Emisiunea La un ceai… cu Petru Frăsilă, emisiunea de la Prima tv Iași, l-a avut ca invitat pe Dan Doboș. Evident, cei doi au vorbit despre DemNet, despre SF…

Filmul emisinii poate fi văzut pe site-ul lui Dan Doboș aici (Atenție! Filmul nu merge pe Firefox).

După ce Brian Singer (The Usual suspects, Superman Returns), regizorul primelor două filme din serie, a renunţat la continuarea acestor proiecte, ecranizările după benzile desenate X-Men au luat-o în jos. X-Men: The last stand a fost sub primele două filme, iar X-Men Origins: Wolverine a fost un fiasco.

Aşa că X-Men: First Class avea datoria de a da un suflu nou francizei, optîndu-se pentru o privire aruncată asupra tinereţii celebrilor mutanţi, regia încăpînd pe mîna lui Matthew Vaughn, venit după ecranizarea cu succes a unei alte benzi desenate, şi anume: Kick-Ass.

Actori tineri au luat locul celebrităţilor, pentru a-i întruchipa, printre alţii, pe profesor X, Magneto, Mystique, Beast sau Azazel.

Pentru început, filmul reia o secvenţă din primul film X-Men, în care Erik (viitorul Magneto) este despărţit de părinţii săi de către soldaţii nazişti, iar el îndoaie o poartă din metal, aceasta fiind prima manifestare a puterilor sale. În primul X-Men, scena se oprea aici, însă în First Class este extinsă pentru a urmări dezvoltarea lui Erik, capturat de ofiţerul Sebastian Shaw (Kevin Bacon) şi forţat să-şi folosească abilităţile pentru diverse experimente. Hrănit de ură, Erik creşte vînîndu-i pe ofiţerii vinovaţi de moartea părinţilor săi, străbătînd în acest scop toate continentele. Rolul lui Magneto i-a revenit lui Michael Fassbender (Inglorious Basterds, Centurion), un actor aflat pe val (printre proiectele sale viitoare fiind A Dangerous Method, în regia lui David Cronenberg unde îl va juca pe Carl Jung; Prometheus, în regia lui Ridley Scott).

În acest timp, tînărul Charles Xavier se specializează în genetică, trăind într-o vilă extrem de luxoasă alături de Raven (viitoarea Mystique), de care este foarte ataşat şi pe care o prezintă tuturor drept sora sa. Xavier este jucat de către James McAvoy, un actor pe care îl apreciez mult şi pe care l-am văzut prima dată în ecranizarea tv Children of Dune.

Acţiunea filmului (în afară de prima parte, care se desfăşoară în preajma celui de-al Doilea Război Mondial) are loc în jurul anului 1962, anul Crizei Rachetelor, de care este legat viitorul mutanţilor. În timp ce Shaw, acum mutant cu puteri enorme, încearcă să producă un cataclism la nivel global, o agenţie guvernamentală este pe urmele sale. Datorită echipei de mutanţi care îl însoţeşte pe Shaw (războinicul Azazel, telepata Emma Frost), agenţia respectivă are nevoie de ajutor, aşa că apelează la tînărul Xavier.

În urma unei scene de acţiune, Xavier îşi uneşte forţele cu Erik pentru a începe recrutarea mutanţilor pentru agenţia respectivă. Aflăm începuturile lui Cerebro şi îl cunoaştem pe Hank McCoy/Beast, aflat încă sub formă umană.

Pentru cele două ore cît are filmul, scopul propus pare aproape imposibil: urmărirea personajelor cheie în evoluţia lor, recrutarea (care implică apariţia unui număr mare de personaje, unele dintre ele fiind abia schiţate, durata apariției or fiind prea mică), legătura care se formează între mutanţi, transformarea, împărţirea taberelor, progresul tinerilor mutanţilor în privinţa controlului asupra propriilor puteri şi apariţia conflictelor. Probabil firul narativ s-ar fi pretat mai bine pentru două-trei filme, lăsînd loc suficient pentru a dezvolta cum se cuvine personajele. Totodată, acest demers ar fi putut fi periculos şi probabil ar fi fost greu de menţinut atenţia publicului de-a lungul unei asemenea întreprinderi. O mulţime de lucruri se cereau a fi explicate din trecutul mutanţilor. În unele locuri, scenariul reuşeşte să treaca cu brio testul, în altele păşeşte nehotărît.

