Prolog: În ce constă colaborarea ta cu Editura Nemira în zona Suspans?

Mulţumesc că-mi dai ocazia să clarific lucrurile. În acest moment, colaborarea mea cu Editura Nemira îmbracă două forme: traducător al unor cărţi din colecţia Suspans şi redactor-coordonator al revistei Suspans. E adevărat că s-a avansat şi ideea coordonării colecţiei, e adevărat că există disponibilitate din partea mea în acest sens, însă lucrurile nu au căpătat încă o formă stabilă. Rămîne să vorbim, rămîne să vedem…

1. Care este amprenta pe care Mircea Pricăjan intenționează să și-o pună pe colecția Suspans?

În continuarea ideii de dinainte, tot ceea ce urmează rog a se lua sub rezerva unor dorinţe personale, a unor credinţe care m-ar urma în eventualitatea că „zvonul” care a început să circule se va transforma în fapt real.

Înainte de toate, eu văd o colecţie de carte (indiferent ce gen ar reflecta ea) ca pe un corp comun, o structură dinamică, vie, logică, într-o anumită măsură predictibilă. Căci personalitatea unei colecţii (ceea ce experţii momentului numesc acum brand) nu poate veni decît din asamblarea de o manieră organică a corpusului literar. Revenind la colecţia Suspans, aşa cum se prezintă ea acum, impresia mea este de prea mare risipire. Sigur, suspansul însuşi acoperă multe subgenuri, însă consider că o prioritizare se poate face, iar eu asta aş încerca să fac.

2. Ce fel de cărți vom citi în colecție? Thrillere? Polițiste?… Cumva și horror?

Din nou, haideţi să-l schimbăm pe vom cu am putea. Mi-aş dori, desigur, ca port-drapelul unei colecţii de suspans să fie, pe lîngă romanul poliţist şi thrillerul, naraţiunea horror. Pe cît de mare este priza lui Stephen King la publicul român, pe atît de mică este oferta generală în materie de horror. Mi se pare un lucru demn de exploatat şi, făcînd asta, de îndreptat.

3. Cu ce autori începi (ai putea începe)? Cu cine s-au semnat primele contracte din epoca Pricăjan?

Aş începe pe două fronturi, în ceea ce priveşte horror-ul: autori din vechea gardă, cei care au scos literatura „neagră” din zona strict populară (şi aici mă refer la Ramsay Campbell, Peter Straub, Robert McCammon etc.), şi autorii noului val, cei care, aflaţi sub oblăduirea şi în directa descendenţă a lui Richard Laymon, au inovat genul, dezbrăcîndu-l de orice tabu: Bryan Smith, Brian Keene, Jack Ketchum, Douglas Clegg. Şi Bentley Little, care vine oarecum din şcoala lui Stephen King.

Pe direcţia thriller/poliţist, iată doar cîţiva dintre cei pe care aş paria: Michael Marshall, John Hart, Johan Theorin, Martin Walker, Henning Mankell…

Nume sînt multe, ai de unde alege. Repet însă că toate acestea sînt doar vorbe, deocamdată. Nu au făcut obiectul semnării nici unui contract.

4. Ai în vedere și autori români? Există? Îi știi? I-ai contactat?

Sigur că o colecţie de suspans, deşi se bazează în cea mai bună parte pe traduceri, ar fi incompletă şi nedreaptă dacă n-ar include şi autorii ţării în care apare. Aceştia trebuie, totuşi, să îndeplinească o condiţie obligatorie: să se ridice calitativ măcar la înălţimea celui mai slab text tradus în acea colecţie. Altfel ne dăm cu stîngu-n dreptul. Decît să facem figura lui Băsescu la marile reuniuni europene, mai bine ne abţinem.

5. Și o întrebare despre revista Suspans.ro. Ești redactor la Familia de cîțiva ani, ești obișnuit cu această muncă. Este ea difertă atunci cînd ai de-a face cu scriitorii (colboratori) de nișă? E mai greu de lucrat cu ei decît cu cei obișnuiți să colaboreze la revistele mainstream?

În esenţă, nu este diferită cu nimic. Tot muncă de redacţie se cheamă. Diferenţa simţitoare este aceea că, în vreme ce de apariţia revistei Familia ne ocupăm cinci oameni, de revista Suspans mă ocup doar eu. Iar cele două, ca dimensiune a cuprinsului, sînt aproape identice. N-am făcut încă o socoteală exactă, dar cred că ultimele numere ale Suspansului ar depăşi fiecare 100 de pagini, într-o formă tipărită.

În privinţa scriitorilor (a se citi prozatorilor) am descoperit un lucru interesant. Suspansul este un termen atît de larg, încît toţi scriitorii de mainstream apelează la el într-un fel sau altul. Aşa se face că-n revista Suspans au apărut pînă acum, pe lîngă proze scrise de autori „de gen” ca Ciprian Mitoceanu, Oana Stoica-Mujea sau Ştefania Czeller, şi texte ale unor autori cunoscuţi pe piaţa literaturii „serioase”: Bogdan Suceavă, Cristian Robu-Corcan, Florin Irimia şi, în numărul viitor, Lucian Dan Teodorovici.

De altfel, un scop pe care mi l-am propus este tocmai acela al conştientizării de către cît mai mulţi că suspansul, atunci cînd nu este intenţionat practicat tezist, transcende rigorile genului.

Epilog: Cu ce se ocupă acum traducătorul Mircea Pricăjan? Ce cărți ai predat și încă n-au apărut?

În prezent, lucrez la două serii. Una ajunsă deja la al patrulea volum – vorbesc de Turnul Întunecat al lui Stephen King – şi cealaltă abia acum începută: Compania Neagră, de Robin Cook. Numitorul lor comun, spre norocul meu, este elementul fantasy. Şi geniul autorilor, fără doar şi poate.

Ce am predat? Recent am terminat un roman de Raymond Chandler (Farewell, My Lovely), pentru editura Nemira. Acesta urmează să apară cît de curînd. Şi n-am nici o îndoială că va apărea cu mult înaintea celuilalt roman terminat (în iulie 2009!) ― King Rat, de China Mieville, pentru Tritonic. Aceasta a fost cea din urmă greşeală a bunei mele credinţe…

(interviu realizat de Michael Haulică)

Cum te-ai pregătit pentru Eurocon? Cu ce speranțe, cu ce planuri concrete?

Am încercat să aflu cîte ceva de la cei care au mai fost pe acolo. Am obținut promisiunea că da, voi primi informații, însă asta a fost tot. Nu am plecat în nici un caz cu speranța că voi obține eu marele premiu, de cel mai bun autor european. Nu sînt lipsit de simțul realității. Deocamdată am scris două cărți și cîteva nuvele, dar mai e drum lung pînă la consacrare. Concret, am dorit să reprezint țara noastră, de fapt sefeul românesc. Am propus, și colegii de delegație au fost de acord, să înjghebăm un concurs cu
taloane și premii, care a fost un succes, au mai aflat de noi și am făcut rost de o bază de date, întrucît taloanele trebuiau completate.

Înțeleg că ai sponsorizat SRSFF. Cît te-a costat totul?

Nu a fost mare sponsorizare. Am ajutat SRSFF prin una din firmele mele cu cîteva sute de euro, ca să extindem delegația, am adus pliantele pentru concurs, urna, pixuri și marele premiu, o sticlă de coniac Brîncoveanu XO. Iar pentru drum, hoteluri, masă, înscriere, să fi fost încă vreo cîteva sute de euro.

A fost realitatea de la fața locului pe măsura așteptărilor?

