Joe Haldeman • CAMUFLAJ – mmpb, Nemira, 2006

Joe Haldeman se numără printre autorii ale căror cărţi le citesc întotdeauna cu plăcere. Părerea mea e împărtăşită, se pare, atît de către confraţii săi, cît şi de către marele public, scriitorul american fiind printre puţinii care au reuşit (şi încă în trei rînduri!) „eventul”, dubla Hugo / Nebula, cu Forever War (în 1975-1976), cu nuvela The Hemingway Hoax (în 1990-1991) şi cu Forever Peace (în 1998-1999). E o performanţă care, chiar şi pentru un cititor neavizat, e de-ajuns pentru a incita la lectură.

Haldeman s-a născut în iunie 1943, în Oklahoma City. În 1965 s-a căsătorit cu Mary Gay Potter, iar în 1967 şi-a luat licenţa în astronomie şi, în acelaşi an, a fost recrutat şi a luptat în Vietnam, ca inginer militar. Experienţa războiului avea să îl marcheze profund, influenţîndu-i în bună parte scrierile de mai tîrziu şi inspirîndu-i primul roman, War Year (1972) şi capodopera publicată trei ani mai tîrziu, The Forever War (1975).

În prezent, locuieşte în Gainesville, Massachussets şi predă cursuri de tehnică literară la MIT. Camouflage (2004) este cel de-al douăzeci şi unulea roman publicat de Haldeman. I-au urmat, în 2005, romanul Old Twentieth, în 2006 culegerea de povestiri War Stories, în 2007 romanul The Accidental Time Machine şi culegerea A Separate War and Other Stories, iar în 2008 şi 2009, primele două volume ale unei noi trilogii, Marsbound şi Starbound.

Camouflage a apărut şi în româneşte, la Nemira, la un an după ce romanul i-a adus autorului american un nou premiu Nebula. Să vedem însă despre ce e vorba în carte…

În anul 2019, în adîncul Pacificului este descoperit întîmplător un artefact de origine necunoscută. Încercările unui grup de oameni de ştiinţă de a-i pătrunde misterul par zadarnice. Aceştia, sub conducerea oceanologului Russell Sutton (printre ale cărui realizări se numără ridicarea la suprafaţă a epavei Titanicului), speră să cîştige deopotrivă faimă şi avere din descoperirea secretelor misterioasei structuri, bănuită aproape unanim a fi de origine extraterestră. Russell şi colegii săi nu bănuiesc însă că artefactul a devenit o ţintă nu doar pentru guvernele marilor puteri, ci şi pentru două entităţi non-umane, nemuritoare, ce-şi pot schimba forma după propria voinţă. Destinul lui Russell se va schimba radical atunci cînd drumul său şi al celor doi alieni (care doar îşi bănuiesc reciproc existenţa şi urmăresc scopuri radical diferite) se va intersecta.

A povesti mai mult, a intra mai mult în detalii, ar însemna să răpesc cititorilor bucuria descoperirii unui roman pasionant, cu structură de thriller. Căci romanul lui Haldeman e o mostră a ceea ce înseamnă arta povestirii. Naraţiunea e simplă, fără artificii inutile, fără risipă de metafore sau cuvinte mari. Stilul e omul, se spune, şi din cîte mi-a fost dat să citesc despre Haldeman, acesta e unul dintre acei „meat and potatoes people”, cum atît de plastic îi caracterizează americanii pe cei care nu se încurcă în detalii inutile. Un specialist în oceanografie, în computere sau în astronomie ne-ar confirma, probabil, exactitatea datelor ştiinţifice folosite, fără exces. Haldeman ştie să îşi strecoare informaţiile fără a deveni plictisitor prin exces expozitiv.

O lectură plăcută, care nu dă dureri de cap, dar te prinde îndeajuns pentru a lăsa cartea din mînă doar cînd te răpune oboseala. Probabil că, din punct de vedere strict literar, unii dintre contracandidaţii la Premiul Nebula din acest an (şi mă gîndesc acum la Susanna Clarke, Geoff Ryman sau John C. Wright) ar fi meritat mai mult să cîştige. Dar proporţia de îmbinare între literar şi ştiinţific, cea care dă măsura apartenenţei la genul literar pentru care au fost întemeiate Premiile Nebula de către Damon Knight, e cea care determină (în cazul ideal, desigur) cartea care merită cel mai mult să cîştige. Iar în 2006, proporţia ideală a fost atinsă de cartea lui Haldeman.