Dialogurile, de pildă, sînt extrem de patetice uneori, mai ales cînd ar trebui să fie emoţionante. Mă gîndeam la filmul The Way Back al lui Peter Weir, pe care l-am văzut de curînd. Acolo, în afară de un singur personaj care e vorbitor nativ de engleză, restul sînt străini şi vorbesc o engleză stîlcită. Totuşi, aceştia reuşesc să spună mult mai mult prin fraze scurte, însă gîndite atent, decît toate personajele din First Class.

Filmul este extrem de amuzant şi chiar are cîteva secvenţe memorabile, însă pe alocuri pare neşlefuit. Relaţia dintre Charles şi Erik este cu siguranţă unul dintre punctele forte ale filmului, aşa că, dacă sînteţi fani ai filmelor anterioare, nu ar trebui să rataţi First Class.

Următorul film al francizei va fi The Wolverine care va urmări în continuare traseul lui Logan. Din păcate, deşi a fost anunţat ca regizor, Darren Aronofsky (Requiem for a dream, The Fountain, Black Swan) a spus pas, iar locul i-a fost luat de James Mangold (3:10 to Yuma).

Ioan Todoran

Cred că Natalie Portman a ieşit „stoarsă” din Black Swan-ul lui Aronofsky, altfel nu îmi explic de ce a ales să joace în două comedii de slabă calitate – insipida „No strings attached” şi oribila „Your highness”.

„Your highness” a avut un buget de aproape cincizeci de milioane de dolari, o distribuţie grozavă (Natalie Portman, James Franco, Toby Jones, Zooey Deschanel) şi ar fi trebuit să fie un soi de parodie la fimele clasice fantasy în care eroul improbabil care a trăit toată viaţa în umbra altcuiva îşi dezvăluie încet virtuţile şi calităţile în momentele cele mai întunecate ale regatului. Ce a ieşit însă din această schemă e bun eventual doar pentru a da un exemplu clar de „AŞA NU!”

„Povestea” e cam aşa: Thadeous (Danny McBride) a fost eclipsat mereu de către fratele său mai mare, Fabious (James Franco) care duce bătălii după bătalii, fiind de fiecare dată încununat de succes şi sărbătorit de toată cetatea la întoarcere. Ultima sa ispravă este salvarea domniţei Belladonna din turnul vrăjitorului Leezar, specialist într-ale răului arte. Fabious decide să o ia pe domniţă de mireasă şi-l roagă pe fratele său să-i fie cavaler de onoare. Petrecerea este stricată de Leezar însuşi care se întoarce cu trucuri magice noi, dînd peste cap toată cetatea şi răpind-o (din nou) pe Belladonna, în timp ce Thadeous se droghează undeva în afara cetăţii. Cei doi fraţi hotărăsc să plece amîndoi în cea mai mare aventură a vieţii lor, pentru a o salva pe Belladonna şi a-l înfrînge definitiv pe Leezar. Pe drum mai dau peste Isabel, o luptătoare aflată ea însăşi într-o misiune de răzbunare îndreptată împotriva aceluiaşi vrăjitor malefic.

Întregul film se rezumă la a parodia drumul eroilor în cel mai enervant mod cu putinţă. Umorul este oribil, iar scenariul lasă impresia că ar fi fost scris de membrii Vacanţa Mare în cele mai proaste momente ale lor. Nu ştiu pe cine mai impresionează dialogurile în care se foloseşte cîte o înjurătură la fiecare a doua replică. Poate doar pe puştii sub 12 ani. Glumele sexuale nu se mai opresc şi merg pînă acolo încît Thadeous se luptă cu un minotaur cu o ditamai erecţie în labirint, iar după ce-l înfrînge încearcă să-i taie un corn pentru a-l purta ca suvenir. Isabel îi spune că e imposibil să taie coarnele minotaurului aşa că Thaedous îi retează penisul, pentru a-l purta la gît restul filmului (!?).

Regizorul David Gordon Green (Snow Angels, Pineapple Express) a susţinut că dialogurile au fost improvizate masiv în timpul filmărilor. Chiar sper să fi fost aşa deoarece e greu de crezut că ar fi stat cineva să scrie toate imbecilităţile debitate de personaje. Iar faza cu centura de castitate din finalul filmului e împrumutată din „Robin Hood: Men in Tights”.

Vizionarea filmului a fost ocazionată pentru mine de vizita la fostul cinema Republica al Clujului, renovat şi redenumit Florin Piersic. Cinemaul cu cele mai inconfortabile scaune (totuşi, parcă nu a mai fost aşa de rău ca în timpul maratoanelor de filme horror) arată acum mult mai bine, însă parcă sistemul audio s-ar cere a fi îmbunătăţit. Colac peste pupază, acesta a fost şi filmul pentru care m-au alergat funcţionarele statului din cauză că uitaseră să-mi rupă biletul.