Da și nu. Organizatorii au încercat să pună împreună convențiile din Cehia, Polonia, Slovacia cu Euroconul. A ieșit un fel de amețeală din care nu am priceput nimic. Bănuiam că așa o să se întîmple, iar realitatea a confirmat asta. Nu voi mai merge prea curînd la Eurocon. Nu e deloc genul meu.

La ce fel de “întîmplări” (a se citi “puncte din program”) ai asistat, cu cine te-ai întîlnit (dintre oaspeții de onoare anunțați)?

Eu am plecat cu o zi mai repede. Am asistat la un singur punct din program, din cele vreo patru, cred, în care se vorbea limba engleză, anume la prezentările de cîte trei minute făcute de reprezentanții naționali candidaților lor. Pentru România a vorbit Marian Truță. A vorbit frumos însă pe lîngă subiect, pentru că s-a emoționat. Nu cred că a contat foarte mult, l-am ascultat cu atenție doar noi, cei din delegație. Oaspete de onoare a fost un actor care a jucat un rol obscur de general în StarWars, dar eu unul nu l-am văzut și nu cred că l-aș fi recunoscut. Nici nu îmi place să mă îmbulzesc. Totuși Roberto Quaglia, care a venit cu noi, mi-a prezentat editori din Rusia, Elveția, ba chiar și un autor din Belgia căruia i-am publicat o povestire în SCI-FI MAGAZIN. A fost dezamăgit să afle că revista a încetat să apară.

România a cîștigat, iată, după 16 ani, un premiu “mare” la Eurocon, pentru o revistă despre care nici n-am știut că e revistă pînă să apară nominalizarea. Al cui este meritul pentru acest premiu?

Ar trebui să explic pentru cei care nu sînt în temă cum se acordă premiile la Eurocon. Reprezentanții țărilor propun listele cu candidaturi care, iată, în premieră, în acest an au trebuit susținute prin speech-uri de trei minute. Apoi negociază între ei. E cam ca la piață: eu vreau premiul asta, îți ofer în schimb voturile mele pentru premiul celălalt. Nu are nici un fel de legătură cu valoarea, desigur, asta în cazul în care participanții nu trec prin procesul de filtrare din țările lor. Însa fiecare delegație trage să ia cît mai multe premii, chiar dacă propunerile lor sînt inferioare altora. Sistemul e departe de a fi perfect. Așa se explică de ce multe țări nu mai participă la Eurocon. Nu am auzit să fi fost cineva din Franța, Germania, Spania sau Italia. Meritul pentru premiu, după părerea mea, revine, în ordine, lui Roberto, care a fost vicepreședintele comitetului Eurocon și a avut un cuvînt greu de spus, lui Marian Truță, care și-a negociat voturile, lui Dănuț Ungureanu, care a avut ideea de a scoate cartea și, în final, autorilor cuprinși în antologie.

Cine a luat de fapt premiul? Site-ul SRSFF sau antologia “Alte tarmuri”?

Și eu am rămas la fel de surprins cînd am aflat. Cred că antologia a fost premiată ca fanzin. Probabil diferența esențială față de Galileo sau SCI-FI MAGAZIN este că Alte Țărmuri a promovat exclusiv autori români. Însă eu credeam despre fanzin că e altceva. În final e bine că am obținut un premiu, că am participat cu o delegație relativ consistentă, că am făcut lobby pentru România dovedind că nu am încetat să existăm pe harta sefeului european.

Regreți că nu ai participat la un Eurocon pe vremea cînd scoteai SciFi Magazin?

Nu, în nici un caz. SCI-FI MAGAZIN a fost gîndit ca o operațiune comercială. Cu sau fără un eventual premiu, ar fi avut din păcate aceeași soartă. Asta se petrece uneori cînd se amestecă pasiunea cu afacerile, cred că știi foarte bine ce spun.

Vreo amintire plăcută, totuși?

Plăcut surprins am fost de faptul ca fanii au stat la coadă pentru cărțile Millennium Press și SCI-FI MAGAZIN, oferite gratuit. Nu intenționau să le citească, evident, ci doar să le colecționeze. I-au atras copertele.

Am fi avut șanse la mai multe premii dacă nominalizările ar fi fost altele?

Nu cred. Sînt popoare unde sefeul e la mare cinste. Sînt autori cu peste zece cărți din care multe traduse. Sînt reviste cu tiraje de mii de exemplare. Chiar dacă nu îmi place s-o spun, realitatea e că și aici am rămas în urmă pentru că ceea ce faci tu, ceea ce am făcut eu sau ce încearcă sa faca Helion sau SRSFF sînt deocamdată doar picături într-un ocean.

Dacă ar fi să pleci la Cyeszin acum, știind ce te așteaptă, te-ai mai duce?

Da, am un simț al onoarei ceva mai special. Știam că am de făcut un drum foarte obositor de două mii de kilometri. Știam că nu era posibil să iau eu premiul pentru cel mai bun autor. Nu mi-am pus mari speranțe că voi întîlni editori sau scriitori consacrați. Pentru mine, în nici un caz nu aș fi mers. Însă am fost acolo pentru cei care m-au votat să reprezint România la Eurocon. Le datoram asta.

(Interviu realizat de Horia Nicola Ursu)

Costi Gurgu are două volume publicate în România, Ciuma de sticlă (2000, Premiul Alexandru Odobescu al USR pentru debut în volum), o culegere de povestiri, și romanul Rețetarium (2006, Premiul AtelierKult 2007 și Premiul Vladimir Colin 2008). Ca editor a publicat trei antologii de dark fantasy, Vremea demonilor (2001), Cronicile sîngelui (2001) și Radharc (2005). Din 2004 este stabilit în Canada. În 2009 a avut prima publicare pe piața nord-americană, în antologia Ages of Wonder, de Julie Czerneda & Rob St. Martin.

Ești de șase ani în Canada, anul trecut ai vîndut prima povestire, iar aceasta a apărut într-o antologie care a stîrnit oarece vîlvă. Cum ai ajuns în Ages of Wonder și cum a fost primită povestirea ta în presa și în mediile SF de acolo?

AdAstra, convenția anuală de SF din Toronto, organizează de fiecare dată un atelier de scris, al cărui instructor este un scriitor profesionist. În 2007 instructorul a fost Julie Czerneda, autor canadian de hard SF, cu peste 12 romane. După ce s-a încheiat atelierul, am mers la o cafea și i-am povestit despre SF-ul românesc, despre ce scriu eu și care sînt obstacolele unui scriitor de altă limbă care vrea să publice în engleză.
Julie coordonează cîte o antologie anuală tematică pentru editura DAW Books. Pe lîngă autorii profesioniști invitați, Julie rezervă un loc în antologie pentru un începător, un scriitor nepublicat, pe care ea l-a cunoscut pe la vreun atelier de scris sau la vreo convenție, și l-a adăugat pe lista ei de autori interesanți și promițători. Se pare că după AdAstra 2007 am ajuns și eu pe lista lui Julie și astfel în primăvara lui 2008 am primit o invitație de a colabora la următoarea sa antologie tematică, Ages of Wonder.

Bineînțeles că Julie m-a pus în gardă că sîntem mai mult de cincizeci de candidați pentru locul debutantului și că deci nu am nici o asigurare în aventura asta. Am avut o lună să scriu o povestire originală pe tema dată. Am scris-o și i-am trimis-o ei și co-editorului ei de la acea antologie, Rob St. Martin. O lună mai tîrziu am primit un mesaj de la cei doi că am fost acceptat și că au fost impresionați (de fapt expresia a fost că i-am lăsat cu gura căscată) de calitatea povestirii. În primăvara lui 2009 a apărut antologia, iar eu am reușit să particip la lansarea din Toronto.

