În acea zi ne întorceam – cei trei „muschetari-directori” – din centru, unde „inspectasem” cum merg vînzările. Mergeau bine, aşa că ne cinstiserăm cu nişte covrigi calzi şi mergeam spre „redacţie” – casa părinţilor lui Daniel (şi nu a socrilor săi, cum greşit am menţionat în articolul precedent).
Mîncam covrigi şi visam cu ochii deschişi: „Într-o zi o să cumpărăm sediul Renelului şi o să instalăm deasupra ei o firmă uriaşă, SFVA, făcută din neoane de cîte 4 metri înălțime fiecare, să se vadă de la intrarea în oraş” a spus unul dintre noi – poate chiar eu – cînd treceam pe lîngă cea mai înaltă clădire din oraş la acea vreme. Şi – în naivitatea noastră – chiar credeam acest lucru.
Ajungînd la redacţie, printre cîteva zeci de scrisori de la fani ne aştepta şi citaţia de la tribunal. A fost un şoc pentru noi, care luaserăm de bune minciunile de la televizor, cum că regimul comunist nu mai există şi toate celelalte rahaturi mîncate în direct la Televiziunea Liberă, dar mai ales pentru Viorel, el fiind singurul dintre noi care îl cunoştea pe Ioan Eremia Albescu. Şi cînd un om îţi publică prozele SF şi benzile desenate în almanahul editat de el, de mai multe ori, ţi se pare că el îţi este prieten, nu-i aşa?
Nu, nu-i aşa. Transformaţi peste noapte din activişti zeloşi în capitalişti veroşi, toată şleahta de aparatnici comunişti de rangul III, propulsaţi brusc în primul rînd de către securişti, şi ei dornici de a-şi păstra privilegiile şi de a avea şi bogăţie, nu numai putere, au călcat (la propriu) pe cadavrele fraierilor ieşiţi în stradă (vezi morţii pseudo-revoluţiei şi ai mineriadelor, ai căror ucigaşi au rămas nepedepsiţi pînă astăzi) şi s-au bulucit ca şacalii şi hienele pentru a pune mîna pe cîte o cît mai mare halcă din averea statului.
Nu-mi dau seama cît de rău s-a speriat Ioan Eremia Albescu de intenţia noastră – a unor provinciali naivi şi entuziaşti – de a continua Colecţia Povestirilor Ştiinţifico-Fantastice, de nici măcar nu ne-a întrebat de sănătate înainte, ci ne-a chemat direct în judecată. Mai tîrziu va scoate şi el propria-i revistă, Anticipaţia, care nu va avea nici o legătură cu defuncta colecţie a lui Adrian Rogoz, decît faptul că-i continua numerotarea.
Viorel s-a perpelit o noapte întreagă şi a doua zi ne-a anunţat soluţia: „Domnilor, care este numărul mitic al CPSF pe care sefiştii l-au aşteptat neconsolaţi vreme de 16 ani? Numărul 467. Aşa se va numi revista noastră de acum înainte”.
La prima înfăţişare Daniel s-a prezentat la tribunal cu coperta numărului 2 din revistă, pe care scria – ca pe primul, dar şi pe următoarele, de altfel) „467” şi „SFVA”, demonstrînd astfel că noi nu aveam nici o legătură cu revista editată de Ştiinţă şi Tehnică. De altfel, Viorel va preciza, pe coperta a treia a numărului 3 din revista 467, pentru a pune capăt confuziei pe care tot noi o creaserăm, dar şi pentru a avea ultimul cuvînt:
”NOTA REDACŢIEI: În urma unor scrisori primite precizăm că revista „467” – Colecţia Romanelor SF – NU are legătură cu colecţia „Anticipaţia” editată de revista „Ştiinţă şi Tehnică”, care se doreşte continuatoarea (sublinierea mea) vechii colecţii a povestirilor SF.
Am ales ca titlu al colecţiei noastre legendarul număr 467 pe care l-am aşteptat cu toţii timp de 16 ani.
Ne cerem scuze pe această cale cititorilor care au înţeles altfel. Cei care s-au înşelat, vor avea plăcuta surpriză să constate că de fapt, nu s-au înşelat”.
De notat că, după noi, o altă editură din Bucureşti, Labirint, a scos şi ea propria-i colecţie de povestiri SF, denumită însă „Clubul SF”. Avînd acelaşi format şi număr de pagini, coperţile ei erau desenate (de la numărul 4) de Victor Wegeman, „unul dintre veteranii colecţiei „povestiri SF” din anii `70”, aşa cum este prezentat el la poşta redacţiei de Constantina Paligora, redactorul responsabil al colecţiei. În fiecare număr al revistei apar cîteva povestiri de acelaşi autor (printre care George Anania & Romulus Bărbulescu, Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă, Mircea Liviu Goga, Cătălin Ionescu, Eugen Lenghel). Publicaţia se va opri însă, după 6 numere (dacă nu-mi joacă feste memoria). Ar fi interesant de aflat dacă şi pe ei i-a dat Ioan Eremia Albescu în judecată…
*
După ce am scăpat de stresul procesului, am continuat cu revista. Primul număr a apărut deci în aprilie 1990, următoarele două în mai şi iunie. În ele continua să fie publicat în serial romanul Paraziţii Leului, ilustrat cu grafică de Viorel Pîrligras. Pe ultimele pagini ale numărului 2 a fost reprodus articolul „Romanul ştiinţific” de Victor Anestin (apărut iniţial în Foaia populară din 01.11.1898) iar în numărul 3 apare şi o „revistă a presei SF” în care sînt prezentate publicaţiile SF apărute în prima jumătate a anului 1990: Orion, Star Trafic (ambele din Craiova), Alfa şi Anticipaţia. Vă mai amintiţi de ele?
În fine, deja din numărul 2 este adresat un apel autorilor de benzi desenate să trimită planşe pentru viitorul magazin de benzi desenate Fergonaut (botezat astfel după numele celebrului personaj – în epocă – inventat de Viorel în paginile almanahului… Știinţă şi Tehnică).
De-abia în toamnă va apărea următorul număr al revistei 467, practic un număr triplu. Cadenţa lunară nu mai putea fi respectată, la Intreprinderea Poligrafică Oltenia veneau din ce în ce mai multe publicaţii de tipărit, ziare, reviste şi cărţi şi se instaurase pe scară largă practica dării de şpagă şi ciubucuri, de la portar, pentru a pătrunde în curtea unităţii, şi pînă la director, pentru a avea un loc mai în faţă pe lista de aşteptare. În acest număr se va publica în întregime a doua jumătate a romanului Paraziţii Leului.
În vremea asta curgeau banii valuri-valuri, ca în filmul Casino al lui Martin Scorsese. Ei proveneau din vînzări, dar mai ales din abonamente. Nu am actele contabile în faţă (le-am păstrat pe toate, ca amintire) dar cred că se strînseseră în 1990 peste 1.000 de abonaţi.
Ieşeam de la serviciu, Viorel şi cu mine, la ora 16.00, veneam la Daniel acasă pe la 17.00 şi pînă seara la 22.00, 23.00 uneori, băgam revistele în plicuri, le lipeam, scriam adresele şi duceam abonamentele la poştă cu geamantanul. Acesta cîntărea o tonă, şi nici nu avea roţi, noroc că oficiul poştal era aproape. De la un institut de proiectări unde lucrau nişte prieteni ai lui Viorel, Consi SA, am cumpărat trei birouri metalice şi două maşini de scris, ca să ne simţim şi noi ca într-o redacţie şi, mai ales, să putem lucra comod. Fiecare birou avea şi cîte patru sertare unde depozitam – sortată – corespondenţa primită de la peste 2.000 de cititori din toată ţara. Viorel şi Daniel se amuzau răspunzînd la fiecare dintre aceste scrisori, în timp ce eu ţineam evidenţa livrărilor de reviste şi a încasărilor la zi şi completam registrul de casă.