Deci, evitaţi filmul acesta cu orice preţ.

Ioan Todoran

Mikael Håfström e un regizor inconstant. Cînd are materiale solide la dispoziție face filme foarte bune (a se vedea Ondskan – ecranizare după romanul omonim al scriitorului suedez Jan Guillou) sau cel puţin decente (1408 – după o povestire a lui Stephen King). Cînd nu, face filme ca Derailed, realizat între cele două menţionate anterior. Cu 1408 am avut recent o supriză deoarece l-am revizionat şi culmea, s-a terminat altfel decît ţineam eu minte. M-am simţit ca în bancul acela legat de culmea fotbalului: „Să dai gol şi să ratezi la reluare“. Ulterior am aflat că s-au filmat două finaluri.

The Rite este ultima realizare a regizorului şi eram curios dacă o sa vină cu vreun suflu nou sau o să se scalde într-o desăvîrşită mediocritate. Scenariul a fost scris pornind de la un volum al scriitorului Matt Baglio.

Rutger Hauer este Istvan Kovak, tatăl lui Michael (Colin O’Donoghue) şi este posesor al unei firme de servicii funerare. Istvan e bătrîn, obosit, ursuz şi pare mereu a fi cu un picior în groapă. Michael creşte de mic printre cadavre şi se decide să urmeze calea preoţiei doar pentru a scăpa de acasă. După cîţiva ani, chiar înainte de a-şi încheia studiile şi a fi hirotonit preot, Michael îi scrie o scrisoare părintelui Matthew (Toby Jones), spunîndu-i că nu simte nici o chemare pentru aceasta slujbă şi prin urmare nu vrea să urmeze acest drum. Dorind să-l facă să se răzgîndească, Matthew îi propune să mai aştepte un timp şi să urmeze un curs de exorcist la Roma. „How bad can it be?“ argumentează el.

Colin O’Donoghue reia parţial rolul lui Gabriel Byrne din Stigmata – un personaj aflat la limita dintre credinţă şi necredinţă, nesigur în legătură cu rolul său, suspectînd mereu pe cei din jur.

Cursurile de exorcizare se ţin cu aparatură de ultimă oră – părintele Xavier (Ciarán Hinds) foloseşte un proiector pentru a arăta cursanţilor poze cu persoane posedate, controlînd totul de la un pupitru care şi-ar fi găsit locul pe punţile din Enterprise acum vreo 15 ani. Pe de o parte s-a încercat aducerea la zi a imaginii bisericii, care nu se fereşte de a utiliza tehnologie nouă pentru lupta împotriva răului, însă dorinţa de a arăta că şi oamenii bisericii sînt supuşi viciilor a devenit agasantă – părintele Matthew este dependent de guma cu nicotină după ce a renunţat la ţigări, iar Michael vede la sosirea în Roma două călugăriţe fumînd nonşalant cu braţele sprijinite de geamul deschis al automobilului.

În Roma, Michael rămîne în continuare sceptic în privinţa posedărilor, aşa că Xavier îl trimite pe mîna părintelui Lucas Trevant (Anthony Hopkins), cunoscut pentru numeroasele sale exorcizări.

Filmul încearcă să urmarească îndeaproape modul în care sînt realizate exorcizările în zilele noastre: înainte de a se face o exorcizare, un psihiatru trebuie să excludă toate cauzele medicale posibile înainte ca un preot să treacă la exorcizarea propriu-zisă. În cazul părintelui Trevant, el îndeplineşte ambele roluri. Michael nu este convins nici după prima exorcizare pe care Lucas o face alături de el, şi aici apare probabil cea mai bună replică a filmului : „Choosing not to believe in the devil will not protect you from him“. Anthony Hopkins, vulpoi bătrîn, schimbă repede feţele personajului său, acesta fiind şi cel mai bine clădit.

Alice Braga (I am Legend, Predators, Repo Men) joacă rolul unei jurnaliste care participă la cursurile de exorcizare ţinute de părintele Xavier, dorind să afle adevărul despre aceste practici. Atît Michael, cît şi jurnalista suferă încă de unele traume din copilărie.

