Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „Alchimistul”

Un clișeu rafinat

Să răspund mai pe la „coadă” la o provocare de felul celei în fața căreia ne-a pus editorul acestei neobișnuite antologii îmi creează avantajul de a cunoaște pozițiile colegilor de sumar, deja exprimate pe site-ul Galileo Online. Poate că e un avantaj mai mult teoretic totuși, anulat imediat de faptul că sunt singurul – din câte observ – care nu răspunde unei comenzi speciale de povestire steampunk, scrisă anume pentru antologia lui Adrian Crăciun. „Alchimistul” este un text conceput, scris și publicat în urmă cu cinci ani. Spunând despre personajul meu, încă din prima frază a lucrării, că era un ins mulțumit de sine și de poziția ocupată de el în societatea românească a anului 2005, nu făceam altceva decât să-l implantez pe Constantin Nazat, ca pe un fluture mare și gras, în insectarul social al contemporaneității noastre imediate. Dacă aș fi vrut să fiu și mai exact, puteam să mut data în 2006, anul acesta fiind exact cel în care Ziarul de duminică îmi tipărea povestirea în serial, în paralel cu comentariile mele eseistice, uneori chiar umoristice, pe subiecte ale științei și tehnologiilor actuale, din rubrica intitulată Discoteca din Alexandria. Steampunkul meu a și apărut ulterior, tot „împrăștiat” printre tabletele și prozișoarele cărții cu titlul înainte menționat, și abia mai recent m-am hotărât să-i montez fragmentele în ansamblul pe care îl construiseră de la început cu discreție, publicând textul în fruntea „ficțiunilor recente” din culegerea Povestiri de duminică.

Că Adrian Crăciun s-a hotărât să introducă povestirea mea așa cum era, „bătută în cuie”, printre textele colegilor care și le alcătuiau special pentru această „a doua revoluție” a SF-ului nostru de după 1989, sigur că îmi face plăcere, dar îmi și retează un posibil subiect de rememorare, precum micul „război” al autorului cu antologatorul, cu editorul și cu redactorul de carte, purtat anume spre a aduce povestirile între tiparele pe care le va descoperi cititorul la lectura „obiectului” finalizat. Observ că mai mulți autori și-au centrat intervențiile pe această aventură a genezei textelor lor, răsuflând acum ușurați, în vreme ce eu încă mă mai întreb ce-o să scriu în încercarea mea de a vorbi cât de cât interesant despre textul meu fără să-i deconspir amănuntele, deși aceste secrete epice și ideatice, dată fiind conjunctura prin care a navigat „Alchimistul”, sunt – hai să exagerez puțin – cunoscute de toată lumea.

Nu pot decât să apreciez seriozitatea cu care s-a luat în primire tema, bunăoară faptul că nimeni dintre cei prezenți în sumarul antologiei nu s-a repezit orbește în subiectul-trufanda cu care am fost provocați, ci abia după o serioasă meditație asupra condiției și șanselor de manifestare a unui „steampunk românesc”. Cum să scrii despre mașinării specifice acestui subgen insolit, se întreabă Florin Pîtea, când în epoca de înflorire a tehnicilor aburului societatea industrială „a fost ceva ce li s-a întâmplat altora”, nu nouă, celor de la gurile Dunării? Pe Marian Truță îl găsesc chiar mai categoric, atunci când afirmă că „steampunkul e pentru britanici și americani” și pentru încă vreo două popoare din vestul Europei. Da, merită să-ți pui asemenea întrebări, dar cu condiția să nu uiți specificul și libertățile literaturii. Ce vrem noi să facem, în fond? Reconstituiri istorice exacte, diorame inginerești? Pe acestea să le facă istoricii civilizației, având grijă să nu se abată cu nimic de la informațiile conținute în documente, deși chiar și ei mai trebuie să deducă lucruri verosimile dincolo de ceea ce spune sau nu mai spune documentul, pentru ca tabloul pe care îl reconstituie să aibă destulă consistență încât să poată deveni credibil. Dar literatura, ale cărei trăsături precum realismul și credibilitatea stau în altceva decât în realitatea istorică dată, are șansa de a produce lumi imaginare, sugestive, verosimile chiar și în manifestările ei contrazicătoare de realitate istorică… verosimile inclusiv în absurdul existențial, în fantasticul desprins de normalitatea pedestră a lumii, în anacronisme și în fantazări onirice, cu condiția ca toate acestea să aibă ceva important de spus despre sufletul omenesc.