Era foarte obositor, dar entuziasmul şi optimismul contagios al lui Viorel, care ne făcea tot timpul să rîdem, spunîndu-ne bancuri sau cancanuri, erau revigorante şi nici nu vedeam cum trece după-amiaza şi chiar seara.
Uite-aşa, în timp ce la Bucureşti noii potentaţi ai zilei distrugeau orice urmă de opoziţie a străzii punînd minerii să planteze panseluţe în Piaţa Universităţii, noi – şi zeci de mii de alte furnicuţe ca noi din toată ţara – construiam capitalismul „din zbor”.
Şi a venit luna decembrie. De comun acord, timp de nouă luni nu încasasem nici un ban din firmă, şi doar Daniel, singurul care avea cheia de la casa cu bani, se ocupa cu plăţile şi încasările efective. Aşa încît le-am propus partenerilor mei (reamintesc că la capitalul social de 50.000 de lei contribuiserăm toţi trei cu părţi egale) să luăm şi noi nişte avansuri din dividende aşa, ca la sfîrşit de an. Ne-am strîns toţi trei într-o seară şi am hotărît să luăm fiecare cîte 15.000 de lei, practic banii cu care intraserăm în afacere în primăvară. Cu această ocazie am insistat să facem şi un inventar al banilor din casa de bani, lucru pe care de altfel eu ar fi trebuit să-l fac măcar o dată pe lună, dar nu-l făcusem niciodată, dintr-o totală încredere în Daniel.
În concluzie, am numărat toţi trei banii din casă şi i-am comparat cu cei din evidenţa contabilă: lipseau 90.000 de lei. Bani cu care – la vremea respectivă – îţi puteai cumpăra o garsonieră.
(va urma)
M-am născut printre cărţi. Mama mea era o pasionată cititoare şi mi-a transmis şi mie această pasiune, laolaltă cu vreo 3-400 de cărţi. Cînd am învăţat să citesc, în clasa I, aproape că nu ştiam de unde să aleg. Am început, fireşte, cu Jules Verne, care mi-a insuflat şi gustul pentru SF. În casă aveam deja cîteva volume din colecţia romanelor ştiinţifico-fantastice de la editura Univers, prima din cele două antologii SF scoase de Scrisul Românesc şi Enigmatic pămîntul, de Alexandru Mironov.
De la vecinii de bloc, mai mari ca vîrstă, am împrumutat şi citit ultimele numere care mai apăreau la chioşcuri din Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice.
Aşa că, prin 1981 (eram licean), citind articolele scrise de Mironov în revista Ştiinţă şi tehnică, mi-a venit ideea să-i scriu. Nu mai ştiu ce anume i-am scris, poate i-am trimis şi vreo prozuliţă de doi bani, în orice caz mi-aduc bine aminte de scrisoarea sa de răspuns, scrisă citeţ şi semnată descifrabil de un …Scriitor! Era prima oară cînd primeam o scrisoare de la un scriitor!
Mă sfătuia să iau legatura cu Ion Ilie Iosif sau cu Theodor Piţigoi (Radu Honga) şi să mă înscriu la cenaclul SF „Henri Coandă“.
Plin de avînt, m-am dus la adresa unde îmi scria că se ţine cenaclul, dar acolo nu am găsit decît un lacăt mare atîrnat de uşă.
Am terminat liceul, am intrat la facultate şi am plecat în armată.
La Medgidia, unde am fost soldat TR la un batalion de infanterie motorizată, m-am împrietenit cu un băiat simpatic, citit şi plăcut. Era foarte scund şi asta îl făcea uneori ţinta de miştocărie a camarazilor mai înalţi, dintre care unul îl poreclise… Pitivier(!?).
Poate tocmai de aceea s-a apropiat mai mult de mine, eu nu îl porecleam şi îl luam în serios. Îl chema Ovidiu Dinică. Era student tot la Ştiinţe Economice, la Craiova, dar la o altă secție.
După armată am rămas prieteni şi chiar ne vizitam.
Într-o seară, prin 1984 cred, îmi bate în geam (locuiam la parterul unui bloc) şi intră în casă împreună cu un tînar cu cîţiva ani mai mare ca noi, blond cu părul lung, semănînd teribil cu Pierre Richard. Era Viorel Pîrligras. Am simpatizat numaidecît, fiind amîndoi pasionaţi de SF şi de benzi desenate.
Într-o altă seară Ovidiu vine cu un alt tînăr, tot cu părul lung, dar brunet, şi cu o mustaţă groasă. Era Marian Mirescu, şi el pasionat de SF şi de benzi desenate.
„Măi Ovidiu, de unde îi culegi pe pasionaţii ăştia?” l-am întrebat eu. „De la Casa de cultură a studenţilor, unde se ţine cenaclul science-fiction Victor Anestin“, mi-a răspuns el.
Eram student, eram cititor de SF, îmi plăcea şi mie să scriu, de duminica următoare m-am prezentat la cenaclu şi, de atunci, l-am frecventat în mod regulat pînă la sfîrşitul facultăţii. Am cunoscut acolo mulţi tineri visători şi idealişti, cu capul în nori, Mircea Liviu Goga, fraţii Paciugă, Aurel Cărăşel, Radu Honga, Victor Martin, Valentin Iordache, dar cel mai prieten am rămas cu Viorel şi Marian.
În afară de cenaclu, îi vizitam cel puţin o dată pe săptămînă, vorbeam ore în şir despre lecturile noastre SF, ne împrumutam unii altora revistele PIF şi visam la cai verzi pe pereţi (peste mulţi ani am facut cunoştinţă cu o persoană care chiar avea pictaţi pe pereţi… cai verzi!).
Am făcut împreună (mai mult ei, eu aveam încă mult caş la gură) fanzine xerografiate, reviste tipărite, expoziţii de benzi desenate, am participat la convenţii SF la Lugoj şi la Iaşi.
Sînt multe de povestit, poate cu altă ocazie, în orice caz, în ianuarie 1990, după lovitura de stat, eram suficient de experimentaţi şi de incitaţi ca să fondam o editură şi să tipărim publicaţii SF şi BD.
Mă cheamă într-o seară Viorel la el acasă şi mă întreabă: „Care este revista pe care o aşteaptă toţi cititorii de SF din România?” „Orion!” am exclamat eu (vezi textul meu „Orion – povestea unui mit”) . „Nu, aia e acum jucăria lui Dragoş. Colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, după asta suspină toţi, pentru că s-a întrerupt atît de brusc şi inexplicabil în 1974. Hai s-o edităm”.
Cei care mă ştiu, cunosc entuziasmul meu exagerat, de mult ori vecin cu naivitatea.
„Hai”, i-am răspuns. Era de faţă şi un prieten de la cenaclu, Daniel Cristian Dumitru.
La momentul respectiv nici nu se dăduse Decretul Liberei Inţiative (nr. 54/1990), aşa încît singura cale să edităm ceva, era să înfiinţăm o asociaţie.