Pe parcursul lui 2009 au fost scrise mai multe recenzii despre antologia Ages of Wonder, în cîteva dintre ele aducîndu-se cuvinte de laudă și povestirii mele, Angels and Moths. Iar în primăvara lui 2010, Angels and Moths a ajuns pe lista celor mai bune povestiri ale anului 2009, listă întocmită anual de revista de critică și recenzii, Tangent Online.

Întrebare de baraj: se poate trăi din scris în Canada? Ce trebuie să scrii? Cît trebuie să vinzi? Ce trebuie să mai faci în afară de a scrie cărți?

În Canada se poate trăi din scris. Probabil că ar fi foarte dificil dacă limba oficială ar fi fost alta decît engleza, dar în condițiile actuale sînt o grămadă de scriitori care trăiesc din scris.

Trebuie să scrii cărți care să fie de interes publicului de limbă engleză din toată lumea și în special din Statele Unite. Ceea ce înseamnă că trebuie să scrii cărți comerciale. Chiar și ca scriitor „literar” cum sînt numiți aici, ori de „mainstream” cum le spunem noi, este recomandat să scrii cărți cu subiecte considerate „comerciale”, în sensul că apelează la gustul unei mase mai mari de oameni. Cuvîntul „comercial” nu se referă la scăderea calității literare a operei, la o vulgarizare a acesteia pentru a fi pe înțelesul tuturor. Se referă doar la temă, la subiect și în cele din urmă la intrigă.

După ce ai scris trebuie să-ți promovezi cărțile și să ieși în lume, să ai legătură cu cititorii, să participi activ la viața culturală a orașului tău, a țării tale și în cele din urmă a continentului tău, adică locurile unde ți se vor vinde cărțile.

În Canada, o carte care a vîndut mai mult de 4000 de exemplare este considerată un best-seller. În Statele Unite, cartea trebuie să vîndă peste 10 000 de exemplare pentru a intra la categoria de best-seller. Dacă ai reușit să vinzi acest minimum, atunci contractele cu editurile îți vor oferi șansa de a cîștiga binișor din cărțile tale. Pe de-o parte, scriitorii care trăiesc din scris aici vînd mult mai mult decît aceste minime, pe de altă parte „binișor” nu-i de ajuns, așa că majoritatea scriitorilor se implică într-o multitudine de alte activități care să le suplimenteze venitul provenit din cărțile lor. Activități care sînt însă încadrabile tot la meseria de scriitor. Doar cîteva exemple: scriitor în rezidență (atunci cînd guvernul te plătește regește să stai cîteva luni la dispoziția unei librării sau a unei școli, pentru a ține discursuri și ateliere de scris), instructor de scris (numai în Toronto sînt cîteva zeci de cursuri de scris în fiecare semestru), cuvîntări pentru evenimente culturale, editor la o revistă sau o editură, editor liber profesionist, recenzent, jurnalist etc.

(Interviu realizat de Michael Haulică)

Restul interviului (despre convenții, scriitori, cenacluri, dar și despre fandomul românesc) va apărea în două părți în Observator cultural (va putea fi citit vineri 27 august și vineri 3 septembrie pe site-ul revistei).

În recent încheiata tabără Atlantykron fanii SF au avut parte de un nou program: Wolf’s Pack. Despre acesta am stat puțin de vorbă cu Lucian Oancea, realizatorul său.

Prolog: Ce caută un negustor și anticar, cum te prezinți, în lumea sefeului?

Formal ar trebui să mă prezint drept inginer însă cred că sînt mult mai apropiat de adevăr cînd afirm că sînt negustor și anticar. De ce sînt în această lume a Sf-ului, Fantasy-ului și Horror-ului? Consider că există două influențe importante în crearea spirituală a lui Oancea Lucian Cristian – bunica din partea tatălui meu și genurile literare enumerate mai sus. Iar în copilărie cele două s-au intercalat cînd mamaia îmi citea Jules Verne, H. C. Andersen sau frații  Grimm. În general încerc să dau înapoi cel puțin cît primesc și de aici apare implicarea mea în dezvoltarea unor proiecte legate de SF, Fantasy & Horror.

1. Se pare ca ai intrat în legalitate cu programul tău din tabăra Atlatykron, după ce anul trecut ai lipsit cu totul. Cum s-a întîmplat asta? Cu legalizarea…

Au existat și-n trecut comentarii despre anumite divergențe referitoare la programele SF, F & H în cadrul Academiei de vară Atlantykron. Nu voi afirma că este totul perfect în bucătăria noastră sau că laptele și mierea curg în valuri. Dar colaborarea dintre mine, Sorin Repanovici, Aurel Cărășel și restul staffului funcționează în niște parametri pe care eu i-aș caracteriza drept optimi. În anul 2004 am initiat un program de science fiction numit Păturica Rotundă SF cu sprijinul unei liste foarte lungi de persoane și tocmai pentru a nu omite din greșeală pe cineva nu voi încerca o enumerare. Încă de atunci mi-am propus ca proiectul Păturica Rotundă SF să dureze cinci ani. A fost un succes, a sosit 2008 și s-a încheiat. Era necesară o pauză și am plecat într-o vacanță personală la începutul lui august 2009. Cîțiva prieteni s-au oferit să organizeze Păturica Rotundă SF în lipsa mea însă, din cauze obiective sau subiective, de la caz la caz, nu au reușit. Așa a venit 2010 și noua titutlatură – Wolf’s Pack cu extinderea interesului și spre Fantasy & Horror și activarea planului mai vechi de fondare a unui nou cenaclu în București și alte proiecte.

2. Programul tău din acest an s-a chemat Science Fiction Picnic (așa scrie pe site-ul taberei), dar am auzit și de Wolf’s Pack. Sînt diferențe și de conținut între acest program și Păturică?

Unele aspecte tehnice ale site-ului Academiei de vară Atlantykron nu au funcționat la nivelul optim. Însă pe site există și noua denumire – Wolf’s Pack. În afară de o denumire nouă avem de-a face cu un pas clar spre Fantasy & Horror și popularizarea scriitorilor români în activitate. Iar faptul că nu vom mai avea unsprezece luni de liniște mi se pare important. Acum avem un cenaclu din care sper să iasă multe lucrari, producții și proiecte reușite.

3. Despre noul cenaclu vom vorbi cînd va fi ședința inaugurală, în septembrie. Cum a fost anul ăsta în tabără? Ai avut audiență? Despre ce ați vorbit? Cum au decurs întîlnirile cu participanții?

2010 a fost un an interesant pentru organizatorii Academiei de vară Atlantykron din cauza emoțiilor privind desfășurarea date de nivelul ridicat al Dunării. Pentru mine s-a adăugat emoția și îngrijorarea unui nou început. Am avut 37 de persoane înscrise prin intermediul internetului și 35 de persoane care au fost cel puțin de două ori prezente la ședintele Wolf’s Pack. O audiență medie de 25 de persoane pentru cele opt întîlniri. Zilnic texte scrise de români citite și comentate. Doi autori – Aurel Cărășel și Ovidiu Petcu chiar au citit personal din lucrările lor. Aproape 20 de lucrări realizate de participanți în tabără, unele dintre ele urmînd a fi publicate în curînd. Cred că se putea realiza și mai mult. Însă rămîne ca în 2011 să facem programul perfect. Sau dacă nu, în 2012. Deocamdată ne-a reușit doar cel mai bun proiect din 2004 pînă acum.

