decît aerul şi toate musai puse în secolul XX (XXI pentru cei mai nervoşi). Machina Diferentiala şi Brasil sînt opere steampunk.

Mi-a trecut. Steampunkul e pentru britanici şi americani plus francezi şi germani. Nu prea se pot regăsi în steampunk pseudoculturile consumatoare de istorie şi nu generatoare de istorie. Grefa culturală s-ar putea să nu ţină, să pară forţată, să fie respinsă de anticorpii subtili ai aculturalităţii mioritice. Deşi, ca o ironie, faptul că noi acum nu recurgem la locomotive cu abur la început de secol XXI se datorează mai degrabă întîmplării decît progresului programatic.

Totuşi, o Românie aburită şi cît se poate de reală nu ar fi surprins pe nimeni din afară (nici măcar pe noi înşine nu ne-ar fi surprins dacă rămîneam la forţa aburului), deci substratul pentru steampunk ar fi fost ideal. E drept, ne-ar fi lipsit tehnologia aceea anacronică şi/sau decadentă, dar atîta vreme cît, din punct de vedere mental, sîntem încă în epoca Vaporului lui Asan (sau Assan), lipsa epocii victoriene din spaţiul nostru istoric ar putea fi suplinită chiar prin paradigma de dezvoltare carpato-danubiano-pontică: întîmplarea.

Prin urmare, efortul de a scrie steampunk românesc era din start sortit eşecului, cel puţin la nivel conceptual. Pe cît de ridicol şi de neverosimil sună o poveste în care ajungem la Spaţioportul din Călăraşi (să mă ierte călărăşenii, dar îi asigur că nu ar avea ce face cu un spaţioport lîngă urbea lor, ei deja au un combinat în care s-ar putea realiza astăzi cele mai uluitoare filme postapocaliptice) la fel de charagios ar fi să maimuţărim temelia steampunkului bagînd cărbuni în vatra de lut românească (prea puţin diferită de vetrele neolitice descoperite te miri pe unde) în nădejdea că de acolo va ieşi duhul termodinamic atoaterezolvator.

Şi aşa a trecut timpul…

Dacă aş spune că mi-am spart creierii încercînd variante, scriind în cap pagini întregi, frămîntîndu-mă nopţi în şir în încercarea de a găsi scheme de altoire a steamului pe punkul românesc ar însemna să exagerez. Mi-am spus din start: dacă vrei aşa ceva trebuie musai să porneşti de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu plus reţele de comunicare prin porumbei voiajori. Plus autoizolare. Emblema naţională ar fi fost Foişorul din Goleşti, locul în care Tudor Vladimirescu NU este prins de otomani. Ţara Românească devine independentă şi se autoizolează. Şi gata premisele. Restul vine de la sine.

De ce vă spun toate acestea în ciuda somaţiei de a nu dezvălui nimic din poveste? Păi e simplu. Pentru că povestea a ieşit cu totul altfel. Dar tocmai ăsta-i farmecul, nu-i aşa? Îţi faci un plan la care renunţi în momentul în care porneşti la lucru. Trebăluieşti prin atelier, învîrţi de chei, te lupţi cu strungul, găureşti table, pui şuruburi şi rotiţe, curele de transmisie şi supape în speranţa că vei obţine un tractor. Cînd, ce să vezi, tocmai ai inventat submarinul aerian.

Cum spuneam, restul vine de la sine. Restul e detaliu. În date seci: textul a fost scris între 1 decembrie şi 14 decembrie. A avut iniţial un alt titlu. Mi s-a cerut sa-l schimb pe motiv că spune prea mult. L-am schimbat, deşi motivaţia mi s-a părut inconsistentă (oricum, văd că nu-s singurul căruia i s-a cerut aşa ceva, ceea ce mă pune cumva pe gînduri). Nu mi s-au cerut alte variante de text. Ce va urma? Pobabil vor urma antologii ironpunk, bronzepunk şi stonepunk.