Eu cred că nu atât un „steampunk românesc”, cât un steampunk cu subiecte românești este perfect posibil, iar ceva mă face să sper că lucrările din această carte o vor dovedi în mod convingător. Majoritatea autorilor incluși au făcut dovezi că se mișcă excelent și în formula lumilor alternative, prin urmare nu văd de ce s-ar lăsa speriați de ideea unei Românii cu civilizația tehnică pusă în mișcare de abur și nu de benzină sau de curentul electric. Iar asta din simplul motiv că una dintre variantele de dezvoltare ar fi putut să arate chiar așa, sau că o astfel de născocire ne îngăduie să ne amuzăm, amuzându-ne și cititorii. Iar dacă mai și reușim să producem din asemenea convenții un tablou coerent și cu o bună valoare estetică, nu văd ce ne-ar reține de la un tentant experiment literar.

Ca să respect interdicția formulată de Horia Ursu pentru aceste intervenții menite să ridice discret doar un capăt de văl de pe producțiile noastre, n-o să intru nici eu în subiectul Alchimistului, dar câteva lucruri ținând de intențiile autorului tot va trebui să le pomenesc. Cum s-a putut observa, față de povestirile mele mai vechi, scrierile recente au pronunțate intenții satirice, dezvoltate într-atâta încât distinsul meu prieten Cornel Robu să mă poată suspecta de un accentuat viraj spre mizantropie. Eu, unul, nu mă simt mai mizantrop acum decât în tinerețe, dar e adevărat că nu mai pot trata realitățile din jurul meu, ca și personajele adesea odioase care le pun în mișcare, cu o îngăduință pe care nu o merită. M-am amuzat, firește, să descriu o lume contemporană covârșită de anacronisme simpatice, însă cine are ochiul format va observa repede liniile de legătură cu societatea românească recentă, de care poate că ni s-a cam acrit. Încât, dacă e să-mi recunosc o atitudine mizantropică, ea e strâns legată de personajele mele și de modelele lor ce ni se răsfață cu deplină și sfidătoare insolență în câmpul privirii. Sigur că puteam să-mi dezvolt lucrarea satirică și nemijlocit, fără apel la clișeul lumii alternative și la rafinata soluție steampunk. Dar unde ar fi rămas, în acest caz, plăcerea de a inventa un univers insolit și amuzant în ciuda grămezilor de putreziciune morală care plutesc în aerul (era să zic în aburul) său irizat?

Mircea Opriță

O spun cu toată sinceritatea că nu mă atrage ideea de a scrie despre cum am scris ceva. Povestea din spatele poveştii ar trebui să rămînă, totuşi, un pic misterioasă şi nu să fie devoalată. În fine, chestie de gust şi de personalitate.

Prin vară am primit oferta de a colabora la o antologie de steampunk românesc. Iată o provocare, mi-am spus. Într-o ţară în care aproape 50% din populaţie se încălzeşte iarna cu lemne, steampunkul ar fi trebuit să bubuie în deplină vigoare. Realitatea e altminteri. Nu avem steampunk autohton şi e şi greu de avut. Ardem lemne în sobă ca să nu dîrdîim iarna şi nu ca să generăm abur care urnească pistoanele istoriei.