4. Din ce ai văzut în tabără, cum apreciezi intereseul pentru SF al fanilor? Mai vin fani SF în tabără?

Interes este, fani există, cărți bune se tipăresc. Ce lipseste SF-ului, Fantasy-ului & Horror-ului ca să fie mai bine receptate și mai popularizate? Mai multe cenacluri, reviste, programe, inițiative și creșterea unei noi generații care să fie interesată de aceste genuri. Și nu doar interesată, ci și implicată în comunitatea SF, F & H.

5. O părere generală despre tabără? Cine pierde, cine cîștigă? Cei care merg în tabără sau cei care stau acasă?

Academia de vară Atlantykron reprezintă un organism complex, greu de realizat și optimizat. Anul acesta am avut numeroase reușite însă și cîteva nerealizări greu de digerat. Consider că putem face în 2011 mai mult. Cu siguranță cei cîștigați sînt cei care vin la Atlantykron. Iar majoritatea revin pentru că experiența este unică în felul ei. Legenda cu băutul apei de Dunăre la Capidava și dorința de întoarcere la Inelul de Piatră poate nu este doar o simplă prejudecată.

Epilog: Se vorbește prin tîrg că ai pregăti o revistă SF. E adevărat? Și dacă da, despre ce e vorba, în ce stadiu ești cu ea, cam cînd apreciezi că va fi pe piață?

Proiectul este unul drag mie însă pînă acum nu au fost niciodată toate condițiile proprice punerii sale în practică. Revista mea de SF, Fantasy & Horror îmi doresc să apară, dar pînă nu voi fi sigur că reușesc cel puțin 10 apariții nici nu mă gîndesc să lansez “nava”. Totuși pot spune că din septembrie, noi, cei care sîntem implicați în această realizare, vom începe să lucrăm la un număr BETA. Lansarea va depinde mult de condițiile generale economice pentru că aștept să ia sfîrșit criza economică. Urăsc să fac bugete și să le restructurez în minus.

(Interviu realizat de Michael Haulică)

(foto Michael Haulică. Atlantykron 2008, Cătălin Sturza și Lucian Oancea la Păturica Rotundă SF)

Primele premii Vladimir Colin au fost acordate în 2000, pentru cărți ale autorilor români apărute în 1999. De atunci au fost patru ediții – 2000, 2001, 2005, 2008 – și pilonul principal al lor a fost Ion Hobana. Despre premiile Vladimir Colin am stat de vorbă cu maestrul.

1. Sînteți inițiatorul premiilor Vladimir Colin, de la a căror primă ediție se împlinesc zece ani. De ce ați înființat aceste premii și cum ați ajuns să vă materializați inițiativa?

Am iniţiat Premiile Vladimir Colin împreună cu scriitorul francez Gerard Klein – şi el prieten apropiat al celui care ne-a părăsit mult prea curînd. Un nume binecunoscut iubitorilor literaturii SF de la noi, graţie traducerilor unor cărţi de incontestabilă valoare. De altfel, a fost posibil ca premiile să aibă şi o consistenţă materială pentru că Gerard a hotărît ca drepturile sale de autor pentru versiunile româneşti să fie afectate acestui scop.

2. Ce v-a dezamăgit cel mai mult, legat de ele, dar și care a fost cea mai mare satisfacție pe care v-au oferit-o?

Satisfacţia constă în posibilitatea de a-i onora astfel pe cîţiva dintre cei mai înzestraţi autori – şi cred că juriile n-au greşit în deciziile lor. Cum nu e posibil să-i răsplăteşti pe toţi cei care merită, au existat şi nemulţumiri, dar această reacţie poate fi întîlnită şi în legătură cu premiile acordate de instituţii prestigioase – la noi şi pretutindeni.
Cît despre dezamăgiri… Distanţele dintre cele patru ediţii au fost cam mari, dar a trebuit să aşteptăm apariţiile cărţilor lui Gerard.

3. Cînd vom avea o nouă ediție?

Nu ştiu cînd vom putea să organizăm cea de-a cincea ediţie, întrucît volumul “Memoire vive, memoire morte” nu are încă un editor. Sper să putem rezolva această problemă cît mai curînd, pentru ca evenimentul să aibă loc pînă la sfîrşitul acestui an.

4. Încă o întrebare despre premiile Colin: știu că de ani de zile componența juriului este aceeași: Ion Hobana (președinte), Mircea Opriță, Liviu Radu, George Ceaușu și Cătălin Badea. Nu e nedrept ca membrii juriului să fie mereu săriți de la niște premii pe care poate că le merită și ei ca oricare alții? Nu cumva e falsificat rezultatul dacă mereu sînt lăsate deoparte cărți valoroase. Poate există o soluție pentru a remedia acest lucru…

N-aş spune că au fost “falsificate” rezultatele, dar problema există. Cum juriul nu e bătut în cuie, orice membru al lui poate să se retraga oricînd doreşte, cu excepţia preşedintelui care, fiind unul dintre iniţiatorii Premiilor, a renunţat de la bun început la gîndul de a concura. Nu ducem lipsă de colegi capabili să asigure o apreciere corectă. Aşa că…

5. Și dacă am vorbit de premii, să vă întreb despre premiile Uniunii Scriitorilor: care este modalitatea de acordare? Poate mai învățăm și noi ceva de la alții…

Anul acesta a fost aplicat noul regulament al premiilor. Sînt două jurii: primul nominalizează titlurile pentru fiecare categorie, al doilea decide care dintre ele va fi premiat. Din păcate, n-a fost decernat nici un premiu la categoria Literatură pentru copii şi tineret, în care intră şi SF-ul nostru, cu toate că printre cărţile nominalizate se afla şi una cel puţin meritorie a lui Liviu Radu. Să sperăm că în viitor vom avea parte de un alt tratament.

EPILOG. Masa dvs. de lucru este plină, ca de obicei. La ce mai lucrați? Mai aveți ceva de spus despre Jules Verne? Despre alții? Poate despre dvs.? Nu vă scrieți memoriile, domnule Hobana?

Sînt pe cale să închei lucrul la istoria literaturii franceze de imaginaţie ştiinţifică, de la începuturi pînă la 1900. Trudesc la ea de mulţi ani şi sper că va oferi o privire cuprinzătoare asupra unui segment important şi de multe ori neglijat al unei mari literaturi.
Cît despre memorii, nu sînt deloc tentat să reiau lucruri consemnate de alţii sau să adaug altele, poate nesemnificative. Prefer să-mi continui activitatea în cele trei direcţii pe care le-am ilustrat de-a lungul timpului: science fiction, Jules Verne, fenomenele aerospaţiale neidentificate.