Am strîns 21 de semnături, am alergat pe la tribunal şi am înfiinţat Societatea Fanilor „Victor Anestin”, pe structura cenaclului SFVA. Funcţiile de conducere erau împărţite între nişte colegi de cenaclu (care între timp au dispărut din peisaj şi nu mai ştiu nimic despre ei): preşedinte – Mihai Cranta, secretari – Gheorghe Constantin şi Mircea Rancea.
Banii însă – pentru capitalul social al editurii – i-am pus noi, Viorel, Daniel şi cu mine (50.000 de lei împărţiti în mod egal la trei, toate economiile noastre – dacă nu mă înşel, Daniel s-a imprumutat de la socrii lui).
Toţi trei eram “directori” (sic!): Daniel – director executiv, el urmînd să se ocupe de alergătură, de relaţiile cu tipografia şi de difuzare, Viorel era director artistic, asigurînd machetarea revistei, prezentarea grafică, dar tot el decidea şi conţinutul ei, iar eu, bineînţeles, director economic (adică contabilul firmei, pe care o vom înregistra în mai 1990). Sediul firmei fusese stabilit în casa socrilor lui Daniel, practic în camera în care locuia el.
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1990. S-a tipărit în 50.000 de exemplare (ce naivi şi încrezuţi eram) şi avea formatul, prezentarea grafică şi numărul de pagini al broşurilor din CPSF.
Coperta, în culori, era excelent desenată – în stilul său grafic personal – de Viorel şi pe ea scria (cu majuscule) doar „467” şi “SFVA”.
Pe coperta 2 era prezentată societatea şi editura SFVA, într-o manieră oarecum naivă, privită din perspectiva zilei de astăzi. Urma o coperta interioară, iar pe pagina 2 Viorel Pîrligras îl prezenta pe Francis Carsac, autorul romanului care urma să apară în serial în revista noastră: „Paraziţii leului”. Viorel s-a frămîntat mult pînă să aleagă acest roman de tradus în româneşte (din biblioteca lectoratului francez de la Universitate – unde l-am introdus eu, el nefiind student) şi bănuiesc că, dincolo de faptul că era un roman antrenant, l-a ales şi pentru că Francis Carsac fusese deja tradus în româneşte, chiar dacă în urmă cu 25 de ani.
Grosul revistei îl ocupau deci primele capitole din roman – traduse de o altă prietenă a sa, Anca Obrocea. Pe ultimele pagini şi-a găsit totuşi locul o BD drăguţă, desenată realist de Viorel în 1980, Noaptea erorilor.
Pe coperta 3 cititorii erau îndemnaţi să se aboneze şi, ca să precizeze clar filiaţia şi continuitatea revistei, era publicat următorul text:
„Editura SFVA îşi cere scuze pentru imposibilitatea de a publica sfîrşitul „Cronicii fantastice a şahului” [...] de Adrian Rogoz şi Emanuel Reicher, cronică al cărui ultim episod a apărut în numărul trecut (466 din 15 aprilie 1974). Urmarea nu se găseşte în posesia noastră deoarece d-l Adrian Rogoz nu s-a mai aflat în acest ultim timp în ţară.“
În fine, pe ultima copertă se făcea reclamă la o altă publicaţie SFVA (scrisă şi plătită de avocatul Ionescu Sava, „Mărturisirile unui reacţionar”, despre viaţa şi confruntările sale cu regimul comunist). Copertele celei de-a doua publicaţii erau desenate de Marian Mirescu, care folosea un stil grafic torturat (conform conţinutului şi inspirat de unul dintre cei mai îndrăgiţi autori BD francezi ai noştri, Bilal).
Revistuţa noastră a produs senzaţie. Difuzată nu prin celebra Rodipet, ci printr-o reţea de vînzători ambulanţi (primii fiind chiar socrii lui Daniel) publicaţia s-a vîndut foarte bine, grosul fiind difuzat în Craiova şi în judeţul Dolj. Ce timpuri! Banii curgeau valuri-valuri, aşa încît Daniel chiar a fost nevoit să cumpere o casă de bani închisă cu o cheie pe care o purta la gît.
Ne pregăteam de al doilea număr şi deja visam şi la alte publicaţii, cînd am primit pe adresa redacţiei …o citaţie de la Tribunal.
Eram chemaţi în judecată de Ioan Eremia Albescu, directorul revistei Ştiinţă şi Tehnică, pentru că ne însuşisem fără drept numele unei publicaţii editată în urmă cu 16 ani de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist. Eram în anul de graţie 1990, la cinci luni după abolirea regimului comunist din România.
(va urma)
A doua ediţie a programului Wolf’s Pack s-a desfăşurat în opt şedinţe la care au participat peste 40 de persoane, 32 dintre acestea fiind prezente la cel puţin trei dintre întâlniri. În realizarea cu succes a programului au avut o contribuţie deosebită sponsorii: Sony Playstation, Millenium Books, www.gameshop.ro, www.cadourihaioase.ro.
[...]
A doua ediţie a programului Wolf’s Pack s-a desfăşurat în opt şedinţe la care au participat peste 40 de persoane, 32 dintre acestea fiind prezente la cel puţin trei dintre întâlniri. În realizarea cu succes a programului au avut o contribuţie deosebită sponsorii: Sony Playstation, Millenium Books, www.gameshop.ro, www.cadourihaioase.ro.
Discuţiile au fost moderate de subsemnatul, cu sprijinul scriitorului de science-fiction Ovidiu Petcu şi al fanului S.F. Gabi Ciobanu. La unele întâlniri au participat autori români consacraţi ai acestor genuri – Marian Coman (laureat la Eurocon 2006), Aurel Cărăşel (laureat al Premiului Nemira), George Ceauşu şi Emanuel Grigoraş – care au citit povestiri sau fragmente din romanele proprii. Au fost lecturate şi comentate 16 lucrări de science fiction şi fantasy realizate de către participanţi, unele chiar pe insula de la Capidava. Prin analizarea unora dintre lucrările din cadrul concursurilor de literatură science fiction şi fantasy „Romulus Bărbulescu – Ediţia a II-a„ şi „Una pe zi” s-au atins aspecte din arta meseriei de scriitor, iar cei care îşi doreau să încerce să realizeze texte proprii au primit sfaturi şi informaţii pertinente. Pe lângă citirea şi comentarea de texte s-au purtat discuţii aprinse asupra principalelor teme specifice acestor genuri literare, s-au recomandat lecturi în domeniu de către participanţi şi s-au făcut propuneri diverse privind imbunatirea activităţii Wolf’s Pack, dar şi a fandomului în general.
Şedinţele programate iniţial pentru 90 minute s-au desfăşurat în locaţia clasică „Păturica Rotundă SF” şi majoritatea au fost prelungite la cererea participanţilor. În funcţie de implicarea în lucrările grupului, nivelul cunoştinţelor şi prezenţa la întâlnirile acestuia s-a efectuat o departajare a participanţilor şi s-au acordat trei premii: Andrei Patrick Varga (Piteşti – locul I), Andra Andreea Sorina Aştefănesei (Suceava – locul al II-lea) şi Izabela Harabulă (Bucureşti – locul al III-lea).
Programul Wolf’s Pack este un program cu premii garantate, fiecare dintre cei 32 de participanţi care au fost prezenţi la cel puţin trei şedinţe ale grupului primind cadou trei cărţi science fiction diferite de la Millenium Books.
