Gînduri despre SF-ul de altădată

Cu certitudine că anii ’80 au reprezentat pentru SF-ul românesc de atunci cu totul altceva decît pentru generaţiile care i-au urmat. Ca să fim corect înţeleşi, trebuie să fac încă de la început o precizare: rîndurile de faţă nu au drept scop vreo poziţionare anume în cadrul SF-ului actual şi nici intenţia de a realiza vreo ierarhizare. Cînd am scris „cu totul altceva”, nu m-am gîndit, în nici un fel, să scot în evidenţă calităţile vreunei generaţii de scriitori de SF sau a membrilor fandomului. Pur şi simplu, altceva reprezenta, pe atunci, o modalitate de a evada dintr-un cotidian anost şi cenuşiu, despre care alţii au scris cu mult mai elocvent decît mine.

Dar, pentru că Michael Haulică m-a rugat să „deconspir” momentul intrării mele în arena SF-ului craiovean, m-am văzut obligat să delimitez, cumva, valurile SF din istoria fandomului românesc. Dacă în primul val, cel care a reuşit performanţa de excepţie de a edita revista „Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice” şi care a publicat operele considerate clasice în istoriile de gen, au intrat scriitori profesionişti, unii cu vechi ştate în Uniunea Scriitorilor din România (vezi Vladimir Colin, Ion Hobana, Adrian Rogoz, George Anania, Romulus Bărbulescu, Victor Bîrlădeanu, Mircea Opriţă ş.a.), după 1980 au început să apară în prim-plan amatori în mînuitul condeiului, scoşi la rampă de cenaclurile de profil care proliferaseră într-un ritm constant, pe întreg teritoriul ţării.

Cenaclul „Henri Coandă” din Craiova avea deja şapte ani de existenţă atunci cînd subsemnatul şi-a încheiat socotelile cu armata şi a revenit la vatră. Dar nu auzisem despre existenţa lui mai înainte, deşi îmi plăcea literatura SF încă din ciclul gimnazial şi făcusem multe cozi la chioşcurile de ziare pentru a achiziţiona, săptămînal, revista cît palma din „Colecţie…”. Asupra lui mi-a deschis ochii Alexandru Mironov, pe atunci profesor de matematică la Liceul de Chimie din Craiova. Personaj pe care l-am cunoscut cu totul întîmplător. Mai exact, în ultimele luni de armată, fiind bibliotecarul unităţii, mi-a căzut în mîna volumul său „Enigmatic Pămîntul”, pe care l-am citit şi recitit de mai multe ori. Iar cînd am realizat că autorul nu stătea foarte departe de mine, am apelat la un prieten, telefonist al unităţii, care i-a descoperit numărul de telefon de acasă şi m-a pus în legătură cu el.

Ca şi cel de astăzi, Alexandru Mironov cel de atunci era o fire extrem de prietenoasă şi de volubilă. Cînd a auzit că vreau să călătoresc prin Africa, pe urmele celebrului explorator Mihai Tican-Rumano, a încercat să-mi mai potolească zelul şi să-mi explice cît de greu era să ieşi pe atunci din ţară. Dar dacă tot aveam vise de călătorie şi îmi plăcea literatura de anticipaţie (nu crescusem cu Jules Verne sub pernă?), de ce nu călătoream eu mult mai aproape, pînă la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde-şi ţineau şedinţele, săptămînal, membrii cenaclului „Henri Coandă”?

Şi aşa am ajuns, într-o zi de vineri, în sala de şedinţe de la Casa de Cultură. Aici i-am întîlnit pentru prima oară pe cei care urmau să-mi devină „colegi de vineri” pentru mulţi ani – Radu Honga, Smaranda Zărnescu, Carmen Cioroianu, Florin Mihai Diloiu, Marius Stătescu, Viorel Pîrligras, Marius Ghergu, Titus Filipaş, Marian Mirescu, Ionel Mirică, Mirela şi Liviu Paciugă, Mircea Liviu Goga, Dodo Niţă. Şedinţa era prezidată de Ion Ilie Iosif, pe atunci bibliotecar la Universitate, un intelectual rafinat care avea abilitatea de a ţine discuţiile sub strict control cultural.

Atmosfera de aici mi-a plăcut atît de mult (să nu uităm că ne găseam exact în anii de progrom cultural iniţiat de PCR – revistele dispăreau permanent de pe piaţa editorială, programul TVR ajunsese la 2 ore, filmele americane erau prohibite), încît nu am putut să renunţ la ea nici măcar atunci cînd, pentru cîteva luni ale finalului de an 1980, din motive necunoscute mie, şedinţele s-au mutat pentru o vreme chiar în apartamentul lui I.I. Iosif din cartier Arhitect Ion Mincu. Ne vedeam, cu încăpăţînare, la un pahar de apă (de la robinet) şi la un nechezol (înlocuitorul de cafea era la modă), pentru a discuta despre ultimele cărţi în domeniu pe care le achiziţionaserăm sau citiserăm, despre vreun film văzut pe video sau pe unul dintre posturile TV sîrbeşti, despre cum ne imaginam noi că o să arate România dacă sistemul comunist îşi va fi continuat existenţa în următoarele decenii (varianta distopică) sau dacă, dimpotrivă, urma să se prăbuşească şi un alt sistem socio-politic i-ar fi luat locul (varianta utopică). Apoi, conform graficului de şedinţă stabilit cu o săptămînă mai înainte, cei doi sau trei creatori înscrişi pe lista de aşteptare îşi lecturau prozele sau traducerile, după care urmau comentariile.