Termenul de predare era prin decembrie. Timp destul. După cîteva discuţii preliminare cu editorul m-am apucat de lucru. Adică am cătat referinţe despre steampunk. Abur cît cuprinde, tehnologii anacronice, fier forjat la balcoane, clădiri cu cariatide înşirate pe faţade, doamne cu crinoline şi pălării botanice, domni cu monoclu şi ţilindru, baloane sau aeronave doar cu un pic mai grele decît aerul şi toate musai puse în secolul XX (XXI pentru cei mai nervoşi). Machina Diferentiala şi Brasil sînt opere steampunk.

Mi-a trecut. Steampunkul e pentru britanici şi americani plus francezi şi germani. Nu prea se pot regăsi în steampunk pseudoculturile consumatoare de istorie şi nu generatoare de istorie. Grefa culturală s-ar putea să nu ţină, să pară forţată, să fie respinsă de anticorpii subtili ai aculturalităţii mioritice. Deşi, ca o ironie, faptul că noi acum nu recurgem la locomotive cu abur la început de secol XXI se datorează mai degrabă întîmplării decît progresului programatic.

Totuşi, o Românie aburită şi cît se poate de reală nu ar fi surprins pe nimeni din afară (nici măcar pe noi înşine nu ne-ar fi surprins dacă rămîneam la forţa aburului), deci substratul pentru steampunk ar fi fost ideal. E drept, ne-ar fi lipsit tehnologia aceea anacronică şi/sau decadentă, dar atîta vreme cît, din punct de vedere mental, sîntem încă în epoca Vaporului lui Asan (sau Assan), lipsa epocii victoriene din spaţiul nostru istoric ar putea fi suplinită chiar prin paradigma de dezvoltare carpato-danubiano-pontică: întîmplarea.

Prin urmare, efortul de a scrie steampunk românesc era din start sortit eşecului, cel puţin la nivel conceptual. Pe cît de ridicol şi de neverosimil sună o poveste în care ajungem la Spaţioportul din Călăraşi (să mă ierte călărăşenii, dar îi asigur că nu ar avea ce face cu un spaţioport lîngă urbea lor, ei deja au un combinat în care s-ar putea realiza astăzi cele mai uluitoare filme postapocaliptice) la fel de charagios ar fi să maimuţărim temelia steampunkului bagînd cărbuni în vatra de lut românească (prea puţin diferită de vetrele neolitice descoperite te miri pe unde) în nădejdea că de acolo va ieşi duhul termodinamic atoaterezolvator.

Şi aşa a trecut timpul…

Dacă aş spune că mi-am spart creierii încercînd variante, scriind în cap pagini întregi, frămîntîndu-mă nopţi în şir în încercarea de a găsi scheme de altoire a steamului pe punkul românesc ar însemna să exagerez. Mi-am spus din start: dacă vrei aşa ceva trebuie musai să porneşti de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu plus reţele de comunicare prin porumbei voiajori. Plus autoizolare. Emblema naţională ar fi fost Foişorul din Goleşti, locul în care Tudor Vladimirescu NU este prins de otomani. Ţara Românească devine independentă şi se autoizolează. Şi gata premisele. Restul vine de la sine.

De ce vă spun toate acestea în ciuda somaţiei de a nu dezvălui nimic din poveste? Păi e simplu. Pentru că povestea a ieşit cu totul altfel. Dar tocmai ăsta-i farmecul, nu-i aşa? Îţi faci un plan la care renunţi în momentul în care porneşti la lucru. Trebăluieşti prin atelier, învîrţi de chei, te lupţi cu strungul, găureşti table, pui şuruburi şi rotiţe, curele de transmisie şi supape în speranţa că vei obţine un tractor. Cînd, ce să vezi, tocmai ai inventat submarinul aerian.

Cum spuneam, restul vine de la sine. Restul e detaliu. În date seci: textul a fost scris între 1 decembrie şi 14 decembrie. A avut iniţial un alt titlu. Mi s-a cerut sa-l schimb pe motiv că spune prea mult. L-am schimbat, deşi motivaţia mi s-a părut inconsistentă (oricum, văd că nu-s singurul căruia i s-a cerut aşa ceva, ceea ce mă pune cumva pe gînduri). Nu mi s-au cerut alte variante de text. Ce va urma? Pobabil vor urma antologii ironpunk, bronzepunk şi stonepunk.