Marian Truță

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „Cetatea Neagră”

O lume mică

Eram la masă cu Adrian Crăciun, sau mai pe scurt A.C. cum i se zice mai jos de cercul polar și mai sus de marile lacuri, în restaurantul hotelului ce gazduia SFContario, convenția de toamnă a orașului Toronto. Toamna trecută. Cum merge povestirea pentru antologia steampunk? Nu merge. Nu merge deloc. N-am scris în viața mea steampunk, nu sînt fan, de ce n-ai venit și tu cu o altă temă pentru antologie? Îmi pare rău, dar nu cred că o să se întîmple.

De la o masă alăturată trăgeau cu urechea trei editori aflați în vizită, Sheila Williams, Ellen Datlow și John Joseph Adams. La un moment dat, cei trei nu mai rezistă și-și trag scaunele la masa noastră.

Sheila Williams, Ellen Datlow și John Joseph Adams

- Ah, scena tînărului editor în fața insolenței tînărului scriitor, spune E.D (bănuiesc că știți care dintre cei trei este).

Pe vremuri, cînd mi se spunea tînăr, obișnuiam să vociferez: „Care tînăr, că am deja 24 de ani!“ Acum însă am zîmbit și am aprobat entuziasmat – nu numai tînăr, dar și insolent, ce-mi puteam dori mai mult?

Le povestim despre ce este vorba și cînd aud cei trei de poziția mea vis-à-vis de steampunk, își zîmbesc cu subînțeles. Mă uit la A.C., dar acesta este la fel de mirat. J.J.A. își scoate celularul și începe să vorbească în thailandeză.

- Acușica, spune S.W. amenințîndu-ne cu arătătorul.

A.C. încearcă să se ridice.

- Tre’ să mă duc la budă, îmi șoptește și zîmbește chinuit spre cei trei, dar S.W. îi înfige arătătorul în piept și-l împinge înapoi pe scaun.

- NU pleacă nimeni de la masă!

J.J.A. închide celularul și ne privește cu un aer mulțumit.

- S-a rezolvat, le comunică celor două editoare, apoi se uită spre noi. V-am înscris în Tabăra Steampunk din Bangkok. Plecăm cu toții acolo mîine. Tu, editorule, vei învăța cum să pui la punct scriitorii. Am mari speranțe pentru tine. Iar tu, scriitorule, vei învăța să spui DA.

În restaurant se lasă liniștea și-i observăm pe toți scriitorii și editorii de la celelalte mese uitîndu-se la noi cu un melanj de zîmbete canadiene și americane. Robert J. Sawyer ne spune că și el, împreună cu Robert Charles Wilson și Michael Swanwick se vor îndrepta spre aceeași destinație și că ce mai, facem un mic bairam în avion. Mă uit disperat spre J.J.A. – nu cred că o să ne descurcam așa din scurt cu biletele de avion…

Robert J. Sawyer, Robert Charles Wilson și Michael Swanwick

- Nu vă faceți griji, editurile la care lucrăm noi trei au pus mînă de la mînă și v-au plătit călătoria. Iar acești trei scriitori minunați (îi arată pe R.J.S., R.C.W. și M.S.) vor preda cursuri de scris, ca să vă plătească tabăra.

*

Paolo Bacigalupi

După ce-am trecut peste stînjeneală, ne-am simțit ca niște prinți. Am zburat la business class și R.J.S. s-a ținut de cuvînt cu bairamul – stewardesele au…, dar mai bine să povestesc despre tabără. De la aeroport ne-au transferat în tabără cu un zeppelin adus special pentru acest eveniment. Paolo Bacigalupi era maestrul de ceremonii si ne-a întîpinat personal la intrarea în campus. I-a spus lui A.C. că își pune mari speranțe în el. În fine…

Tabăra era în întregime bazată pe tehnologie steampunk.

- Dacă nici asta nu te pune pe scris, atunci nu stiu ce, mi-a mărturisit J.J.A.

A doua zi am întîrziat cu toții la micul dejun și am rămas nemîncați pînă la prînz, din cauza ceasurilor cu aburi. Acestea erau puse în mișcare cu aburii produși de focul din noptieră. Numai că la 39 de grade Celsius și umezeala de junglă, am stins cu toții focurile, ca să putem respira în caz că reușeam să dormim. Din păcate, aceleași focuri produceau aburi și pentru telefoanele din încăperi, așa că nu a funcționat nici telefonul de trezire, programat de conducerea taberei.