Lucian Cristian Oancea
Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)
- The Making of -
O antologie, un editor şi o grămadă de idei
Avea Jacques Goimard o serie de antologii tematice la Livre de Poche. Histoires de robots, Histoires de futurs lointains, Histoires écologiques… Poveşti una şi una, alese din vreo patru decenii de SF anglofon, grupate după teme mai generale sau mai particulare. Le-am citit mai toate în studenţie şi în primii ani de după. Am vreo zece dintre ele în bibliotecă. Acolo am învăţat cum trebuie să arate o antologie făcută ca la carte. Şi totuşi, n-am pus ideea ca atare în practică la nici una dintre editurile la care-am lucrat în ultimii cincisprezece-şaisprezece ani. N-a fost momentul potrivit, au fost alte priorităţi, povestirile nu se vînd la fel de bine ca romanele, e o chestie prea specializată ca să intereseze pe altcineva decît o mînă de oameni, o nişă într-o nişă etc.… Nu ştiu dacă m-aş fi hotărît să mă apuc de publicat aşa ceva foarte curînd nici la Millennium. Nu sub forma unor antologii originale, căci traduceri au mai fost. Pînă în august anul trecut, cînd…
Enter Adrian Crăciun. Aka Aspoiu, pentru cei care-l cunosc sub pseudonimul cu care semnează pe blogul CititorSF, pe care l-a întemeiat în 2007. Iar aici se cere făcută o paranteză. Nu l-am întîlnit în viaţa mea, faţă în faţă, pe omul acesta. Nici măcar la telefon n-am vorbit. Numele mi-era vag cunoscut, mai comanda cărţi online de la Millennium din cînd în cînd, înainte să o fi luat spre alte zări de soare (cu dinţi) pline, tot din cînd în cînd îi citeam blogul (şi-mi cam plăcea, de ce să nu recunosc). Însă primul meu contact online cu el a fost mai degrabă cu scîntei…
În iulie 2008, exact în perioada în care s-a produs despărţirea noastră de foştii noştri parteneri, amicul Aspoiu a scris o însemnare supărată rău (un trademark al său, după cum avea să se dovedească ulterior), dar care avea nişte miezuri de adevăr, precum şi multe exagerări, explicabile însă din punctul de vedere al unui outsider. Iniţial am fost gata să îi răspund foarte acid, cum ştiu cu toţii care mă cunosc că pot să fiu. După care am stat niţel şi-am cugetat şi i-am scris un mail. În care îi explicam frumos şi politicos unde anume greşeşte. Şi l-am invitat să discutăm mai în detaliu. Şi-am stat de vorbă pe messenger. Şi l-am lămurit că unele dintre evaluările sale erau exagerate. Şi-am povestit din nou a doua zi, pînă tîrziu în noapte. Şi din nou. Despre cărţi. Despre cum se fac cărţile. Despre munca din culisele unei edituri. Despre ce ne doream să citim. Şi… cu trecerea timpului am devenit prieteni. Îndeajuns de apropiaţi încît să aştept cu groază ziua în care vom reuşi să dăm gata toate berile pe care ni le-am promis unul altuia de-a lungul acestor ani, hehe!
Dar să închidem paranteza. Poate era de-ajuns să vă spun că am devenit îndeajuns de buni prieteni încît, atunci cînd (în jur de 3 sau 4 august 2010, cred) Adrian mi-a lăsat un mesaj offline în care mă întreba: „Ce-ai zice dacă ţi-aş propune o antologie tematică?”, să mă entuziasmez imediat şi să stau pe net îndeajuns încît să-l nimeresc online (e o diferenţă de fus orar de vreo şapte ore între noi) şi să putem povesti mai pe îndelete. Şi dă-i discuţii privind tema antologiei… Adi o ţinea sus şi tare că el ar vrea să îi provoace pe autorii români să scrie despre o Apocalipsă văzută de pe plaiurile mioritice. L-am inclus şi pe Michael în discuţie încă din aceeaşi seară, cred. Nu mai reţin exact ce alte teme au fost puse pe masă şi mătrăşite în orele alea lungi de schimburi de replici. Au fost destule. Cert este că am schimbat de-atunci cel puţin 150 de mesaje pe tema asta pe mail, în afară de cele cam tot atîtea ore petrecute în conversaţii virtuale.
Ce m-a uimit şi m-a bucurat enorm, deşi credeam că îl cunosc deja pe Adrian îndeajuns de bine, au fost seriozitatea, acribia şi profesionalismul cu care el, un novice într-ale editării, s-a achitat de sarcina sa, purtînd corespondenţe asidue cu autorii, sugerîndu-le schimbări, încercînd să privească totul prin prisma unui cititor profesionist, dar şi a unuia încadrabil între fanii acestui gen de literatură. Mi-a plăcut la nebunie şi eleganţa cu care a ştiut să trateze subiectele mai delicate, precum respingerea unor texte. Nu cred că eu aş fi avut asemenea resurse de diplomaţie. Aşa cum i-am promis în momentul în care i-am acceptat propunerea, absolute toate deciziile editoriale i-au aparţinut. Şi sînt convins că noninterferenţa mea a fost o bună alegere. Adrian Crăciun şi-a ales singur echipa de lectori, şi-a ales redactorul, a ales omul potrivit pentru a scrie introducerea (cred că sînteţi şi voi de acord, articolul Moşului de alaltăieri a fost edificator în acest sens), a găsit ilustraţia potrivită pentru copertă.
Unde am avut noi – adică Michael şi cu mine – o contribuţie mai importantă? Fiecare discuţie din august pînă azi n-a fost ocolită de abordarea subiectului „antologie”. Iar din brainstormingul ăsta permanent au început să ne vină ideile privind promovarea antologiei. Aici, din nou nu prea mai ştiu cine ce idee a avut. Parcă Adrian a fost cel care-a propus seria de articole „Making of”. Sau Michael? Zău că nu mai ştiu. Dar nici nu mai contează. Ideea concursurilor mi-a aparţinut. O idee majoră, pe care o veţi afla şi aprecia la valoarea ei în momentul în care va deveni public modul în care am pus-o în aplicare (adică în preajma ieşirii din tipar a antologiei), a venit de la Michael. Şi a mai fost o idee, la care se lucreaza chiar acum, dar pe care o să îmi îngăduiţi să v-o dezvălui doar luni. Aşadar, vă mai aşteaptă cîteva surprize.
Nu-s modest din fire, ştiţi asta. N-am să vă ascund aşadar ceea ce cred: antologia aceasta va fi un succes. Şi va deschide drumuri, pentru noi şi poate şi pentru alţii. Nu ştiu dacă va reuşi ceea ce sperăm noi, să impună steampunkul ca pe o temă viabilă şi căutată de cititori. A reuşit însă, cel puţin în ochii mei, să impună un editor profesionist, de care veţi mai auzi: Adrian Crăciun. Şi totodată, în mod sigur va putea fi citată drept un exemplu de cum se alcătuieşte şi se promovează o antologie. Un exemplu pe care noi, cei de la Millennium, îl vom urma şi la alte cărţi.
N-a mai rămas mult: două săptămîni. Atît, şi cartea va ajunge în mîinile voastre. Căci, pînă la urmă, dincolo de procesul de producţie, oricît ar fi el de pasionant, ceea ce contează este rezultatul, produsul finit. Antologia STEAMPUNK. A doua revoluție. Pe care voi, cititorii, stăpînii noştri, sînteţi cei mai în măsură să o apreciaţi la valoarea sa adevărată. Sînt nerăbdător să vă aflu părerile.
Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)
- The Making of -
Cuvîntul editorului. Un moment de nebunie
Nici nu știu cu ce să încep, pentru că nu prea îmi mai amintesc cum a pornit această… aventură steampunk. Sincer, atunci cînd i-am propus lui Horia Ursu proiectul antologiilor tematice anuale, Steampunkul era undeva pe locul trei sau patru între subiecte. Pe primul loc era ideea unei antologii postapocaliptice românești, normală pentru vremurile prezente. Nu a fost să fie, apocalipsa a fost amînată pentru o viitor nedeterminat și m-am pomenit cu “Hai s-o facem p-aia cu aburu’!” în brațe.
Acum, cînd volumul este aproape gata de tipar, pot să vă spun că am avut mari emoții. Mari! Și destule indoieli… că tema nu o să atragă autorii, că e prea nouă, că e prea retro, că nu se cere în România, că e o chestie anacronică pentru SF, că aia, că ailaltă etc. Primele ecouri au fost cam… deprimante. Primul răspuns pe care l-am primit – de la o autoare – a fost ceva de genul „Nu prea mă atrage tema. Chiar deloc…” Am primit și mai rele (dar nu vi le spun).
Prima rază de speranță a venit de unde nu mă așteptam, din zona „goticului” Oliviu Crâznic, proaspăt convertit la steampunk, și încă din cel bun și românesc. Era încă devreme pentru a estima cît de rău sau de bine o să fie din punctul de vedere al numărului de texte, dar povestirea lui Oliviu a fost scînteia de care aveam nevoie atunci. Am văzut că se poate!
Salt în timp cîteva luni bune și iată-ne aici, cu o antologie consistentă, cu texte variate ca subiect, atmosferă și abordare. Nouă proze originale – printre care și una semnată de autoarea cea neatrasă de steampunk – și un inevitabil text semnat de maestrul Mircea Opriță, republicat.
Și pentru că am ajuns în acest punct, înainte ca onorabilii cititori să parcurgă aceste mici bijuterii literare (în umila noastră opinie), aș vrea să vă spun ce NU este această antologie. Nu este o încercare de a surprinde unde este SF-ul românesc acum; nu se vrea reprezentativă pentru SF-ul românesc; nu este o antologie „definitivă” a steampunkului (românesc sau de aiurea); nu se vrea „revoluționară” , în ciuda titlului. *
Această antologie a fost construită cu un singur scop: plăcerea lecturii. Singura speranță / aprigă dorință pe care o avem în legatură cu acest volum este ca el să fie pe placul cititorilor, pe care îi dorim în număr cît mai mare.
Așadar, citiți despre criminali care vin din dimensiuni parelele, mașinării demonice care corup suflete, oameni căzuți din stele în alte lumi, invadatori ai lumii și ai minții, orașe ce se ridică la nori, întrebări nepotrivite cu răspunsuri nedorite, savanți-magicieni care se ascund în iluzii de frica torționarilor, profeții și nostalgii care pot altera istoria… și alte „abureli” minunate.
Le mulțumesc autorilor pentru încrederea acordată, precum și tuturor celor care au trimis texte pentru această antologie. Le mulțumesc celor ce m-au ajutat să iau cîteva decizii dificile. Îi mulțumesc lui Horia Ursu pentru sprijinul constant și noninterferență. De asemenea, le mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat cu promovarea acestui volum.
Dar, în primul rînd, le mulțumesc celor care vor citi prozele cuprinse în antologia de față.
Vă mulțumim și sperăm din toată inima să vă placă!
Adrian Crăciun
PS. Am fost întrebat de unde vine subtitlul „A Doua Revoluție”. Ne-am lămurit că antologia de față nu se vrea „revoluționară” (dar i-ar plăcea să fie!). Atunci? Cred că pentru cei care vor citi acest volum explicația o să devină aparentă pe masură ce vor parcurge poveștile. Dar cum răbdarea este o marfă tot mai rară și scumpă în aceste vremuri enervante – eu fiind unul dintre cei care duc lipsă constantă de așa ceva – am considerat că ar fi indicat (observați, vă rog, indicat, nu bine sau nimerit) să vă ofer cîteva indicii, iar unele întrebări să capete răspuns (chiar dacă-s întrebări din categoria Calistrat Hadîmbu).
Cei răbdători să se oprească acum și să treacă degrabă la lectură, ceilalți…
…vor afla că prozele cuprinse aici vorbesc despre revoluții de tot felul, sociale, politice, industriale etc. Revoluții despre care nu veți citi în nici o carte de istorie, căci sînt revoluții alternative, revoluții ale imaginației de care veți avea parte numai aici, în antologia steampunkului românesc.
* Am scris acest material în 22 februarie, înainte de a citi „Cuvîntul înainte” al lui Ştefan Ghidoveanu – să-i dea Domnul gură aurită!
Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)
- The Making of -
„La bulivar, fochist! La bulivar!…”
E foarte greu să vii după autorii unei cărți, care și-au mărturisit mai mult sau mai puțin amănunțit aventurile legate de propriile procese de creație, și să spui ceva cît de cît interesant, cînd singura ta contribuție la volumul respectiv s-a manifestat prin lecturarea în avans a textelor din sumar și prin încercarea de a-i face și pe alții să înțeleagă (eventual să le și placă) ceea ce citesc, după ce au cumpărat cartea! Scop în care mie mi s-a atribuit scrierea a ceea ce foarte pompos editorul vrea să denumească „prefață”, dar pe care eu – Stan Pățitul fiind de prin alte împrejurări! – m-aș mulțumi să-l intitulez simplu: „Cuvînt înainte”.
Cum e deci să scrii fie și un „cuvînt înainte”, la un volum care are ambiția (declarată de altminteri, sus și tare, chiar de pe prima copertă) de a constitui „A doua revoluție” din SF-ul românesc? (Prima fiind – bănuiesc – un volum apărut prin anii ’90 și intitulat Motocentauri pe acoperișul lumii, în care se încerca promovarea unui soi de cyberpunk românesc – cu un efect limitat, după opinia mea.) Vă spun eu: e al naibii de greu!
În primul rînd, e vorba de temă: steampunk… Frumoasă cînd o scriu, o desenează sau o filmează alții, de prin locuri unde locomotiva cu aburi, apa caldă curentă sau blocurile cu mai mult de zece etaje existau încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar al dracului de greu de îndeplinit la noi, într-o Românie unde chiar și în anul de grație 2011 există locuri în care electricitatea și canalizarea întruchipează cel mai pur science-fiction. Mărturisesc cinstit că n-am avut încredere în demersul propus de editura Millennium Books, cu atît mai puțin cu cît editorul ales, deși un foarte bun blogger și un comentator avizat al genului, părea oarecum în afara curentului principal al meseriei numită „literatură”. Un steampunk românesc mi se părea că s-ar reduce la un soi de Alte Românii – o încercare interesantă de a recrea portretul frumoasei noastre țărișoare pe coordonatele unor universuri alternative, poate mai bune (sau poate nu…) decît acela mizerabil în care trăim acum. Încercare petrecută și ea cu destulă vreme în urmă, și ale cărei singure urmări au fost cîteva volume de-a dreptul superbe semnate de Radu Pavel Gheo, Voicu Bugariu (și sub pseudonimul Roberto R. Grant) sau Liviu Radu. Atît însă…
În al doilea rînd, era vorba de limitarea suplimentară dată de scrisul pe o temă dată… De-a lungul trecerii mele prin sistemul editorial românesc, de foarte multe ori pînă acum mi-a fost dat să constat că autorii români nu știu să scrie la comandă, pe o temă dată sau pentru a se încadra într-un termen anume. Ceea ce nu presupune neapărat lipsă de profesionalism, ci mai degrabă lipsa sistemului anume creat (cum se întîmplă în Vest), pentru a valorifica acel profesionalism. Nu știm pentru că nu ni se cere, nu ni se cere – nu se creează automatismele, nu avem automatisme – nu putem intra în adevărata industrie a editării de literatură. Sau dacă o facem, ne bazăm mai mult de înzestrarea nativă, pe intuiție ori pe noroc, nimic din toate acestea neavînd legătură cu meseria de scriitor – adică acel om care trăiește din scris! Cît despre documentare, ce să mai vorbim…
În al treilea rînd (și ăsta va fi ultimul, căci nu vreau să vă stresez prea mult, mai bine citiți cartea), nici o antologie sau culegere de mai mulți autori din ultimii 20 de ani nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor, din punctul de vedere al omogenității valorilor aflate în cuprins. Decalajele au fost uneori atît de mari, încît titluri foarte promițătoare de altfel au sfîrșit în sertarele uitării publice, chiar dacă unele povestiri sau nuvele și-au croit drum singure pînă la conștiința cititorului – cu mai mult sau mai puțin succes, după caz și conjunctură…
Acestea erau cele trei „pietre de încercare” pentru care eram convins că antologia Steampunk va avea și ea o soartă similară. Dar, știți cum îmi place mie să spun: „nimeni nu-i profet în țara lui!”