(interviu realizat de Michael Haulică)

(Alte întrebări, alte răspunsuri – despre seria Jules Verne de la Adevărul – în Observator cultural de joi, 12 august; online va fi vineri 13 august)

Iată și o listă cu Premiile Vladimir Colin acordate pînă acum:

PREMIILE VLADIMIR COLIN 2000

I. Ona Frantz – Sfîșierea (Ed. Dacia, 1999); II. Michael Haulică – Madia Mangalena (Ed. Institutul European, 1999); III. Andrei Valachi – Sheila (Ed. Euronovis, 1999)

PREMIILE VLADIMIR COLIN 2001

I. Liviu Radu – Constanța 1919 (Ed. Allfa, 2000); II. Cătălin Sandu – Duel cu ceață și lotuși (Ed. Media-Tech, 2000); III. Costi Gurgu – Ciuma de sticlă (Ed. ProLogos, 2000)

PREMIILE VLADIMIR COLIN 2005

I. Dan Doboş – Trilogia Abația (Ed. Nemira 2001, 2002, Ed. Media-Tech, 2004); II. Sebastian A. Corn – Cel mai înalt turn din Baabylon (Ed. Nemira, 2002) şi Imperiul Marelui Graal (Ed. Amaltea, 2004); III. Florin Pîtea – Necropolis (QED, 2001), An/Organic (Amaltea, 2004)

PREMIILE VLADIMIR COLIN 2008

Roxana Brînceanu – Sharia (Ed. Tritonic, 2005); Costi Gurgu – Reţetarium (Ed. Tritonic, 2006); Ion Manolescu – Derapaj (Ed. Polirom, 2006); Ana-Maria Negrilă – Împăratul gheţurilor (Ed. Diasfera, 2006); Florin Pîtea – Gangland (Ed. Diasfera, 2006); Cornel Robu – Paradoxurile timpului în science-fiction (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006).

Cea mai veche emisiune de SF din Europa, „Exploratorii lumii de mîine”, va avea pe 14 august ediția cu numărul 100 de cînd se difuzează la Radio România Cultural. Despre această emisiune am stat de vorbă cu Ştefan Ghidoveanu, realizatorul ei din ultimii 20 ani.

PROLOG. Ca să înţelegem exact despre ce e vorba: sînt 100 de emisiuni unice, nu 100 de emisiuni difuzate, nu?

Întocmai! Nu am pus la socoteală și reluările, chiar dacă acestea sînt destul de puține – de obicei au fost situații cînd am participat la diverse manifestări prin țară, ori am fost în concediu sau bolnav. Dar, repet, comparativ cu numărul premierelor, cel al reluărilor este relativ nesemnificativ.

1. Spune-mi ceva din istoria acestei emisiuni. Cînd a început, cine a realizat-o înaintea ta, de-astea…

„Exploratorii lumii de mîine” s-a numit la început „Radiobiblioteca SF”. Avea 30 de minute, ca și acum, iar cea mai veche ediție pe care am găsit-o eu este din 27 ianuarie 1982. Cum decizia înființării acestei emisiuni a fost luată de conducerea Programului 3 al Radiodifuziunii Române după Romcon-ul de la Iași, din noiembrie 1981, cred că aceasta este și prima ediție difuzată vreodată. Redactor a fost Dan Ursuleanu, care s-a descurcat excelent în postura de sefist radiofonic și a obținut o „mărire” a spațiului de emisie la o oră, pe la sfîrșitul lui 1982, mi se pare, moment în care s-a schimbat și denumirea în „Exploratorii lumii de mîine”. De atunci, emisiunea s-a difuzat neîntrerupt, cu două excepții, prilejuite de evenimentele din decembrie 1989 – care au dus la restructurarea Radioului public – și de mutarea pe Radio România Cultural, după desființarea postului Radio România Tineret și trecerea acestuia pe internet sub titulatura de Radio3.net.

2. Cum ai ajuns să faci emisiunea? Îl ştiai pe Dan Ursuleanu? Lucrai în Radio?

După Romcon-ul de la Sibiu, din toamna lui 1982 – unde atît eu, cît și cenaclul „Modul 13 SF” (al cărui președinte eram) ne-am făcut remarcați prin obținerea mai multor premii naționale și prin propunerea de a organiza Romcon-ul din 1983 la Clubul Uzinelor „23 August” din București -, Dan Ursuleanu mi-a propus să colaborez la emisiunea sa cu un serial despre filmul SF, pe care l-am intitulat… – ați ghicit? – „Uzina de vise”!!! După un timp, am preluat și rubrica de radiocenaclu, „Steaua polară”, care fusese susținută pînă atunci de nume sonore precum Alexandru Mironov, Adrian Rogoz, Victor Bîrlădeanu (nu sînt sigur dacă în această ordine, dar asta e mai puțin important!) și pe care am reușit s-o păstrez destui ani la un nivel suficient de bun, încît să fie remarcată chiar și de „dușmanii ideologici” de la revista ”Săptămîna”, prin vocea Ralucăi Bungărzan. După 1989 – încurcate sînt căile vieții! – am avut o perioadă ocazia să colaborez cu d-na Bungărzan la una dintre revistele unde ocupa un post de conducere, și unde am încercat să susțin o rubrică săptămînală despre SF. N-a mers prea mult, se pare că nu sînt capabil de un efort susținut pe termene scurte, asta e…
Una peste alta, la un moment dat numele meu ajunsese să fie menționat emisiune de emisiune, la fel cu acela al redactorului, ceea ce i-a nemulțumit pe șefii postului care au hotărît că nu pot avea mai mult de două colaborări pe lună, față de patru sau cinci, cît avusesem pînă atunci. Ceea ce s-a și aplicat, noroc de faptul că asta se întîmpla foarte aproape de 1989…

În 1990, Dan Ursuleanu a fost promovat director de relații publice al Radioului și postul de redactor al emisiunii „Exploratorii lumii de mîine” a rămas vacant, fiind apoi scos la concurs. Am dat concursul, l-am luat și din 8 iunie 1990 am devenit realizatorul emisiunii mele de suflet, la care colaborasem deja peste șapte ani pînă atunci. Cam asta e…

3. Ai avut, cu siguranţă, mulţi invitaţi în toţi anii ăştia. Spune-mi cîţiva mai deosebiţi, mai greu de ajuns la ei. Poate o amintire interesantă…

Am avut ca invitați cam pe toți autorii, traducătorii, editorii, jurnaliștii de știință importanți de după 1990, ca și o serie de oaspeți străini între care i-aș aminti într-o ordine aleatorie, dată de trecerea timpului, pe David Anderson – la vremea cînd era directorul „Centrului de cercetări asupra călătoriei în timp”, agenție semi-guvernamentală a SUA (!), Roberto Quaglia – scriitor italian vorbitor de limba engleză, pe care l-am „descoperit” pentru România în 1992, la Eurocon-ul de la Freundenstadt (Germania) și care a publicat mai multe cărți în românește decît în italiană (!), Roberto Pinotti – ufolog italian care a reușit să tulbure puțin apele în NATO prin cercetările și descoperirile sale, Octavian Teodorescu – celebrul „OCTAVE” din anii ’90, artistul care a demonstrat că în România muzica electronică poate să însemne nu numai Jean-Michel Jarre, Vangelis sau Kraftwerk și, în fine, Cristian Tudor Popescu – într-o vreme cînd încă nu renegase apartenența sa la mediul SF.