Ce mi-a atras atenţia au fost unele cadre cu tentă suprarealistă – excelent realizate, care acumulează şi acumulează tensiune pentru a duce apoi la nişte confruntări destul de seci. Dacă aţi mai văzut filme de gen, nu veţi fi prea impresionaţi de exorcizări, deşi se insistă în unele momente pe unele cadre care se pot dovedi a fi foarte deranjante pentru cineva neobişnuit cu genul horror.

Punctul slab al filmului este că promite foarte mult, se joacă cu spectatorii, le fură ochii pentru a se consuma într-un conflict cam fără suflu, unde diavolul este din nou păcălit, bătut cu propriile arme şi lasă impresia că nu prea ştie ce are de făcut.

Oricum, filmul arată bine, are cîteva atuuri şi dacă treceţi pe la cinema puteţi să-l încercaţi. Nu e ca şi cum v-aţi îneca cu piroane.

Ioan Todoran

O surpriză plăcută pentru mine la începutul lui 2011 a fost pelicula Never let me go, lansată anul trecut la diverse festivaluri de film şi ignorată complet de distribuitorii români. Cel mai probabil o să treacă aproape neobservată la noi.

Povestea este plasată într-o societate distopică de după 1950, cînd transplantul de organe şi clonarea au devenit posibile. Elementele SF ale filmului sînt aduse într-un plan inferior, apar mai degrabă ca note de subsol, dar sînt cele care realizează cadrul şi setează toate condiţiile pentru evoluţia personajelor, căci aici este pus accentul, pe trei personaje: Kathy (Carey Mulligan), Ruth (Keira Knightley) şi Tommy (Andrew Garfield). Cei trei sînt colegi la Heilsham, o şcoală cu o atmosferă dictatorială, cu o organizare desăvîrşită şi copii care răspund la unison saluturilor venite din partea directoarei. Elevii par că duc o viaţă normală, dar sînt crescuţi foarte atent într-un glob de sticlă, privaţi de informaţii referitoare la lumea de dincolo de porţile liceului. Una din profesoare le dezvăluie într-un mod foarte cinic (şi prea devreme?) scopul vieţii lor: au fost creaţi pentru a deveni donatori de organe, iar viaţa lor va fi una scurtă, cu o destinaţie precisă. Imi permit acest „spoiler” deoarece este inclus în trailer şi oricum nu “situațiile neprevăzute” sînt esenţiale în acest film.

Cei trei sînt mutaţi la „Căsuţe” la împlinirea majoratului, unde aşteaptă începutul donaţiilor. Aceştia fac parcă parte dintr-un microcosmos ermetic, rarele interacţiuni cu ceilalţi oameni fiind deosebit de reci, fiind văzuţi de cele mai multe ori ca „sărmane creaturi”. Toţi sînt dominaţi de o naivitate copilărească şi o sinceritate crudă, rezultatul direct al educaţiei primite.

Dialogurile sînt oribil de amabile, rareori dure, în stil englezesc: ţi se răspunde cu amabilitate în orice situaţie, însă te aştepţi să fii înjunghiat pe la spate, iar atacatorul să-şi păstreze zîmbetul amabil forţat şi atunci cînd tu eşti deja întins pe podea. Se vorbeşte senin de „finalizare” (decesul cauzat de donaţii) – momentul în care clona îşi îndeplineşte scopul pentru care a fost creată.

Un film atipic, dureros de la un capat la altul, incomod, în care personajele par împacate cu scopul lor, iar puţinele momente de zbucium se consumă într-o furie tăcută, înecată în sine. Singurul care izbucneşte este Tommy, urlînd o dată în curtea şcolii cînd este lăsat pe dinafară pentru un meci de fotbal (o furie adolescentină, energică, trecătoare), iar a doua oară mulţi ani mai tîrziu, pentru a închide cercul, cînd își dă seama că drumul pe care îl urmează nu are poteci ocolitoare sau ramificaţii, ci are o singură destinaţie – aici urletul devine deznădăjduit, ultima reacţie a persoanei care se îndreaptă inexorabil spre sfîrşitul care i-a fost pregătit încă dinainte de naştere şi care îşi cere printr-o ultimă zvîcnire dreptul la viaţă.

Filmul este o ecranizare după romanul lui Kazuo Ishiguro şi este unul dintre cele mai triste filme pe care le-am văzut în ultima vreme, dar foarte reuşit din toate punctele de vedere. Supriza a fost cu atît mai mare avînd în vedere că regizorul Mark Romanek mai are doar două filme la activ (One Hour Photo, cu Robin Williams în rolul principal, şi Static), în rest realizînd doar diverse documentare muzicale (cu Weezer, Red Hot Chili Peppers, Morissey, Madonna sau Michael Jackson). În schimb, scenaristul Alex Garland a lucrat la 28 days later, Sunshine sau The Beach.