S-a dovedit – din această excelentă inițiativă a editurii de a publica articole despre culisele procesului de creație a cărții, sub genericul „Making of Steampunk” – un fapt, și anume că autorii selectați au o cu totul altă mentalitate decît restul colegilor lor din SF-ul românesc. Au luat tema în serios, s-au documentat, au învățat, au cercetat exemplele altora, iar unde n-au știut, au… inventat – căci doar de-aia sînt autori de literatură! Pentru mine, procesul creării acestei cărți este chiar mai important decît cartea în sine. Pentru că dovedește că avem un grup de scriitori maturi, care devin din ce în mai profesioniști pe zi ce trece, putînd aborda orice tematică literară (chiar dacă aceasta se află la confluența mai multor genuri), și care – stilistic vorbind – pot lupta de la egal la egal cu orice creator de mainstream de succes, impunînd la rîndul lor science-fictionul ca literatură. Ceea ce ne și dorim, nu-i așa?
Steampunk este o carte mult mai omogenă decît tot ce-am citit pînă acum în cazul unei antologii sau culegeri cu mai mulți autori, în pofida diversității stilistice a prozelor. Valoarea este însă una asemănătoare, de unde și impresia de construcție temeinică, bine făcută. Surprinzătoare ca idei și stil, potrivit de lungi sau de scurte, cu umor sau gravitate, uneori lente, alteori debordînd de acțiune, înșirîndu-se de la abordări de tip horror pînă la sfătoșenii de gen fantasy, această culegere de povestiri scrisă de zece dintre cei mai prețuiți autori autohtoni de science-fiction chiar va fi – după părerea mea – ceea ce-și dorește: o „a doua revoluție”. Revoluția Steampunk…
Dar mai bine să vă las plăcerea de a o citi singuri. Colegii mei de sumar deja v-au oferit o sumedenie de indicii menite să vă trezească interesul. Mie nu-mi rămîne decît să strig:
„La bulivar, fochist! La bulivar!…”
(Fragment din „Cuvîntul înainte ” la antologia Steampunk. A doua revoluție)
Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)
The Making of
Redactorul are cuvîntul
În povestea asta, eu sînt personajul care stă întotdeauna în umbră, care-şi vede de treabă în tăcere, un soi de mic funcţionar cu manşetuţe, aşezat la pupitrul lui din colţ. În acelaşi timp, sînt persoana care, alături de editor, află, înaintea tuturor, „despre ce-i vorba în povestire” (sîc-sîc!). Mai precis, sînt redactorul cărţii.
Întrucît sînt un redactor începător, am trecut prin fiecare text de trei ori, aşa că, după autorii lor, probabil că eu le ştiu cel mai bine. Pentru mine nu mai sînt poveşti puse pe hîrtie, ci lumi pe care le-am cunoscut aievea, al căror aer l-am respirat şi al căror relief l-am bătut în sus şi-n jos.
Îl cunosc pe tovarăşul Popoviciu, din povestirea lui George Lazăr, de parcă ar fi vecinul meu de ani de zile şi înţeleg exact că, dincolo de frecuşurile zilnice, există un miez incontestabil de afecţiune între el şi soţia sa, Leta, chit că nu despre asta e textul. Am zburat împreună cu Raluca, eroina Ioanei Vişan, şi-am admirat-o îndeaproape, o fată în acelaşi timp bravă, dar şi feminină în adevăratul sens al cuvîntului. Şi singura eroină din acest volum, de altfel. M-a încîntat povestea complexă a Ştefanei Czeller, probabil cel mai bun text al ei pe care l-am citit, ca atmosferă, miză şi echilibru al ritmului narativ. Am constatat, încă o dată, cît de bine scrie Marian Truţă şi ce personaje vii construieşte. Bine, noi ştim asta deja, dar cînd te apleci cu atenţie asupra fiecărei fraze devine cumva şi mai evident. Şi da, primul titlu ales de el era spoiler, orice ar zice autorul. M-am îmbibat de atmosfera jules-wellsiană (ca să comit o barbarie) a textului lui Oliviu Crâznic, deşi cred că universul complet diferit gîndit de el s-ar desfăşura mai bine pe o întindere mai mare, că potenţial dramatic este.
În fine, m-am amuzat văzînd că n-a fost unul, ci au fost chiar doi autori exasperaţi de pastelurile lui Alecsandri şi dornici să-i plătească o mică poliţă; pe mine nu m-au deranjat din cale-afară la vremea lor.
Textul lui Aron Biro m-a entuziasmat atît de tare încît, cînd am ajuns la ultima pagină şi-am văzut cum se leagă lucrurile, am început să ţopăi prin cameră la propriu şi i-am dat lui aspoiu un mail scris cu caps lock, ceea ce eu, de obicei, nu fac. A fost povestirea mea preferată din antologie pînă cînd am primit-o la redactat pe cea a lui Mike Haulică, de o factură cu totul diferită şi creionînd o lume în care mi-ar plăcea să trăiesc. Aşa că acum am doi favoriţi şi zău că n-aş putea face o departajare între ei doi.
Cu Florin Pîtea am păţit o nepăţită pentru că, fiind eu curioasă despre ce era vorba, m-am apucat să citesc povestirea imediat ce am primit-o. Eram la serviciu, unde mai aveam de stat o oră. Cînd am ajuns la pagina a doua, unde un personaj dă prima replică, m-a apucat un rîs cu lacrimi şi, preţ de vreo cinci minute, m-am ascuns după monitorul computerului, ca să rîd în voie fără să le explic colegilor de birou ce era atît de nostim. (Ar fi durat prea mult şi ei oricum nu citesc d-astea). Cînd am crezut că m-am calmat, am reluat cititul, pentru ca, după alte cîteva rînduri, să mă apuce o nouă rafală de rîs. Ca urmare, am închis documentul, decizînd că Florin Pîtea e periculos de citit în locuri publice şi că mai bine văd restul acasă. Din păcate, nu aveam cum să uit ceea ce citisem deja, aşa că am fost chinuită de accese de ilaritate pînă la terminarea programului şi în metrou, în drum spre casă.