Marian Truță

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „Cetatea Neagră”

O lume mică

Eram la masă cu Adrian Crăciun, sau mai pe scurt A.C. cum i se zice mai jos de cercul polar și mai sus de marile lacuri, în restaurantul hotelului ce gazduia SFContario, convenția de toamnă a orașului Toronto. Toamna trecută. Cum merge povestirea pentru antologia steampunk? Nu merge. Nu merge deloc. N-am scris în viața mea steampunk, nu sînt fan, de ce n-ai venit și tu cu o altă temă pentru antologie? Îmi pare rău, dar nu cred că o să se întîmple.

De la o masă alăturată trăgeau cu urechea trei editori aflați în vizită, Sheila Williams, Ellen Datlow și John Joseph Adams. La un moment dat, cei trei nu mai rezistă și-și trag scaunele la masa noastră.

- Ah, scena tînărului editor în fața insolenței tînărului scriitor, spune E.D (bănuiesc că știți care dintre cei trei este).

Pe vremuri, cînd mi se spunea tînăr, obișnuiam să vociferez: „Care tînăr, că am deja 24 de ani!“ Acum însă am zîmbit și am aprobat entuziasmat – nu numai tînăr, dar și insolent, ce-mi puteam dori mai mult?

Le povestim despre ce este vorba și cînd aud cei trei de poziția mea vis-à-vis de steampunk, își zîmbesc cu subînțeles. Mă uit la A.C., dar acesta este la fel de mirat. J.J.A. își scoate celularul și începe să vorbească în thailandeză.

- Acușica, spune S.W. amenințîndu-ne cu arătătorul.

A.C. încearcă să se ridice.

- Tre’ să mă duc la budă, îmi șoptește și zîmbește chinuit spre cei trei, dar S.W. îi înfige arătătorul în piept și-l împinge înapoi pe scaun.

- NU pleacă nimeni de la masă!

J.J.A. închide celularul și ne privește cu un aer mulțumit.

- S-a rezolvat, le comunică celor două editoare, apoi se uită spre noi. V-am înscris în Tabăra Steampunk din Bangkok. Plecăm cu toții acolo mîine. Tu, editorule, vei învăța cum să pui la punct scriitorii. Am mari speranțe pentru tine. Iar tu, scriitorule, vei învăța să spui DA.

În restaurant se lasă liniștea și-i observăm pe toți scriitorii și editorii de la celelalte mese uitîndu-se la noi cu un melanj de zîmbete canadiene și americane. Robert J. Sawyer ne spune că și el, împreună cu Robert Charles Wilson și Michael Swanwick se vor îndrepta spre aceeași destinație și că ce mai, facem un mic bairam în avion. Mă uit disperat spre J.J.A. – nu cred că o să ne descurcam așa din scurt cu biletele de avion…

- Nu vă faceți griji, editurile la care lucrăm noi trei au pus mînă de la mînă și v-au plătit călătoria. Iar acești trei scriitori minunați (îi arată pe R.J.S., R.C.W. și M.S.) vor preda cursuri de scris, ca să vă plătească tabăra.

*

După ce-am trecut peste stînjeneală, ne-am simțit ca niște prinți. Am zburat la business class și R.J.S. s-a ținut de cuvînt cu bairamul – stewardesele au…, dar mai bine să povestesc despre tabără. De la aeroport ne-au transferat în tabără cu un zeppelin adus special pentru acest eveniment. Paolo Bacigalupi era maestrul de ceremonii si ne-a întîpinat personal la intrarea în campus. I-a spus lui A.C. că își pune mari speranțe în el. În fine…

Tabăra era în întregime bazată pe tehnologie steampunk.

- Dacă nici asta nu te pune pe scris, atunci nu stiu ce, mi-a mărturisit J.J.A.