Legat de actori, am fost foarte impresionat de prestaţia lui Andrew Garfield, care o să fie noul Spiderman odată cu următorul film al seriei, programat să apară anul viitor. Carey Mulligan (An Education, Wall Street – Money never sleeps) face de asemenea un rol deosebit, mult peste ce am văzut în Wall Street.

Muzica superbă, peisajele tomnatice, închise şi visătoare creează o atmosferă tulburătoare, aproape sufocantă. Mi s-a făcut pielea de găină la finalul filmului cînd a reînceput imnul şcolii Hailsham cîntat de copii.

„Nu trebuia să căutăm în sufletele voastre. Trebuia să vedem dacă aveați suflete.”

Ioan Todoran

(Trailer)

La cea de-a 68-a ediție a Globurilor de Aur, cel mai bun film (categoria dramă) a fost considerat de către juriu „The Social Network”, un film despre lansarea arhicunoscutului site Facebook, ce a ajuns în prezent să ofere unei jumătăți de miliard de indivizi șansa de a socializa (sau măcar întreține această iluzie acestui număr imens). Sincer, mă așteptam ca „Black Swan” să cîștige, un film de artă memorabil, cu o Natalie Portman care a făcut mari sacrificii pentru acest rol! O balerină timidă își dorește un dublu rol solicitant într-o adaptare new-yorkeză a „Lacului lebedelor” și luptă din răsputeri să intre în pielea acestuia, de unde și drama… Și „The King’s Speech” a fost preferat de mulți alții, un film despre complicațiile create de evenimentul singular din istoria casei regale britanice, abdicarea regelui Eduard al VIII-lea. Biograficul „The Fighter”, despre ascensiunea boxerului Micky Ward și „Inception” porneau din start cu șansa a doua. „Inception”, cel puțin, în afara cîtorva efecte speciale care atrag atenția, e un film de acțiune care nu se remarcă prin nimic deosebit.

Incontestabil, categoria cea mai slab reprezentată a fost cea a comediei și musicalului! Poate că de asta a și luat premiul un film care n-avea ce căuta aici, „The Kids Are All Right”, un film mai mult decît serios despre problemele care survin în viața unui cuplu atipic atunci cînd apare un personaj ce îl dezechilibrează. Celelalte nominalizate: „Alice in Woderland”, o ciudățenie marca Tim Burton, care demolează în fapt frumoasa poveste a lui Lewis Caroll, „Burlesque”, un musical sub aripa lui „Chicago”, cu o tînără chelneriță (Christina Aguilera) care devine principala atracție a clubului, nimic deosebit în afară de o coregrafie și o muzică bună!… „The Tourist”, o ratare incredibilă a lui von Donnersmarck („Das Leben der Anderen”, Oscar 2007), un film de acțiune cu ritm lent și cu o Angelina Jolie în capătul tinereții, veștejită și machiată strident. Dacă Natalie Portman dovedește constant că frumusețea îi este dublată și de un talent extraordinar (exersat, nu latent!), Angelina parcă se apropie de antiactoria totală, reclamele la rujuri părînd să i se potrivească mai bine în acest punct de involuție al carierei. Johnny Depp salvează ceva din film, altfel un candidat perfect pentru o tufă de zmeure de aur. Și „RED”(„Retired Extremely Dangerous”), un blockbuster cinstit, cu un Bruce Willis în formă, cu o cuceritoare Helen Mirren și un John Malkovich mai trăsnit ca oricînd; Morgan Freeman, Richard Dreyfuss… „băieți” unul și unul într-un cupaj reușit de acțiune și comedie (cupaj ce era firesc să piardă în fața unei drame!).

O altă decizie interesantă a fost și la categoria cel mai bun actor, secțiunea dramă. Dacă Jesse Eisenberg nu strălucește interpretînd rolul lui Mark Zuckerberg, fondatorul site-ului de socializare Facebook („The Social Network”), James Franco (cel care-l întruchipează pe Harry Osborn în seria „Spider-Man”) are o interpretare fără cusur în „127 Hours”. Filmul docu-dramatizează experiența reală a lui Aron Ralston, un cățărător solitar imobilizat de un bolovan căzut într-un canion din Utah. Globul de Aur a fost luat însă de Colin Firth, un actor (în adevăratul sens al cuvîntului) britanic interpretîndu-l pe timidul prinț Albert în ciudatul său urcuș. Ceilalți doi nominalizați au fost Mark Wahlberg (în rolul lui Micky Ward) și Ryan Gosling („Blue Valentine”).