Toate acestea au fost presărate cu o corespondenţă intensivă cu editorul Adrian Crăciun, în care fie ceream diverse lămuriri, fie îmi exprimam părerea despre unul sau altul dintre texte. Aşa că, dacă va fi răspuns mai tîrziu unuia sau altuia dintre autori, poate fi şi din vina mea, că i-am trimis uneori de la patru mailuri în sus pe zi, ceea ce mă califică drept un periculos serial mailer. Ba l-am mai chinuit şi pe voicunike, căci, de cîte ori mă suna să vadă ce mai fac, îi ziceam ce mişto e un text sau altul, dar fără să-i spun despre ce anume este, aşa că pe el, bietul, chiar l-am fiert la foc mic.
Tot reieşind şi reintrînd dintr-o lume într-alta am ajuns să mă simt ca un călător prin multivers. Şi, tot privindu-le de aproape şi îndrăgindu-le în consecinţă, nu mai pot să am nici o pretenţie de obiectivitate, deci priviţi toate cele de mai sus din această perspectivă. Dar, aşa subiectivă cum sînt, cred că avem o culegere de texte solide şi bine scrise, în care fiecare cititor va găsi ceva pe placul său, în afară, fireşte, de cîrcotaşii de profesie.
Laura Ciobanu
Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)
The Making of „Alchimistul”
Un clișeu rafinat
Să răspund mai pe la „coadă” la o provocare de felul celei în fața căreia ne-a pus editorul acestei neobișnuite antologii îmi creează avantajul de a cunoaște pozițiile colegilor de sumar, deja exprimate pe site-ul Galileo Online. Poate că e un avantaj mai mult teoretic totuși, anulat imediat de faptul că sunt singurul – din câte observ – care nu răspunde unei comenzi speciale de povestire steampunk, scrisă anume pentru antologia lui Adrian Crăciun. „Alchimistul” este un text conceput, scris și publicat în urmă cu cinci ani. Spunând despre personajul meu, încă din prima frază a lucrării, că era un ins mulțumit de sine și de poziția ocupată de el în societatea românească a anului 2005, nu făceam altceva decât să-l implantez pe Constantin Nazat, ca pe un fluture mare și gras, în insectarul social al contemporaneității noastre imediate. Dacă aș fi vrut să fiu și mai exact, puteam să mut data în 2006, anul acesta fiind exact cel în care Ziarul de duminică îmi tipărea povestirea în serial, în paralel cu comentariile mele eseistice, uneori chiar umoristice, pe subiecte ale științei și tehnologiilor actuale, din rubrica intitulată Discoteca din Alexandria. Steampunkul meu a și apărut ulterior, tot „împrăștiat” printre tabletele și prozișoarele cărții cu titlul înainte menționat, și abia mai recent m-am hotărât să-i montez fragmentele în ansamblul pe care îl construiseră de la început cu discreție, publicând textul în fruntea „ficțiunilor recente” din culegerea Povestiri de duminică.
Că Adrian Crăciun s-a hotărât să introducă povestirea mea așa cum era, „bătută în cuie”, printre textele colegilor care și le alcătuiau special pentru această „a doua revoluție” a SF-ului nostru de după 1989, sigur că îmi face plăcere, dar îmi și retează un posibil subiect de rememorare, precum micul „război” al autorului cu antologatorul, cu editorul și cu redactorul de carte, purtat anume spre a aduce povestirile între tiparele pe care le va descoperi cititorul la lectura „obiectului” finalizat. Observ că mai mulți autori și-au centrat intervențiile pe această aventură a genezei textelor lor, răsuflând acum ușurați, în vreme ce eu încă mă mai întreb ce-o să scriu în încercarea mea de a vorbi cât de cât interesant despre textul meu fără să-i deconspir amănuntele, deși aceste secrete epice și ideatice, dată fiind conjunctura prin care a navigat „Alchimistul”, sunt – hai să exagerez puțin – cunoscute de toată lumea.
Nu pot decât să apreciez seriozitatea cu care s-a luat în primire tema, bunăoară faptul că nimeni dintre cei prezenți în sumarul antologiei nu s-a repezit orbește în subiectul-trufanda cu care am fost provocați, ci abia după o serioasă meditație asupra condiției și șanselor de manifestare a unui „steampunk românesc”. Cum să scrii despre mașinării specifice acestui subgen insolit, se întreabă Florin Pîtea, când în epoca de înflorire a tehnicilor aburului societatea industrială „a fost ceva ce li s-a întâmplat altora”, nu nouă, celor de la gurile Dunării? Pe Marian Truță îl găsesc chiar mai categoric, atunci când afirmă că „steampunkul e pentru britanici și americani” și pentru încă vreo două popoare din vestul Europei. Da, merită să-ți pui asemenea întrebări, dar cu condiția să nu uiți specificul și libertățile literaturii. Ce vrem noi să facem, în fond? Reconstituiri istorice exacte, diorame inginerești? Pe acestea să le facă istoricii civilizației, având grijă să nu se abată cu nimic de la informațiile conținute în documente, deși chiar și ei mai trebuie să deducă lucruri verosimile dincolo de ceea ce spune sau nu mai spune documentul, pentru ca tabloul pe care îl reconstituie să aibă destulă consistență încât să poată deveni credibil. Dar literatura, ale cărei trăsături precum realismul și credibilitatea stau în altceva decât în realitatea istorică dată, are șansa de a produce lumi imaginare, sugestive, verosimile chiar și în manifestările ei contrazicătoare de realitate istorică… verosimile inclusiv în absurdul existențial, în fantasticul desprins de normalitatea pedestră a lumii, în anacronisme și în fantazări onirice, cu condiția ca toate acestea să aibă ceva important de spus despre sufletul omenesc.
Eu cred că nu atât un „steampunk românesc”, cât un steampunk cu subiecte românești este perfect posibil, iar ceva mă face să sper că lucrările din această carte o vor dovedi în mod convingător. Majoritatea autorilor incluși au făcut dovezi că se mișcă excelent și în formula lumilor alternative, prin urmare nu văd de ce s-ar lăsa speriați de ideea unei Românii cu civilizația tehnică pusă în mișcare de abur și nu de benzină sau de curentul electric. Iar asta din simplul motiv că una dintre variantele de dezvoltare ar fi putut să arate chiar așa, sau că o astfel de născocire ne îngăduie să ne amuzăm, amuzându-ne și cititorii. Iar dacă mai și reușim să producem din asemenea convenții un tablou coerent și cu o bună valoare estetică, nu văd ce ne-ar reține de la un tentant experiment literar.
Ca să respect interdicția formulată de Horia Ursu pentru aceste intervenții menite să ridice discret doar un capăt de văl de pe producțiile noastre, n-o să intru nici eu în subiectul Alchimistului, dar câteva lucruri ținând de intențiile autorului tot va trebui să le pomenesc. Cum s-a putut observa, față de povestirile mele mai vechi, scrierile recente au pronunțate intenții satirice, dezvoltate într-atâta încât distinsul meu prieten Cornel Robu să mă poată suspecta de un accentuat viraj spre mizantropie. Eu, unul, nu mă simt mai mizantrop acum decât în tinerețe, dar e adevărat că nu mai pot trata realitățile din jurul meu, ca și personajele adesea odioase care le pun în mișcare, cu o îngăduință pe care nu o merită. M-am amuzat, firește, să descriu o lume contemporană covârșită de anacronisme simpatice, însă cine are ochiul format va observa repede liniile de legătură cu societatea românească recentă, de care poate că ni s-a cam acrit. Încât, dacă e să-mi recunosc o atitudine mizantropică, ea e strâns legată de personajele mele și de modelele lor ce ni se răsfață cu deplină și sfidătoare insolență în câmpul privirii. Sigur că puteam să-mi dezvolt lucrarea satirică și nemijlocit, fără apel la clișeul lumii alternative și la rafinata soluție steampunk. Dar unde ar fi rămas, în acest caz, plăcerea de a inventa un univers insolit și amuzant în ciuda grămezilor de putreziciune morală care plutesc în aerul (era să zic în aburul) său irizat?