PS: Un interviu cu Joe Haldeman, o bio-bibliografie detaliată şi povestirea „Mortuare”, recompensată cu World Fantasy Award, pot fi citite în primul număr tipărit al revistei Galileo. Pentru a vă abona la Galileo în varianta sa tipărită, urmaţi instrucţiunile de aici.

Horia Nicola Ursu

Elizabeth Moon • VITEZA ÎNTUNERICULUI – tpb, Millennium Press, noiembrie 2008

Elizabeth Moon s-a remarcat drept unul dintre autorii de frunte ai editurii Baen Books (specializată, în principal, în space-opera militarist şi fantasy în stilul clasic) şi şi-a cîştigat foarte curînd o reputaţie solidă în rîndul iubitorilor SF-ului de aventuri, publicînd o multitudine de romane de succes, cu specific space opera şi personaje feminine puternice şi independente.

Moon a debutat în 1988 cu trilogia The Deed of Paksenarrion, care a fost urmată de dipticul-prequel al acesteia, The Legacy of Gird; incursiunea ei în literatura de gen a avut caracteristici similare cu demersul SF ulterior: femei care-şi descoperă propria forţă şi reuşesc să facă faţă unor circumstanţe adverse extraordinare. Seria Familias (1993-1997) cuprinde şapte romane space opera ce beneficiază de toate ingredientele cunoscute, oferind entertainment din plin. Şi nimic mai mult. În aceeaşi categorie a romanului de aventuri cosmice poate fi inclusă şi colaborarea sa cu Anne McCaffrey la trilogia Planet Pirates (Moon co-semnează primul şi cel de-al treilea roman al seriei, Sassinak şi Generation Warriors; seria mai include o colaborare între Anne McCaffrey şi Jody Lynn Nye).

O nouă serie de space opera, Vatta’s War, cuprinde romanele Trading in Danger (2004), Marque and Reprisal (2005), Engaging the Enemy (2006), Command Decision (2007) şi Victory Conditions (2008); sînt cărţi uşor de citit, impecabile din punct de vedere al logicii acţiunii (care este în general liniară), pline de scene de luptă: literatură comercială prin excelenţă. Ceva mai elaborate din punct de vedere al intrigii, dar şi al complexităţii personajelor, sînt cîteva din povestirile adunate în culegerile Lunar Activity (1990) şi Phases (1997).

Pînă în 2003, singura ei carte nominalizată la unul din premiile literare consacrate a fost Remnant Population, care a candidat fără succes pentru Hugo în 1995 (o robinsonadă combinată cu povestea unui contact între civilizaţii, în care am decelat ecouri din Ursula K. Le Guin; cartea avea parte şi de o eroină total atipică: o femeie apropiată de vîrsta a treia). Deşi merita din plin să cîştige, mai ales în faţa unei competitoare ca Lois McMaster Bujold, ale cărei space opera uşurele nici nu meritau atenţia unui cititor avizat, nu s-a întîmplat aşa. Dar, la Premiile Hugo, publicul votează, publicul hotărăşte şi, aşa cum se cuvine, publicul are întotdeauna dreptate.

Iată motivele pentru care publicarea în ianuarie 2003 a romanului Viteza întunericului (titlul original: The Speed of Dark) a fost cu atît mai surprinzătoare pentru cititorii săi fideli, pe de o parte, şi pentru critică, pe de alta. Cronicile au fost unanim elogioase. În Marea Britanie, cartea a fost desemnată pentru o candidatură la cel mai prestigios premiu de gen, Arthur C. Clarke Award, în compania unor romane cu adevărat excelente (premiul fiind adjudecat, în cele din urmă, de The Separation a lui Christopher Priest). În schimb, nimeni n-a fost surprins atunci cînd membrii SFWA i-au decernat, în mai 2004, cea mai importantă distincţie acordată de un juriu de profesionişti, premiul Nebula.

Subiectul romanului nu e, în mod categoric, unul banal. Într-un viitor apropiat, bolile cu substrat genetic vor fi eradicate fie încă din viaţa intrauterină, fie în primii ani de viaţă. Vor rămîne însă condamnaţi să ducă mai departe povara acestor suferinţe membrii generaţiei pierdute care, prea vîrstnici pentru a suferi intervenţiile corectoare, vor fi ajutaţi de societate să parcurgă drumul anevoios spre un simulacru de normalitate, prin intermediul unor programe de reabilitare coerente. Eroul lui Elizabeth Moon aparţine acestei generaţii.