La aceeași secțiune, desemnarea lui Portman drept cea mai bună actriță a fost mai mult decît firească… Cei mai buni actori în roluri secundare au fost aleși din „The Fighter”, Christian Bale și Melissa Leo.

Globul de Aur pentru regie a fost adjudecat de David Fincher („The Social Network”). Ceilalți patru regizori nominalizați au fost Daren Aronofsky pentru „Black Swan”, Tom Hooper („The King’s Speech”), autorul lui „Inception”, Christopher Nolan și David O. Russell pentru „The Fighter”. După principiul cărților de domino, cel mai bun scenariu a fost considerat cel al lui Aaron Sorkin („The Social Network”).

Greu de stabilit a fost ierarhia la categoria cel mai bun lungmetraj animat. Dacă „Despicable Me”, avînd anumite carențe, cădea din start, iar „L’Illusionniste” cu Jacques Tati nu părea să fie pe gustul multora, celelalte trei nominalizate mergeau umăr la umăr. E vorba de distractivul „How To Train Your Dragon” (DreamWorks), despre un tînăr viking care aduce pacea între poporul său și dragoni, extraordinar de bine realizatul „Toy Story 3” (Pixar & Walt Disney) despre ce se întîmplă cu jucăriile îndrăgite atunci cînd stăpînul lor Andy trebuie să plece la colegiu și „Tangled”, un Disney clasic, despre Rapunzel, prințesa cu părul fermecat. Lui „ Toy Story 3” i-a fost atribuit Globul de Aur.

La categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”, speranțele celor care au dorit să vadă pe podium „Concertul” lui Radu Mihăileanu au fost în mod justificat spulberate. El concura cu filmul lui Iñárritu, „Biutiful”, cu un „Kray” puțin cam comun, e drept, însă plin de forță (Alexei Ucitel), cu simpla și lirica poveste de dragoste „Io sono l’amore” (Luca Guadagnino) și cu „Haevnen”-ul Susannei Bier, care de altfel a și luat marele premiu.

Personal, cred că în locul lui „Le Concert” și al lui „Kray” meritau nominalizate „Haiyang tiantang” inspirat dintr-o poveste reală, un film emoționant despre drama unui bolnav de cancer în fază terminală (Jet Li), care încearcă să-și învețe fiul autist (Wen Zhang) să-i supraviețuiască și „Cum mi-am petrecut vara asta” a lui Alexei Popogrebski, despre întîmplările dramatice prin care trec doi meteorologi izolați pe o mică insulă din Oceanul Arctic.

Miniseria „Carlos” a depășit „The Pacific”, „The Pillars of the Earth”, „Temple Grandin” și „You Don’t Know Jack”; pentru interpretarea controversatului doctor Kevorkian din „You Don’t Know Jack” Al Pacino a luat însă un glob, iar premiul Cecil B. DeMille pentru întreaga carieră a fost atribuit lui Robert de Niro.

Adrian Buzdugan

Cum şi era de aşteptat, vocaţia colocvială a Internetului a înlesnit o foarte vioaie dezbatere privitoare la solvabilitatea artistică a filmului Avatar, creaţie recentă a regizorului James Cameron, din nou campion incontestabil în box-office, după succesul devastator al Titanicului în 1997, producţie în care, înecîndu-l romanţios pe Leonardo DiCaprio, a făcut încasări de vreo două miliarde de dolari.

Pentru cei familiarizaţi cu semnificaţia literară a termenilor, pelicula Avatar reprezintă o mixtură în proporţii aproape egale de SF şi Fantasy.

Intriga ţesută pe canavaua unui pseudomilitantism ecologic exportat pe altă planetă, cam peste un secol şi jumătate, este alcătuită dintr-o suită de clişee, binecunoscute cititorului statornic de science-fiction.

În portofoliul SF, Jake Sully (Sam Worthtington), un marines dezafectat din serviciul activ pe motiv de handicap locomotor, se angajează ca mercenar într-o unitate de protecţie militară a unei colonii miniere ce excavează, cu entuziasm mercantil, minerale rarisime în decorul exotic al planetei Pandora.