De altminteri, de prezența „CTP”-ului într-una dintre emisiuni se leagă și amintirea aceea interesantă, despre care m-ai întrebat. Cristi era pe atunci în plină ascensiune la ziarul „Adevărul” și la „Adevărul literar și artistic”, publicase antologia Imperiul oglinzilor strîmbe, volume de Norman Spinrad și Dănuț Ungureanu, tradusese un Stanislaw Lem pentru Editura „Univers”, iar ca jurnalist ajunsese în numai cîțiva ani între primii 10 din România. Am vrut să fac și eu ceva mai deosebit, drept pentru care mi-am conceput întrebările interviului ca pe niște module interșanjabile și le-am pus pe fiecare în cîte un plic, în așa fel încît oricare ar fi fost ordinea răspunsurilor, acestea să dea un ansamblu coerent pentru ascultător. Zis și făcut, totul a mers perfect, astfel că la începutul unei pauze mi-am frecat mîinile satisfăcut și-am exclamat: „Cristi, e nemaipomenit, totul merge brici!” Moment în care mi-au căzut ochii pe becul roșu, care strălucea în toată splendoarea lui, semn că ne aflam încă în emisie!!! O țară întreagă a putut auzi remarca mea nerăbdătoare, dar cum emisiunea era difuzată sîmbăta, m-am gîndit că poate pînă luni totul va fi dat uitării, inclusiv de șefii mei. Așa că am fugit acasă, tînăr și neliniștit, și-am așteptat să treacă weekendul. S-a dus sîmbăta, s-a dus și ziua de duminică (aproape), cînd – pe la ora 23 – mă sună un prieten de la Brașov și-mi spune: „Măi Ștefane, am ascultat emisiunea aia de sîmbătă cu CTP-ul, eram în Poiană la un șpriț cu prietenii și toți am fost de acord că a fost ceva absolut deosebit, de la punerea în scenă la răspunsuri – ce mai mă, fain mă! Un singur lucru n-am înțeles: care-a fost faza cu briciul?”

4. S-a întîmplat să te lase baltă vreun invitat? Ce faci cînd te trezeşti că trebuie să intri în emisiune şi eşti singur?

Da, s-a întîmplat. Complet, o singură dată și nici chiar atît de demult, aproape complet de mai multe ori în trecut. În toate cazurile a fost vorba de situații de forță majoră combinate cu imposibilitatea comunicării – mașini în pană sau blocate în trafic, telefoane cu bateria descărcată, uitare pur și simplu. Este incredibil cîte lucruri se pot întîmpla atunci cînd te aștepți mai puțin. În fine, e dificil, dar te descurci. Experiența te învață. De obicei, ai asupra ta o emisiune de rezervă, nouă sau în reluare, tocmai pentru a preîntîmpina astfel de cazuri.

Cîteodată însă, te poți trezi complet descoperit. Atunci te bazezi pe experiență, pe cultura generală combinată cu puterea de aducere aminte, pe aplomb și – în primul și în primul rînd – pe noroc. Fără un dram de noroc, jurnalismul – fie el radiofonic sau de alt gen – este un domeniu la fel de neinteresant ca oricare altul. Sau la fel de „interesant”, dacă te gîndești la consecințe și la scandalurile ce urmează… Mă rog, sper să mă fi făcut înțeles.

5. Ştiu că ai făcut emisiuni de radio şi în tabăra Atlantykron. Cum te-ai simţit ca instructor? Crezi că emisiunile de radio ar fi o soluţie, pe lîngă altele, pentru promovarea sefeului românesc, pentru ca fanii să se implice în dezvoltarea sefeului românesc? Pînă la urmă profesioniştii provin din fani…

Pentru mine, subiectul Atlantykron este unul definitiv închis, avînd în vedere proasta colaborare din ultimii ani cu organizatorii. De altfel, fiind și un subiect de vacanță, mi se pare lipsit de importanță pentru marea masă a fanilor din România. Radioul nu se învață 5 zile pe an, pe o insulă de pe Dunăre, doar pentru că există un microfon și niște difuzoare care nu se aud la mai mult de zece metri distanță, indiferent cît suflet și cîtă bunăvoință ai pune în așa ceva. Acolo era mai mult o stare de emulație din partea participanților și una de calcul financiar din partea organizatorilor. Mă rog…

În rest, că emisiunile de radio (mi-a plăcut folosirea pluralului, pentru că la ora asta există doar una singură la nivel național!) ar putea fi o soluție pentru promovarea SF-ului național, este adevărat, deși nu înseamnă că e și real. Noi, ca realizatori, facem tot ce putem, dar publicul nostru nu este alcătuit din fani – cel puțin nu din cei organizați în cluburi sau cenacluri ori încadrabili în categoria hard-core. Aceștia nici măcar nu știu cînd se difuzează emisiunea, darămite s-o mai și asculte ori s-o comenteze! Publicul nostru este unul tăcut, dar fidel, fără prea multe ifose de cunoscător, însă plăcut impresionat de cărțile bune, inclusiv de SF.

Cît despre fani, nu cred că au nevoie de o emisiune radiofonică de gen pentru a se implica în dezvoltarea SF-ului românesc. Dacă vor s-o facă, o fac. Dacă nu, nu. Așa merg lucrurile.

EPILOG. La ce crezi că ajută emisiunea asta? Ce s-ar întîmpla dacă n-ar exista?

În primul rînd, la apropierea de SF a marelui public neîncadrabil în categoria fanilor, ci doar în aceea a consumatorilor ocazionali, dar de bunăcredință. În al doilea rînd, la feedback-ul necesar fiecărui scriitor sau creator, în general, despre modul în care-i este receptată opera. „Am auzit la radio” constituie încă și astăzi una dintre cele mai bune metode de marketing direct. Iar dacă ne gîndim că o carte de succes în România abia dacă depășește 1000 de exemplare la un tiraj, în timp ce o emisiune de radio are cam de opt, nouă, eventual zece ori mai mulți ascultători, la o singură difuzare, atunci parcă lucrurile devin mult mai clare.

Ce s-ar întîmpla dacă n-ar exista? Greu de spus… Oricum, sper ca asta să nu se întîmple în decursul vieții mele…

(interviu realizat de Michael Haulică)

Alte întrebări, alte răspunsuri, în numărul de joi al revistei Observator cultural (vineri, 6 august, poate fi citit pe net aici).

Marian Truță este noul editor-coordonator al revistei Nautilus. Despre revistă am vorbit, în cinci întrebări. Și un prolog. Mai e și epilogul…

PROLOG: Mai întîi: a apărut Nautilus pe iulie sau nu? Că unii zic că da, alții zic că ba…

De apărut, a apărut… Se poate accesa încă din data de 9 iulie, de pe cînd era în probe. „Oficial”, a apărut odată cu articolul „Despre Nautilus – O croazieră de neuitat“, publicat pe blogul Nemira în data de 16 iulie, articol în care am încercat să povestesc un pic despre conţinut şi despre intenţiile noastre pe termen scurt. Despre intenţiile pe termen mediu şi lung… vom vedea la timpul potrivit. Dar trebuie precizat că încă vor mai fi mici modificări, reglaje de detaliu…

1. Ai o lună de cînd lucrezi la Nautilus. Cum e? E mai dificil să preiei o revistă decît s-o „inventezi“ tu?

Nu ştiu dacă, în general, este mai dificil sau nu. Se poate argumenta şi că este mai dificil, pentru că trebuie să lucrezi pe o structură care poate îţi este străină şi în care nu te regăseşti pe deplin şi de aceea trebuie să depui un efort suplimentar de adaptare sau de modificare a ceea ce ai găsit, în vreme ce „inventarea” de la zero îţi oferă o libertate de exprimare mai mare, o lejeritate în mişcări pe care altfel nu o ai. Dar… pe de altă parte, să lucrezi pe ceva deja construit îţi poate asigura şi o serie de avantaje: o echipă constituită şi bine articulată, un public format şi fidel, aşadar beneficiezi de o anumită inerţie în mişcare pe care, dacă o exploatezi abil, o poţi folosi în avantajul tău, al revistei, adică al cititorilor. În cazul de faţă pot spune că este vorba despre un amestec din cele două situaţii descrise mai sus. Este şi uşor, dar există şi o oarecare dificultate în manevrarea cu fineţe a submarinului Nautilus. Este ca atunci cînd schimbi o maşină: ştii să conduci, dar ai nevoie de o perioadă de adaptare cu comenzile.