Privind în urmă, realizez că erau, în mod clar, mai acide şi mai tăioase decît ar fi trebuit în mod normal. Şi îmi dau seama că existau nişte motive serioase pentru „a tăia în carnea vie” a textelor elementele ce păreau bolnave. În primul rînd, majoritatea absolută a cenacliştilor erau studenţi sau proaspăt absolvenţi de facultate, deci aveau „un spate puternic” în domeniul cultural; cu toţii citiserăm texte de valoare din literatura mondială de gen (chiar dacă aveam acces la ele numai prin traduceri scrise de mînă sau şapirografiate) şi aveam posibilitatea să facem comparaţii, fără să ne dăm seama, prea bine, la acea vîrstă, că o literatură autohtonă de valoare trebuie să se înalţe nu asemenea unui balon cu heliu, dintr-un singur salt direct pe firmament, ci păşind treaptă cu treaptă, adică avînd grijă să lase să apară proze de diferite valori, pe care scriitorii cu adevărat valoroşi să le sintetizeze ulterior în opere de referinţă (experienţa istorică a literaturii române din secolul al XIX-lea, care a permis publicarea a sute de poeţi neînsemnaţi care au pregătit terenul pentru apariţia lui V. Alecsandri, B. P. Haşdeu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski etc., ar fi trebuit să ne dea de gîndit). În fine, ultimul (şi, probabil, cel mai însemnat) argument a fost acela al spaţiului extrem de redus de publicare existent în epocă. Dacă am face o statistică, fie ea şi sumară, am înţelege de ce noi, cenacliştii, aveam pretenţia audierii unor texte de foarte bună calitate literară (în primul rînd) – pentru că, adunînd la un loc toate revistele, almanahurile, antologiile şi chiar suplimentele literare ale ziarelor ce se încumetau să publice, nu obţineai mai mult de 15-20 de texte SF pe an. Şi asta în anii fericiţi, în care cenzura se purta mai cu mănuşi.

Evident că existau şi fanzinele. Unele celebre, cum era „Omicron”, editat de cenaclul craiovean, care obţinuse, cu cîţiva ani înainte ca eu să ajung membru, Premiul Europa şi Medalia de Aur, la Stressa, în Italia, pentru cea mai bună publicaţie de amatori de pe continent. Dar, pentru că trăiam în regimul de tristă amintire, cenzura a intervenit chiar după onoranta victorie şi a sistat apariţia sa fără nici o explicaţie. Aşa că, între 1981-1985, perioadă în care am ajuns preşedintele cenaclului, am reiterat aventura editării, reuşind să scoatem 3 numere de „Omicron-Satelit”, într-un tiraj de 300 de exemplare fiecare, într-o tentativă care a pus la încercare nervii multora dintre participanţii la ea. Pentru că, evident, nu aveam nici o aprobare din partea autorităţilor de stat şi de partid pentru aşa ceva. Altfel spus, am reuşit să imprimăm, la xerografia Universităţii din Craiova, pentru cîte un cartuş de ţigări Kent, pe hîrtie cumpărată pe cîte o sticlă de coniac de la Tipografia Olteniei, într-o machetare făcută manual, cu ajutorul maşinilor de scris, cele mai bune texte citite în cenaclu în ultimii ani, dînd astfel un imbold generaţiilor tinere de elevi şi studenţi să iasă din anonimat.

Apoi „Henri Coandă” s-a multiplicat şi o aripă tînără şi-a luat zborul către Casa Studenţilor pentru a forma acolo cenaclul „Victor Anestin” (membrii fondatori fiind Marian Mirescu, Viorel Pîrligras, Dodo Niţă, Cristian Dumitru). Iar mişcarea a continuat să crească, dar şi să se dividă – au apărut cenacluri noi la Palatul Pionierilor şi la Casa Armatei, ajungîndu-se, la un moment dat, ca oraşul Craiova să fie al doilea ca putere în fandom, după Bucureşti.

Colaborarea mea cu cenaclul „Henri Coandă” a mai durat o vreme şi după ce repartiţia naţională m-a trimis să-mi ocup postul de profesor de limba şi literatura română în oraşul Cernavoda (unde am înfiinţat un alt cenaclu SF, „Atlantis Club”, şi am pus bazele celei mai de durată Tabere Naţionale de SF din istoria fandomului românesc, „Atlantykron”, dar asta este deja o altă poveste). După revenirea în Craiova, în 1990, i-am readunat pe unii dintre membrii mai vechi, am adus alţii noi de prin liceele şi facultăţile din oraş şi am repornit activitatea pentru următorii cinci ani. În 1996 istoria bătrînului cenaclu „Henri Coandă” şi-a închis definitiv filele, făcînd loc altor forme de organizare a mişcării SF de după Revoluţie.

Aurel Cărăşel