Orele se țineau în niște săli mari și frumoase, în interiorul centrului clădirii principale, unde se afla și sala de mese, departe de privirile indiscrete ale copilașilor din satul din apropiere. La exterior, se aflau debaralele și încăperile personalului, cărora, fiind localnici, nu le păsa de privirile familiilor de peste gard. Pereții erau acoperiți cu artefacte steampunk și coperte ale revistelor și antologiilor faimoase ale subgenului. Ce să spun, eram toți cursanții într-o dispoziție de zile mari. Iar scriitorii și editorii profesioniști care aveau să ne instruiască și să-și petreacă următoarele trei zile alături de noi, oră de oră, păreau rupți din povești. Zîmbăreți, entuziasmați, încurajatori, sfătoși, unu’ și unu’.

Problemele au început cînd ne-au spus că personalul taberei este în grevă.

- Și asta înseamnă că nu mîncam nici prînzul?

- Nu, asta înseamnă că ori predăm cursurile pe întuneric, ori cursanții trec la biciclete și încing dinamurile, ca să avem destul curent pentru orele de curs.

Două ore mai tîrziu, cursanții ieșeau și ei șchiopătînd din sălile protejate de privirile curioșilor și se alăturau, în grevă și ei, personalului pe verandele și băncile luminoase. Zis și făcut – vreți cursuri ținute în natură, nici o problemă. Le ținem în curte, dacă asta vreți. Jumătate de oră mai tîrziu, atît cursanții cît și instructorii reveneau în sălile de curs, la umbră, departe de soarele și umezeala tropicalo-ecuatorială, departe de haitele de țînțari și muște și de ropotele bruște de ploaie.

Sfîrșitul începutului problemelor a fost atunci cînd conducerea Consiliului Cultural al districtului Chao Phraya, în care se afla tabăra, ne-a anunțat că, datorita condițiilor inumane în care i-am muncit pe membrii personalului, sîntem datori statutului thailandez suma de un million de dolari americani, plătibili în cash sau muncă zilnică în portul Prachuap. Cînd am primit această ultimă știre m-am uitat spre cei trei scriitori care munceau să-mi plătească școala în Tabăra Steampunk și m-am întrebat cîți ani le vor trebui ca să-mi plătească ieșirea din Thailanda.

*

Povestirea „Cetatea Neagră“ nu este despre aventurile noastre pe drumul din Chao Phraya înapoi la Toronto (pe care deja le-a folosit P.B. în ultimul său roman), ci despre cu totul altceva. Ceva ce nu are nici o legătură cu faptul că acum lui A.C. îi lipsesc trei degete de la mîna stîngă și urechea dreaptă, iar mie mi-au rămas ochii înguști și oblici. Nici cu faptul că cei trei editori care ne-au forțat să învățăm misterele steampunkului dau și acum la pedale în debaraua unei edituri din Bangkok.

M-am gîndit mult dacă să scriu despre cabala formată de A.C. pentru a mă vîna și a-mi distruge viața (că doar ca să mă convingă pe mine să-i scriu o povestire a acceptat să meargă la Bangkok) și despre campaniile organizate de SFWA și de Ghilda Editorilor din America în același scop. Acum transmit acest mesaj dintr-o cafenea și mă pregătesc să fug iarăși. De obicei reușesc să mă dibuiască dacă stau mai mult pe Internet. Lumea devine tot mai mică…

Costi Gurgu

Foto ©  Costi Gurgu (pentru poza lui Robert J. Sawyer)

Foto © Ellen Datlow (pentru toate celelalte)

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „Plimbarea de dimineață a domnișoarei Vu”

O plimbare de plăcere

Cînd am primit mesajul de la Adrian Crăciun, abia mă întorsesem din concediu de cîteva zile şi eram obosită moartă. Singurele planuri certe legate de viitorul apropiat aveau în vedere sortarea de fotografii, cît despre scris nu mă gîndeam mai departe de jurnalul de vacanţă. Iar el mă întreba dacă primisem invitaţia sa referitoare la o antologie steampunk aflată în pregătire la Millennium Books. N-o primisem, însă văzusem în treacăt anunţul de pe Galileo Online şi la momentul respectiv mă întrebasem „Steampunk? Ăsta cu ce se mănîncă?”, înregistrîndu-l în memorie la capitolul „poate”, rezervat unui viitor îndepărtat.

