Nopți reci în Villjamur

Mark Charan Newton – NIGHTS OF VILLJAMUR – hardcover, 452 pagini, Tor UK, iunie 2009

Ciclul Legends of the Red Sun debutează cu Nights of Villjamur, o poveste complexă ce-și situează mare parte din acțiune în orașul din titlu, capitală a unui imperiu pe cale de-a intra într-o iarnă lungă, căreia e foarte posibil să nu-i supraviețuiască. Aici sosește într-o zi mohorîtă tînărul Randur, care în copilărie a fost martorul unei întîmplări stranii în provincia sa de baștină, salvînd cu ocazia respectivă viața unei „cultiste” – o vrăjitoare care i-a promis în schimb ajutor la nevoie. O iarnă lungă și deosebit de aspră e pe cale de-a se înstăpîni în imperiu, iar Randur speră să reușească  să parvină, să cîștige destul acordînd lecții de scrimă și dans – și uneori favoruri sexuale – doamnelor din înalta societate, pentru a-și aduce și mama la adăpostul zidurilor groase ale capitalei, căci iernile anterioare aproape c-au șters civilizația de pe fața pămîntului. Dar Randur ajunge în capitală într-un moment delicat: împăratul a înnebunit și s-a sinucis, iar intrigile politice care însoțesc înscăunarea prințesei Rika se desfășoară simultan cu atacuri din partea unor forțe oculte asupra gărzii imperiale, amenințînd stabilitatea imperiului. Mai mult, un membru al Consiliului conducător a fost asasinat, iar Randur e unul dintre posibilii martori la crimă.

Acțiunea are planuri multiple. Putem astfel urmări ascensiunea în societate a lui Randur, eforturile comandantului gărzii imperiale, Brynd Lathraea, de a păstra siguranța cetățenilor imperiului și, în sfîrșit, ancheta inspectorului Rumex Jeryd în cazul morții înaltului consilier. Poveștile se întrepătrund și se amestecă înspre un final deloc previzibil, pe care nu e cazul să îl dezvălui aici.

Cartea lui Mark Charan Newton face parte dintr-un set care e pe cale de-a alcătui un curent în sine în cadrul literaturii fantasy. Alături de Steven Erikson, George R. R. Martin, Joe Abercrombie, Brent Weeks, David Anthony Durham, Patrick Rothfuss sau Scott Lynch (ca să-i amintesc doar pe aceia ale căror nume îmi vin în minte fără să stau pe gînduri), Newton renunță fără remușcări la convențiile tolkieniene ale eroilor și la motivul quest-ului ca element definitoriu al genului, dar și la decorul cvasi-pastoral atemporal amenințat de umbra unui lord întunecat și își plasează acțiunea într-un timp medieval, descriindu-l fără pic de complezență. Personajele lui nu sînt zugrăvite în alb/negru, ci în nenumărate nuanțe de gri.

Sigur, există și în Nights of Villjamur un sistem de magie (și încă unul destul de ingenios!), există și aici o amenințare difuză dinspre o „parte întunecată”, ba putem chiar identifica și un bildungsroman, în firul narativ care-l are ca protagonist pe junele Randur. Dar autorul are buna inspirație de a da personajelor îndeajuns de multe pete întunecate fie în caracter, fie în trecut, pentru ca ansamblul să pară credibil, să permită imersiunea în poveste. În plus, a știut să împrumute, fără a părea lipsit de originalitate, anumite locuri comune din atmosfera specifică New Weird-ului, un clin d’oeil ingenios iubitorilor lui Miéville fiind, de pildă, amestecul raselor (inclusiv garude!) care populează și apără orașul Villjamur (care aduce la rîndul său, pe alocuri, aminte de Noul Crobuzon, de Ambergris sau de Orașul gravat al lui K.J. Bishop).

Una peste alta, e o carte corect construită, care are toate ingredientele necesare pentru a mă determina să aștept cu destulă nerăbdare momentul cînd mă voi apuca de citit City of Ruins, cel de-al doilea volum al ciclului, apărut la exact un an distanță (4 iunie 2010) la aceeași editură. Ce n-a reușit Mark Charan Newton e să mă facă să îmi pese îndeajuns de mult de Brynd Lathraea, personajul care, se pare, va fi în centrul următorului roman. Sînt curios dacă va reuși să mă cucerească pe parcursul acestuia.

Horia Nicola Ursu