A doua zi am întîrziat cu toții la micul dejun și am rămas nemîncați pînă la prînz, din cauza ceasurilor cu aburi. Acestea erau puse în mișcare cu aburii produși de focul din noptieră. Numai că la 39 de grade Celsius și umezeala de junglă, am stins cu toții focurile, ca să putem respira în caz că reușeam să dormim. Din păcate, aceleași focuri produceau aburi și pentru telefoanele din încăperi, așa că nu a funcționat nici telefonul de trezire, programat de conducerea taberei.

Orele se țineau în niște săli mari și frumoase, în interiorul centrului clădirii principale, unde se afla și sala de mese, departe de privirile indiscrete ale copilașilor din satul din apropiere. La exterior, se aflau debaralele și încăperile personalului, cărora, fiind localnici, nu le păsa de privirile familiilor de peste gard. Pereții erau acoperiți cu artefacte steampunk și coperte ale revistelor și antologiilor faimoase ale subgenului. Ce să spun, eram toți cursanții într-o dispoziție de zile mari. Iar scriitorii și editorii profesioniști care aveau să ne instruiască și să-și petreacă următoarele trei zile alături de noi, oră de oră, păreau rupți din povești. Zîmbăreți, entuziasmați, încurajatori, sfătoși, unu’ și unu’.

Problemele au început cînd ne-au spus că personalul taberei este în grevă.

- Și asta înseamnă că nu mîncam nici prînzul?

- Nu, asta înseamnă că ori predăm cursurile pe întuneric, ori cursanții trec la biciclete și încing dinamurile, ca să avem destul curent pentru orele de curs.

Două ore mai tîrziu, cursanții ieșeau și ei șchiopătînd din sălile protejate de privirile curioșilor și se alăturau, în grevă și ei, personalului pe verandele și băncile luminoase. Zis și făcut – vreți cursuri ținute în natură, nici o problemă. Le ținem în curte, dacă asta vreți. Jumătate de oră mai tîrziu, atît cursanții cît și instructorii reveneau în sălile de curs, la umbră, departe de soarele și umezeala tropicalo-ecuatorială, departe de haitele de țînțari și muște și de ropotele bruște de ploaie.

Sfîrșitul începutului problemelor a fost atunci cînd conducerea Consiliului Cultural al districtului Chao Phraya, în care se afla tabăra, ne-a anunțat că, datorita condițiilor inumane în care i-am muncit pe membrii personalului, sîntem datori statutului thailandez suma de un million de dolari americani, plătibili în cash sau muncă zilnică în portul Prachuap. Cînd am primit această ultimă știre m-am uitat spre cei trei scriitori care munceau să-mi plătească școala în Tabăra Steampunk și m-am întrebat cîți ani le vor trebui ca să-mi plătească ieșirea din Thailanda.

*

Povestirea „Cetatea Neagră“ nu este despre aventurile noastre pe drumul din Chao Phraya înapoi la Toronto (pe care deja le-a folosit P.B. în ultimul său roman), ci despre cu totul altceva. Ceva ce nu are nici o legătură cu faptul că acum lui A.C. îi lipsesc trei degete de la mîna stîngă și urechea dreaptă, iar mie mi-au rămas ochii înguști și oblici. Nici cu faptul că cei trei editori care ne-au forțat să învățăm misterele steampunkului dau și acum la pedale în debaraua unei edituri din Bangkok.

M-am gîndit mult dacă să scriu despre cabala formată de A.C. pentru a mă vîna și a-mi distruge viața (că doar ca să mă convingă pe mine să-i scriu o povestire a acceptat să meargă la Bangkok) și despre campaniile organizate de SFWA și de Ghilda Editorilor din America în același scop. Acum transmit acest mesaj dintr-o cafenea și mă pregătesc să fug iarăși. De obicei reușesc să mă dibuiască dacă stau mai mult pe Internet. Lumea devine tot mai mică…

Costi Gurgu

Foto ©  Costi Gurgu (pentru poza lui Robert J. Sawyer)

Foto © Ellen Datlow (pentru toate celelalte)