2. Ce-și propune noul Nautilus? Pe ce/cine se bazează ca să-și atingă scopul?

În primul rînd nu este vorba despre un nou Nautilus. Revista păstrează în linii mari structura… sa-i spun clasică. Modificările survenite au fost de natură mai degrabă cosmetică şi nu de natură structurală sau conceptuală. Majoritatea vechilor rubrici există. Chiar dacă unele au căpătat nume noi, chiar dacă au apărut rubrici noi, revista Nautilus este aceeaşi dinainte. Măcar din punct de vedere topologic, cele două reviste sînt echivalente.
Referitor la scop… La fel ca pînă acum, Nautilus va încerca să descopere autori noi, să-i promoveze, să-i susţină şi să-i încurajeze. În acelaşi timp, Nautilus va aduce în atenţia cititorilor şi nume deja consacrate. De asemenea intenţionăm să creştem „oferta” de non-ficţiune: mai multe articole care analizează sub toate aspectele fenomenul science-fiction din România, precum şi de pe alte meridiane. Pentru acest lucru am adus cîteva „condeie” noi la Nautilus: Laura Sorin cu o rubrică interesantă, care îşi propune să pună faţă în faţă „cartea şi filmul”, adică titluri celebre alături de ecranizările lor la fel de celebre, Cristian Tamaş cu un serial ambiţios care are ca ţel realizarea unei panorame a sefeului european. Vor mai fi prezenţi Adina Barvinschi, Mihnea Columbeanu, Viorel Pîrligras, Victor Martin şi Rareş Iordache printre numele noi. Dintre cei „vechi” au rămas aproape toţi: Aron Biro, Dodo Niţă, Liviu Radu, Eduard Pandele, Ştefan Ghidoveanu, Aurel Cărăşel. Mă refer la cei care scriau articole în mod frecvent. De altfel, Nautilus se doreşte a fi o revistă deschisă, prin urmare vom încuraja chiar cititorii să vină cu materiale, cu articole. Cele mai interesante dintre acestea vor fi premiate. Şi dacă tot am adus aminte despre premii, se cuvine să spun că Nautilus va organiza în viitor numeroase concursuri prin care cititorii noştri vor putea să intre în posesia cărţilor mult dorite. Aşadar, revista se bazează pe echipa deja constituită (şi se cuvine să-ţi mulţumesc pentru oamenii minunaţi pe care i-ai adunat sub drapelul Nautilusului) întărită cu autorii deja menţionaţi, plus cititorii noştri. Văd acest binom, autor-cititor, ca fiind cheia succesului viitor al revistei. Şi nu în ultimul rînd, Nautilus se bazează pe sprijinul puternic al editurii Nemira.

3. Crezi că viitorul e al revistelor electronice? Tu, ca autor, ți-ai dori să fii publicat în reviste electronice sau în reviste pe hîrtie?

Deşi scriem ceea ce se numea cîndva, nu ştiu dacă inspirat sau nu, anticipaţie, cred că nici unul dintre noi nu va putea descrie cu exactitate cum va arăta viitorul cărţilor sau al revistelor. Dar putem încerca să ne imaginăm… Sînt de părere că viitorul ne va oferi altceva în loc de cartea sau de revista clasică. În fond, ce este o carte sau o revistă? Un mijloc de divertisment şi/sau de informare. De cîteva mii de ani „cărţile” şi-au schimbat periodic suportul. De la lut şi papirus, am trecut la pergament, apoi la hîrtie, iar acum la tot felul de dispozitive, unul mai ingenios ca altul. În viitorul imediat, cartea sau revista aşa cum o ştim nu va dispărea. Poate că tirajele vor scădea, dar vom avea la dispoziţie, în continuare, cărţi din hîrtie, reviste din hîrtie. Dar nu putem ignora avantajele şi explozia noilor medii de stocare şi afişare. Cred că e-book-readerul reprezintă sau prefigurează viitorul. Părerile de genul „cartea nu va dispărea pentru că lumea preferă foşnetul hîrtiei” ar trebui tratate cu prudenţă. Cred că la fel au spus şi nostalgicii lutului sau ai papirusului. Pînă la urmă acestea au dispărut. Mai există vreo editură care să publice pe tăbliţe de lut? La fel se va întîmpla şi cu cartea sau cu revista pe hîrtie. Şi nu este vorba dacă se va întîmpla aşa ceva. Este vorba despre cît de repede se va întîmpla. Dar, aşa cum spuneam, o vreme, poate chiar o bună bucată de vreme, vom avea lîngă noi şi cărţile din hîrtie. La fel stau lucrurile şi în cazul revistelor. Tehnologia e-ink este abia la început. În cîţiva ani vor apărea suporturi e-ink flexibile, vreau să spun că vor apărea versiunile comerciale pentru că prototipurile deja există. Vom avea o „revistă” formată dintr-o singură „coală”, care va conţine ce reviste dorim. O vom împături şi o vom pune în buzunar. Cînd o să plecăm de acasă vom citi, în metrou, în drum spre serviciu, Galileo, iar la întoarcere, pe acelaşi suport, vom răsfoi Nautilus. Este inevitabil, iar semnalele sînt vizibile încă de pe acum. În ceea ce priveşte preferinţa mea… Cred că amîndouă variantele trebuie luate în serios. Nu cred că ar fi bine ca un scriitor să neglijeze o varianta de publicare în dauna alteia. Important este să fii citit, indiferent pe ce publici. Mă rog, să zicem că excludem anumite medii triviale, cum ar fi gardurile sau pereţii .

4. Helion Online, Helion pe hîrtie, Galileo Online, Galileo pe hîrtie, Nautilus online – sînt cinci publicații care apar în această perioadă. Crezi că e bună concureța sau crezi că, aria de selecție fiind cam aceeași, e vorba de risipirea potențialului?

Concurenţa este necesară. Înseamnă evoluţie. Şi mai înseamnă ceva, un lucru mult mai important decît simpla competiţie: înseamnă diversitate. Cu cît mai multe reviste, cu atît mai fericiţi vor fi cititorii. Dacă sînt doar două, trei reviste, acestea vor căuta să mulţumească pe toată lumea şi se vor cantona într-o zonă gri, cu articole sau texte la grămadă, fără personalitate distinctă, din dorinţa de a-i mulţimi pe toţi. Şi nu vor reuşi acest lucru. Este exact ce se întîmplă acum. Revistele online, în afară de diferenţele grafice, sînt foarte asemănătoare. Sînt, de fapt, nişte bloguri cu ISSN. Eu cred că vor apărea şi alte reviste online şi, treptat, se va ajunge la o „specializare” din ce în ce mai ascuţită. Vor fi reviste online despre un singur autor şi vor avea cinci cititori. Dar ideea este că nu numărul acestora contează, ci ca aşteptările acestora să fie satisfăcute cît mai mult. Sigur, dacă m-ar auzi marketingul ce spun acum m-ar trage de urechi. Oricum, internetul va permite fiecăruia să-şi scoată propria lui revistă, după cum visează. Cît despre revistele pe hîrtie de la noi… Nu am mare lucru de spus. Pentru că nu prea sînt. Deocamdată Galileo este doar o promisiune interesantă şi plină de speranţă, care aproape nu are concurenţă. Dar, atenţie, lipsa concurenţei este o lamă cu două tăişuri. Cu un tăiş poţi defrişa teritorii virgine, dar cu celălalt te poţi accidenta lesne.

5. În martie 2009, într-un interviu pe care l-am făcut cu Dănuț Ungureanu pentru Observator cultural, acesta spunea că SRSFF plănuia o revistă. O mai plănuiți sau putem considera Nautilus ca fiind revista SRSFF?