A urmat a doua parte a concediului în care am reuşit să mă odihnesc, dar cum am apreciat greşit şi nu mi-am luat cu mine suficiente cărţi, am rămas în pană de citit. Rotiţele au început să se învîrtă, sau mai exact am visat cu ochii deschişi cîteva zile neavînd ceva mai bun de făcut, şi la întoarcerea acasă aveam deja un nucleu de la care să pornesc. Idea era ceva mai veche, apărută în cadrul unei discuţii de genul „De ce sînt românii aşa cum sînt?”, care se încheiase cu o glumă şi un oftat resemnat.

Astea se întîmplau prin august. Partea de documentare a fost interesantă şi mai elaborată în teorie decît în practică. Am făcut o listă de romane steampunk pe care intenţionam să le citesc pentru a-mi lărgi orizontul destul de limitat în domeniu şi o listă cu scriitori români ale căror opere ar fi trebuit să le frunzăresc pentru a-mi pune la punct limbajul, ca să fie în concordanţă cu epoca. Din păcate planurile mele au rămas la stadiul de intenţii frumoase, n-am apucat nici măcar să deschid cărţile, dar să le mai şi citesc.

Între timp apăruse o problemă care m-a pus puţin în încurcătură. Mi-am dat seama că povestea mea era plasată într-o perioadă istorică diferită de cea în mod normal asociată steampunkului. Aşa că am citit puţină istorie şi am tot modificat premisa pînă am ajuns la un fel de sequel al ideii originale. Din punct de vedere al acţiunii şi personajelor porneam din nou de la zero. Deşi frustrant la început, pe măsură ce se contura mai clar ideea, procesul creativ devenea pentru mine tot mai distractiv. M-am înarmat cu o monografie a oraşului Iaşi şi nişte hărţi vechi şi am început să planific etapele acţiunii. Cînd m-am trezit căutînd numele unei străzi, ca să văd dacă nu se schimbase în timp, mi-am zis ,,Ajunge, ăsta e un text de ficţiune, nu lucrare istorică.” (Pentru cei interesaţi, numele nu se schimbase şi am încercat pe cît posibil să nu alterez faptele istorice.)

Prima variantă a textului am scris-o în septembrie, cu o pauză pe la mijloc în care am scris altceva. Ştiam exact ce urma să se întîmple, numai că urma o secvenţă tensionată de acţiune asupra căreia trebuia să mă concentrez şi nu prea aveam chef să o fac. Am rescris textul de îndată ce l-am terminat. În noiembrie am mai trecut o dată prin el înainte de a-l trimite să fie trecut prin foc şi sabie la concursul de pe AtelierKULT. Am făcut modificările de rigoare şi la începutul lui decembrie l-am expediat editorului, după care mi l-am scos din minte.

Răspunsul a venit exact o lună mai tîrziu. Cerinţa principală era legată de atmosferă. De data aceasta documentarea a constat în vizionarea unei integrale Hayao Miyazaki. Văzusem doar „Howl’s Moving Castle” (de mai multe ori!) şi mă intrigase una din observaţiile editorului. Ca să nu mă plictisesc rescriind textul, am reintrodus un personaj care făcuse parte din varianta iniţială, dar renunţasem la el deoarece mi se păruse că ar fi complicat prea mult lucrurile. Se pare că a fost o idee bună pentru că… n-am mai primit nici un fel de răspuns. Pur şi simplu am văzut textul inclus în cuprinsul antologiei.

În ciuda tuturor piedicilor apărute pe parcurs, pentru mine a fost o călătorie de plăcere, cam aşa ca a Domnişoarei Vu, şi sper ca şi cititorii să o considere la fel.

Ioana Vişan