Autist congenital, Lou Arrendale a învăţat să comunice cu semenii săi, să dea mîna cu cei cunoscuţi şi chiar să-i privească în ochi, să utilizeze convenţiile sociale ale conversaţiei (salutul, formulele de politeţe, cuvintele de mulţumire) pentru a satisface „nevoia de normalitate” a acestora. Lou are o slujbă mulţumitoare, laolaltă cu alţi autişti parţial recuperaţi într-o companie farmaceutică, unde îşi îndeplineşte cu destoinicie atribuţiile. Conduce o maşină şi e pasionat de scrimă. Îşi vizitează anual consilierul şi face tot ce-i stă în putinţă pentru a se integra, fără a atrage atenţia asupra handicapului de care suferă.

Dar tihna vieţii sale monotone e, pe neaşteptate, pusă sub semnul întrebării. Progresele medicinei au dus la dezvoltarea unui tratament experimental mulţumită căruia efectele autismului ar putea fi eliminate şi în cazul adulţilor. Dacă ar urma acest tratament, Lou ar fi capabil să gîndească, să acţioneze, să fie la fel ca toţi oamenii. Slujba sa e pusă în pericol de această evoluţie a situaţiei: mai-marii companiei impun angajaţilor autişti să se supună tratamentului de „normalizare”, alternativa fiind pierderea locului de muncă, deoarece compania nu mai este dispusă să suporte costurile facilităţilor – catalogate de-acum drept privilegii – necesare integrării lor.

În aparenţă, e doar o falsă dilemă. Firesc ar fi ca Lou să accepte tratamentul, devenind ceea ce şi-a dorit mereu, un om ca toţi ceilalţi. Dar, devenind normal, va mai fi el oare aceeaşi persoană? Va mai aprecia muzica clasică, va mai discerne în lume nuanţele şi tiparele pe care, i se pare, doar el le poate discerne? Şi, lucrul cel mai important, va reuşi să o cucerească pe Marjorie, iubirea sa nemărturisită? Îi va fi oare acesteia mai uşor să se apropie cu adevărat de un bărbat lipsit de handicapul care îl făcea să fie interesant, ca obiect al compătimirii?

După citirea rîndurilor de mai sus, cititorii vor face, în mod sigur, o paralelă cu povestirea lui Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, devenită ulterior un roman (tradus şi în româneşte, la Humanitas) – o capodoperă incontestabilă. Accentele sînt însă diferite şi, comparînd cele două lucrări, pe care am avut şansa să le citesc la un interval de timp relativ scurt, deosebirile sînt evidente (şi nu neapărat în favoarea cărţii lui Keyes). O altă asociere posibilă ar fi cu binecunoscutul film Rain Man, care i-a prilejuit lui Dustin Hoffman un rol de Oscar; nici în acest caz, povestea hollywoodiană, categoric bine gîndită, nu depăşeşte, ca profunzime, cartea aflată în discuţie aici.

Din punct de vedere al construcţiei, romanul nu rezervă cititorilor surprize. Naraţiunea e liniară, abordînd exclusiv punctul de vedere al protagonistului. Se simte din plin, în romanul lui Elizabeth Moon, experienţa directă, mai presus de orice documentare (evidentă şi aceasta): scriitoarea a fost nevoită să facă faţă creşterii unui fiu autist, ajuns acum la vîrsta adolescenţei. Dar, spre deosebire de cartea lui Keyes, Viteza întunericului nu a fost scrisă pentru a stoarce lacrimi şi nici, în mod necesar, pentru a pleda pentru corectitudinea politică de-acum legiferată în Statele Unite. E o interogaţie despre alteritate, despre condiţia celui diferit într-o societate doar aparent „politically correct”, dar mai ales despre definiţia aşa-numitei „normalităţi”. Iar concluziile, pe care fiecare e invitat să le tragă de unul singur, nu sînt întotdeauna cele la care ne-am aştepta.

În calitate de editor al acestui volum, nu pot decît să atrag atenţia asupra traducerii exemplare realizate de Ona Frantz, unul dintre cei mai importanţi traducători activi în domeniul nostru de predilecţie. Volumul poate fi comandat aici.

Horia Nicola Ursu