Animînd prin procedee de transfer al conştiinţei, graţie tehnologiei futuriste, un trup prefabricat de indigen Na’vi, personajul socializează cu populaţia băştinaşă şi, din spion militar pămîntean, devine un leader pandorian sadea, conducînd revolta disperată a celor ameninţaţi cu extincţia iminentă, pînă la victoria finală, desăvîrşită prin expulzarea conchistadorilor spre planeta lor părăginită, secătuită de resurse şi de clorofilă.

În dimensiunea Fantasy, Neytiri (Zoe Saldana), prinţesa aborigenă, îl cucereşte pe erou cu ochii de felină şi coada-i flexibilă, desluşindu-i pe parcursul unor expediţii iniţiatice prin preajma sau prin coroana colosalului Hometree (Copacul Casă), secretele profundei relaţii simbiotice spirituale dintre comunitatea Na’vi şi natura înconjurătoare, cu o interfaţă reprezentată de sacrul Tree of Souls (Arborele Vieţii).

Spre final, devenit jocheul desăvîrşit al unui Toruk, un megapăsăroi cu alură şi temperament de pterodactyl, Jake Sully, soldatul comun de odinioară, devine generalisimul unei culturi animiste, transferîndu-se definitiv în trupul secundar de Na’vi, pe care l-a înstrăinat astfel din inventarul coloniei terestre, suspendîndu-i funcţia ticăloasă de cal troian, această reîncarnare apoteotică fiind consemnată în lapidarul titlu al filmului.

Precaritatea dialogurilor este consemnată cu resemnare chiar şi de spectatorii iubitori de manele. Poate că singura replică oarecum memorabilă care poate face obiectul unei meditaţii mai semnificative este cea în care implacabilul senior al războiului, colonelul Quarritch (Stephen Lang), îşi depăşeşte limitarea cazonă de cuviinţă întrebîndu-l pe subalternul dezertor, cum de poate să-şi trădeze, nu obligaţiile sale contractuale de militar cu simbrie, ci propria specie, renegîndu-şi fundamental semenii.

În pofida celor nouă nominalizări pentru Oscar (între care o socotesc justificată pe cea pentru cel mai bun regizor), prin trama descrisă de scenariu, nu-mi prea vine a crede că Avatar va rămîne cumva consemnată ca o operă cinematografică de excepţie, printr-o valoare artistică profundă, alta decît cea a impresionantelor manopere digitale, puse grandios în valoare de tehnologia de vizionare în IMAX 3 D.

Se vorbeşte insistent pe culoarele Internetului şi despre intenţia mărturisită de James Cameron de a dezvolta story-ul Avatarului într-o carte, un prequel în care să-şi definească mai bine personajele, construindu-le un trecut biografic.

După succesul de casă al filmului (două sute de milioane de dolari în primele zece zile de la lansare), a cărui notorietate e în creştere exponenţială, se poate lesne presupune că romanul va fi un best-seller internaţional dar, plecînd de la datele scenariului, e greu de crezut că ar putea împlini virtuţi menite să-i ispitească pe curatorii Premiului Nobel pentru literatură.

Iar pentru a adeveri vorbele ecleziastului că nimic nu-i nou sub soare, rezum aici o povestire („Lacul păsării Wandoo“[1]), publicată în 1983 în Almanahul Anticipaţia, poate o schiţă sumară ce se poate suprapune pe o parte din acţiunea filmului Avatar:

Deasupra unui peisaj spectaculos de junglă angoleză, un comando aerian de mercenari albi, cu bombardiere şi elicoptere de atac, distruge stăvilarul dintre un splendid lac legendar şi o vale ocrotită de vegetaţia ce-o face inexpugnabilă, care-i ascunde pe rebelii indigeni, cu scopul tactic de a-i nimici prin revărsarea devastatoare a apelor.

Din mijlocul lacului agresat, secătuit, se înalţă structura insolită pomenită de secole ca fiind Pasărea ocrotitoare a nativilor, Wandoo, care pulverizează aparatele de zbor, transferîndu-i pe cei cîţiva supravieţuitori (un avatar temporal), în lumea emancipată a urmaşilor seminţiei bantu, în care pilotul de elicopter mercenar îl reîntîlneşte pe teribilul său colonel, cu minţile rătăcite după revanşa administrată solidar de forţele SF şi Fantasy ale ţinutului african, pe care voiseră să-l supună “manu militari”.

Într-o concluzie sumară, acceptîndu-i originalitatea minoră, filmul este grandios şi spectaculos prin efectele speciale pe care le însumează, dimensiune relevantă astăzi, dar inevitabil tranzitorie în dinamica exponenţială a tehnologiei digitale, pe care procesînd-o cu fervoare, alţi virtuoşi creatori ne vor fascina cu ofertele lor pînă în pragul unei periculoase dependenţe.