Mircea Opriță
Ce jale la Livresque!
Niște standuri micuțe, niște oameni triști la ele, în spatele cărților, și alți oameni triști trecînd prin fața lor…
Mi-am amintit de tîrgul din toamnă de la Casa Radio, de tîrgul Gaudeams de la Craiova, pe care l-am văzut prin 2006 parcă…
Se pare că un tîrg de carte nu e [...]
Ce jale la Livresque!
Niște standuri micuțe, niște oameni triști la ele, în spatele cărților, și alți oameni triști trecînd prin fața lor…
Mi-am amintit de tîrgul din toamnă de la Casa Radio, de tîrgul Gaudeams de la Craiova, pe care l-am văzut prin 2006 parcă…
Se pare că un tîrg de carte nu e reușit decît dacă aduce marile edituri, dacă aduce suta de mii de vizitatori… Dacă e un eveniment care să mobilizeze toată suflarea: editori, critici, scriitori, cititori.
Nu orice tîrg e un eveniment.
Sînt curios cum o să fie în aprilie, la mall în Cotroceni. Știu edituri care nu vor fi prezente acolo. Știu și edituri care vor fi.
A, la Sala Palatului, zilele astea, nu știu dacă au fost lansări, nu știu dacă editurile au venit cu noutăți. N-am văzut. Dar poate că au fost. Însă n-am simțit în aer febrilitatea aia din edituri de dinaintea celor două mari tîrguri, cînd toată lumea pregătește sacul cu noutăți, iar cititorii pregătesc din timp bugetul pentru tîrg și sapă prin site-urile (nu putem adopta saiturile sau siturile? site-urile e chiar caraghios!) editurilor să-și facă lista cu noutăți de cumpărat.
Cam trist, cum spuneam.
O spun cu toată sinceritatea că nu mă atrage ideea de a scrie despre cum am scris ceva. Povestea din spatele poveştii ar trebui să rămînă, totuşi, un pic misterioasă şi nu să fie devoalată. În fine, chestie de gust şi de personalitate.
Prin vară am primit oferta de a colabora la o antologie de steampunk românesc. Iată o provocare, mi-am spus. Într-o ţară în care aproape 50% din populaţie se încălzeşte iarna cu lemne, steampunkul ar fi trebuit să bubuie în deplină vigoare. Realitatea e altminteri. Nu avem steampunk autohton şi e şi greu de avut. Ardem lemne în sobă ca să nu dîrdîim iarna şi nu ca să generăm abur care urnească pistoanele istoriei.
Termenul de predare era prin decembrie. Timp destul. După cîteva discuţii preliminare cu editorul m-am apucat de lucru. Adică am cătat referinţe despre steampunk. Abur cît cuprinde, tehnologii anacronice, fier forjat la balcoane, clădiri cu cariatide înşirate pe faţade, doamne cu crinoline şi pălării botanice, domni cu monoclu şi ţilindru, baloane sau aeronave doar cu un pic mai grele decît aerul şi toate musai puse în secolul XX (XXI pentru cei mai nervoşi). Machina Diferentiala şi Brasil sînt opere steampunk.
Mi-a trecut. Steampunkul e pentru britanici şi americani plus francezi şi germani. Nu prea se pot regăsi în steampunk pseudoculturile consumatoare de istorie şi nu generatoare de istorie. Grefa culturală s-ar putea să nu ţină, să pară forţată, să fie respinsă de anticorpii subtili ai aculturalităţii mioritice. Deşi, ca o ironie, faptul că noi acum nu recurgem la locomotive cu abur la început de secol XXI se datorează mai degrabă întîmplării decît progresului programatic.
Totuşi, o Românie aburită şi cît se poate de reală nu ar fi surprins pe nimeni din afară (nici măcar pe noi înşine nu ne-ar fi surprins dacă rămîneam la forţa aburului), deci substratul pentru steampunk ar fi fost ideal. E drept, ne-ar fi lipsit tehnologia aceea anacronică şi/sau decadentă, dar atîta vreme cît, din punct de vedere mental, sîntem încă în epoca Vaporului lui Asan (sau Assan), lipsa epocii victoriene din spaţiul nostru istoric ar putea fi suplinită chiar prin paradigma de dezvoltare carpato-danubiano-pontică: întîmplarea.
Prin urmare, efortul de a scrie steampunk românesc era din start sortit eşecului, cel puţin la nivel conceptual. Pe cît de ridicol şi de neverosimil sună o poveste în care ajungem la Spaţioportul din Călăraşi (să mă ierte călărăşenii, dar îi asigur că nu ar avea ce face cu un spaţioport lîngă urbea lor, ei deja au un combinat în care s-ar putea realiza astăzi cele mai uluitoare filme postapocaliptice) la fel de charagios ar fi să maimuţărim temelia steampunkului bagînd cărbuni în vatra de lut românească (prea puţin diferită de vetrele neolitice descoperite te miri pe unde) în nădejdea că de acolo va ieşi duhul termodinamic atoaterezolvator.
Şi aşa a trecut timpul…
Dacă aş spune că mi-am spart creierii încercînd variante, scriind în cap pagini întregi, frămîntîndu-mă nopţi în şir în încercarea de a găsi scheme de altoire a steamului pe punkul românesc ar însemna să exagerez. Mi-am spus din start: dacă vrei aşa ceva trebuie musai să porneşti de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu plus reţele de comunicare prin porumbei voiajori. Plus autoizolare. Emblema naţională ar fi fost Foişorul din Goleşti, locul în care Tudor Vladimirescu NU este prins de otomani. Ţara Românească devine independentă şi se autoizolează. Şi gata premisele. Restul vine de la sine.
De ce vă spun toate acestea în ciuda somaţiei de a nu dezvălui nimic din poveste? Păi e simplu. Pentru că povestea a ieşit cu totul altfel. Dar tocmai ăsta-i farmecul, nu-i aşa? Îţi faci un plan la care renunţi în momentul în care porneşti la lucru. Trebăluieşti prin atelier, învîrţi de chei, te lupţi cu strungul, găureşti table, pui şuruburi şi rotiţe, curele de transmisie şi supape în speranţa că vei obţine un tractor. Cînd, ce să vezi, tocmai ai inventat submarinul aerian.
Cum spuneam, restul vine de la sine. Restul e detaliu. În date seci: textul a fost scris între 1 decembrie şi 14 decembrie. A avut iniţial un alt titlu. Mi s-a cerut sa-l schimb pe motiv că spune prea mult. L-am schimbat, deşi motivaţia mi s-a părut inconsistentă (oricum, văd că nu-s singurul căruia i s-a cerut aşa ceva, ceea ce mă pune cumva pe gînduri). Nu mi s-au cerut alte variante de text. Ce va urma? Pobabil vor urma antologii ironpunk, bronzepunk şi stonepunk.
Marian Truță
Catalogul Millennium Books 2005-2011
Numărul curent – ediţia print