SRSFF nu a renunţat la ideea de a scoate o revistă proprie. Dar, deocamdată, SRSFF are alte proiecte, mult mai ambiţioase decît editarea şi tipărirea unei reviste. Unul dintre aceste proiecte va demara în curînd şi va fi o surpriză plăcută pentru toţi iubitorii de sefe din România. Aşadar, nu putem considera în nici un mod Nautilus ca fiind o revistă SRSFF. Chiar dacă slujesc acelaşi scop, şi anume promovarea sefeului, Nautilus şi SRSFF nu au un parcurs comun. Dar, fireşte, se pot intersecta, din vreme în vreme.

EPILOG: Și, inevitabila întrebare, atunci cînd vorbesc cu un scriitor: la ce mai lucrezi, Marian Truță? Cînd vom vedea o nouă carte a ta în librării?

Lucrez la… Nautilus…
Lăsînd gluma la o parte… Am un volum în pregătire, ar fi trebuit să fie gata pînă în august, dar din pricini evidente sînt într-o oarecare întîrziere. Poate, cu puţin noroc, la toamnă, poate chiar la Gaudeamus… Dar nu aş paria pe asta .

(interviu realizat de Michael Haulică)

Despre SF și jurnalism am vorbit cu Marian Coman, scriitor și redactor-șef al cotidianului Obiectiv-Vocea Brăilei.

La un moment dat, presa română pe care o știam dinainte de 1990 a încăput pe mîna sefiștilor: fostul ziar Scînteia, rebotezat Adevărul, îl avea ca redactor-șef pe Cristian Tudor Popescu, România liberă îl avea ca redactor-șef pe Bogdan Ficeac, iar Scînteia Tineretului, rebotezat Curentul, îl avea ca redactor-șef adjunct pe Dănuț Ungureanu. Ai vreo explicație pentru asta? Pentru că e ciudat rău ca, de la o activitate aproape conspirativă cum erau cenaclurile de SF, să ajungi să conduci presa din România.

Îmi este destul de greu să găsesc o explicaţie pentru acest lucru din mai multe motive. Unul dintre ele este faptul că nu am prins fandomul “predecembrist”, iar istoria SF-ului românesc de dinainte de Revoluţie o ştiu doar din ceea ce mi-au spus alţii ori ceea ce am citit pe ici, pe colo. Dar îndrăznesc să cred, dincolo de teoriile conspiraţioniste, că mişcarea SF – aşa cum era ea, mai mult sau mai puţin politizată ori protejată de UTC – a fost un mediu în care spiritele libere s-au putut manifesta ceva mai mult decît în alte zone culturale, iar exerciţiul acesta, al publicării, al contactului cu publicul, exerciţiul ăsta literar şi gazetăresc în acelaşi timp, le-a creat unora dintre membrii fandomului un reflex şi un apetit pentru presă care s-a manifestat de-ndată ce s-a ivit ocazia. De altfel, cei menţionaţi de tine nu sînt singurii autori de science-fiction care s-au îndreptat către presă după ’89. Lucian Merişca, la Radio Iaşi, ori Dan Doboş, la cotidianul Evenimentul, sînt alte două nume care au marşat către gazetărie. În plus, cred că este şi un compromis pe care autorul de gen a fost dispus să îl facă: visînd la volume publicate în milioane de exemplare – aşa cum se întîmpla cu marile opere SF -, dar neputînd să trăiască din scris literatură în România, el a găsit o soluţie pentru a trăi din scris. Scriind la ziar. Este, pînă la urmă, compromisul pe care l-am făcut şi eu.

Probabil bănuiești că acum urmează întrebarea despre destinul tău ca sefist ajuns redactor-șef de ziar. Cum ai ajuns în presă și cum te simți ca redactor-șef la Obiectiv-Vocea Brăilei, unul dintre principalele ziare județene care apar la noi?

În timpul liceului, după ce publicasem deja cîteva desene şi povestiri, mi s-a oferit ocazia să realizez o emisiune despre science-fiction la un post local de televiziune, la Brăila. Am virat către presa scrisă la Iaşi, în timpul facultăţii, cînd am colaborat la Opinia Studenţească, o extraordinară şcoală de presă în perioada aceea. Mi-a părut natural să-mi caut un job în domeniu după ce am terminat studiile. Îmi satisfăcea cumva dorinţa de a trăi din scris, chiar dacă, aşa cum spuneam, ceea ce scriam la ziar nu era tocmai literatură. Însă am încercat atunci – au trecut deja 10 ani -, scriind reportaje, să aduc cît mai multă proză în pagina de ziar. Apoi… au fost viaţa, şansa, colegii, oportunităţile, deciziile luate cu 200 de km la oră, riscurile asumate, oamenii care m-au plăcut, cei care au avut încredere în mine, au fost cititorii, oamenii care m-au felicitat ori care m-au înjurat… Aşa au fost lucrurile. De cîţiva ani sînt redactor-şef la un cotidian local. Şi mă străduiesc să fac cît mai bine ceea ce am de făcut. Însă mi-ar plăcea să pot lăsa totul în urmă şi să scriu doar literatură.

Realitatea despre care scrii zilnic are vreo legătură cu lumile fantastice despre care scrii uneori?

Încerc să nu ameste lucrurile foarte mult. Cînd scriu literatură, scriu, în fond, despre mine, despre dorinţele şi temerile mele, ascunse într-un registru fantastic. Cînd îmi scriu editorialele ori cînd scriu vreun articol, scriu despre ceilalţi. Proza mea este o privire în interior, iar publicistica o privire spre exterior. Cel puţin, aşa simt eu lucrurile. Însă este adevărat că, vreau nu vreau, realitatea despre care scriu îmi colorează ori îmi întunecă interiorul. Că, într-o formă sau alta, mă inspiră.

Ești unul dintre cei care au inventat și realizat ani de zile suplimente SF ale unor ziare, ai fost și premiat pentru ele, dacă îmi mai aduc bine aminte. De ce a murit Literatura și Artele Imaginarului, ultimul tău supliment? Cît a durat?

Am realizat Monitorul SF, apoi Literatura şi Artele Imaginarului, într-o perioadă în care în România nu mai apărea nici o publicaţie de gen. Am putut să fac asta pentru cititorii din Brăila şi Galaţi, dar în primul rînd pentru autorii români rămaşi atunci fără o platformă de publicare. Între timp, au apărut reviste cu difuzare naţională, iar prezenţa pe internet s-a dezvoltat, la fel şi industria editorială. După 5 – 6 ani, misiunea mea se încheiase cumva, din punctul ăsta de vedere.

L-ai mai relua? Crezi că ar merita efortul?

Dacă ar fi nevoie, probabil că aş putea să fac din nou lucrul ăsta. Însă nu este cazul acum. Există Galileo, Helion, Nautilus. Iubitorii literaturii F&SF au de unde să aleagă, iar scriitorii au unde să publice. Prefer aşadar să-mi consum energia în zone în care consider că este nevoie de ea.

Nu ne despărțim fără întrebarea obișnuită: la ce mai lucrezi? Cînd vom vedea o nouă carte semnată de Marian Coman?

Din tot felul de motive, scriu destul de greu în ultima perioadă. Am cîteva lucrări începute însă nu mi-e uşor să fac o promisiune legată de apariţia următorului volum. Momentan lucrez la o nuvelă. Cred că se numeşte “Omuleţul din perete” şi sper să fie gata în această toamnă.

Interviu realizat de Michael Haulică