Cu luxurianţa lui virtuală Avatar e un semn şi un avertisment. Deocamdată… SF !

Marcel Luca

(Text publicat în Revista de literatură şi arte Orient Latin, nr. 1, (63), 2010)

NOTE:
1) Luca, Marcel – Lacul păsării Wandoo, în: Tactică şi strategie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998 şi în revista Nautilus, nr.2, Februarie 2010.

Foto: Venezuela. Platoul Roraima. Lumea pierdută a lui Sir Arthur Conan Doyle. Înconjurat de nori, pare suspendat în aer ca stîncile plutitoare din Avatar. Este un loc total izolat, unde viețuiesc animale și plante unice în lume.

Sfîrșitul lui 2010 ne aduce și cele mai importante evenimente din zona filmelor F/SF. În noiembrie a fost lansată Ediția de colecție a filmului „Avatar” (1), iar la jumătatea lui decembrie va apărea „Tron: Legacy”, sequelul filmului cult „Tron” (1982).

Ediția de colecție a filmului „Avatar”, pe trei discuri, conține trei versiuni ale filmului, peste 45 de minute cu scene tăiate la montaj, documentarele „Capturing Avatar” și „A Message from Pandora”, probe, materiale de producție, ghidul „Pandorapedia”, scenariul original, versuri, aproape 2000 de fotografii grupate în 16 teme, un BD-Live și o mulțime de alte repere ce conturează mult mai bine universul imaginat de James Cameron.

Varianta extinsă, de aproape trei ore (2), e un alt „Avatar”… Are un alt debut, cuprinde mai multe explicații, e pomenită pe scurt povestea surorii lui Neytiri, Sylwanin (3), cuprinde un episod spectaculos cu o vînătoare de talioangi etc. Dacă varianta originală a picat într-un an cu o mulțime de filme F/SF, între care se detașau clar „District 9”, „Moon” și „Star Trek: The Future Begins”, varianta extinsă e o necesară gură de oxigen într-un an slab, în care depășesc media „Iron Man 2” și (probabil) „Tron: Legacy”. „Inception” este un film de acțiune care nu se remarcă prin nimic deosebit (4), prezența unei valize c-un aparat compact nu-l poate face SF !…

„Tron: Legacy”, filmul debutantului Joseph Kosinski va fi lansat pe 15 decembrie. Cu un buget de peste 200 de milioane de dolari, se anunță a fi ultimul mare show de anul acesta. Sam (Garrett Hedlund), fiul lui Kevin Flynn (același Jeff Bridges din vechiul „Tron”, numai că întinerit computerizat), intră și el în cyber-universul creat de Steven Lisberger. De presupus că măiestria lui Bridges (magistral în „Big Lebowski” și „Crazy Heart”, fermecător în „Starman” și „K-PAX”) va depăși cu bine circul întineririi forțate (nu prea grozav a fost rezultatul în cazul lui Bruce Willis – „Surrogates”, 2009). Cît de pasionantă va fi călătoria prin acest mediu virtual, rămîne de văzut, cert e că o replică din trailer m-a făcut să zîmbesc larg: „I’m not your father, Sam!”…

Nu neg că există și posibilitatea să mă înșel în privința ștampilei puse pe anul în curs, sînt producții care pătrund mai greu pe piață, însă nu cred că ele pot înclina balanța. Necunoscuta care mă intrigă este comedia (?) SF indiană „Endhiran” în regia lui S. Shankar, un film cu un buget de peste 40 de milioane de dolari, despre un robot îndrăgostit, film cu efecte speciale remarcabile (în trailere pare că bate „I, Robot”), produs însă în cel mai curat stil Bollywood…

NOTE:
(1) pe 2 decembrie a apărut și varianta cu subtitrare în limba română;
(2) 162 de minute are varianta originală la care se adaugă încă 16;
(3) nume derivat din latinescul „silva”, pădure, povestea confirmă;
(4) e un dezastru să încerci să reprezinţi iraţionalul utilizînd scheme raţionale… Planuri/vise construite (prea multe pentru ca Nolan să le stăpînească) se succed mecanic; planul counter-strike, pentru gamerii înrăiţi, îl aduce sub medie, iar documentarea superficială (durata unui vis e bătută de Nolan în cuie la cinci minute, necesarul său epic!) și simbolurile de doi bani îl fac chiar hilar!

Adrian Buzdugan