Currently viewing the category:
"CARTE"
“Bună dimineața, Columb!” Replica preferată a mamei lui Axel Blackmar din filmul Arizona Dream, menită să-i atragă atenţia fiului ei că America a fost deja descoperită. Eu zic însă că nu e rău să descoperim la rîndul nostru tot soiul de continente fabuloase, chit că ele existau bine-mersi şi fără noi şi alţii le desenaseră deja pe hărţi. Pentru că tot farmecul stă în descoperire şi nu în omologarea rezultatului. Un asemenea continent ar putea fi literatura SF şi fantasy autohtonă, pe care vă propun să o cercetăm împreună, pe bîjbîite, nesistematic şi fără metodă, avînd drept ghid doar propria noastră curiozitate.
Omul cu inima arsă
Vladimir Colin – Legendele ţării lui Vam, Editura Herra, 2006
Este povestea luptei a trei generaţii pentru eliberarea de sub tirania zeilor, de unde şi subtitlul cărţii, „O mitologie a omului”. Pentru că omul, cu ceea ce are mai nobil în el, este centrul acestei mitologii inversate create de Vladimir Colin.
Zeii acestei lumi nu au nimic bun, ba nici cine ştie cîtă măreţie. Sînt, (la propriu!) drojdia lumii, s-au născut din spaimă şi domnesc prin spaimă, nu-şi respectă cuvîntul dat, sînt cruzi şi nu pretind de la omenire decît jertfe, pentru că din fumul jertfelor le este construit sălaşul. Căderea Omului nu mai există în forma alungării din Rai, adică de la sînul zeului suprem, ci este căderea sub puterea zeilor, pentru că, înaintea lor, oamenii erau nemuritori şi nu ştiau ce înseamnă bătrîneţea, oboseala sau nedreptatea. Morala lui Colin pare să fie că omenirea, pratic, şi-a pierdut libertatea cînd, în loc să-şi înfrunte temerile şi să triumfe asupra lor, a preferat să se refugieze sub falsa protecţie a religiei.
La un moment dat, plictisit, Ormag, zeul suprem, „al cărui nume e spaima”, îşi caută o nouă formă de distracţie, iar zeul şotiilor, Pil, îi propune să se joace cu un muritor aşa cum se joacă pisica cu şoarecele. Cel ales este Vam. Numai că, spre deosebire de biblicul Iov, care primea toate loviturile cu smerenie, jucăria lui Ormag se ridică împotriva stăpînului său, fără să se intimideze în faţa puterii inamicului şi a inegalităţii luptei. Iar stindardul omului cu inima arsă va fi preluat de fiica sa, Lua, cea care cînta mai frumos decît zeii şi apoi de fiul acesteia, Tarbit, care era în stare să dea viaţă lutului. Omul cu inima arsă şi urmaşii săi se înscriu în tradiţia clasică a eroilor învingători nu prin şiretenie, ci prin curaj şi dîrzenie, prin capacitatea de a-şi pune inima în ceea ce fac, prin lipsa de şovăială în faţa sacrificiului.
Ai zice că, în epoca noastră, a anti-eroilor, a ticăloşilor virtuoşi, a asasinilor simpatici, o poveste în care zeu = rău iar om = bun nu poate fi decît simplistă şi naivă. Ei bine, nu. Deşi asigură un nivel de lectură accesibil oricui – a fost, de altfel, reeditată în cadrul unei serii de poveşti pentru copii şi cu o copertă absolut jenantă – „Legendele ţării lui Vam” oferă mult mai mult.
Este scrisă cu poezie şi patimă dar fără exces de sentimentalism, un echilibru în general greu de atins şi care constituie principala forţă a cărţii. În plus, Colin prelucrează teme universale într-o notă proprie, originală: potopul, obligatoriu în orice mitologie care se respectă dar în care, aici, zeii intră la apă, întrecerea dintre un zeu şi un om, coborîrea pe tărîmul morţii după fiinţa iubită – dar cu alte rezultate decît cele cunoscute şi o Facere a Lumii rabelaisiană, care ar fi comică dacă nu ar fi tragică. Plus acest creaţionism inversat, în care zeii sînt creaţia oamenilor şi încă una de care cei din urmă nu au de ce să fie mîndri.
Minuţiozitatea cu care este construită lumea, poveştile din spatele fiecărui personaj, personalităţile diferite cu care sînt înzestraţi zeii (chiar mai distincţi unii de alţii decît eroii), intensitatea cu care autorul descrie durerea sau frumuseţea, felul în care reuşeşte să-l facă pe cititor să rezoneze cu trăirile eroilor, toate acestea fac din „Legendele ţării lui Vam” o experienţă valabilă şi în 2010, în ciuda faptului că a văzut lumina tiparului pentru întîia oară în 1961.
Şi cred că nu-i rău, în epoca asta a cinismului, a zgomotului promovat prea des pe post de valoare, să dăm peste cîte o carte care îşi proclamă, în mod convingător, încrederea în latura luminoasă a naturii umane.
Laura Sorin
Kurt Vonnegut – Zîmbiți, vă rog!
Editura Univers, 2010
Colecția Globus
Traducere de Emilia Comănici
Kurt Vonnegut e cunoscut lumii întregi pentru remarcabilele lui parabole SF. Însă în volumul acesta de povestiri sînt reunite scrieri de tinerețe, povestiri în care Vonnegut nu și-a găsit încă stilul și vocea. Avem de-a face cu unele texte cu recuzită SF și cu multe texte în totalitate mainstream.
Acestea din urma povestesc despre o mulțime de întîmplări mai mult sau mai puțin remarcabile: un bărbat care merge la doctor în alt oraș cu soția lui și află că, de fapt, doctorul este cel responsabil de problemele lor, un cuplu care își serbează aniversarea căsătoriei la închisoare, un bărbat care își caută fiica adoptată de o altă familie, doi tineri bogați și preafrumoși care sînt brusc confruntați cu viața din afara cuibului lor cel călduț și așa mai departe. Toate aceste povestiri au miez, povestesc cu căldură și cu înțelegere despre diverse fațete ale omenirii și adaugă la înțelegerea cititorului despre celălalt. Pentru cititorii de SF ele pot părea fade, mai ales în comparație cu alte texte ale aceluiași scriitor; ele au însă farmecul lor, sînt reprezentative pentru începuturile lui Vonnegut ca scriitor.
Povestirilor despre care vorbeam li se adaugă cîteva texte SF reușite. Unul dintre ele deschide antologia și ne prezintă un inventator fericit; el tocmai își dăduse demisia de la serviciu și prezentase familiei sale un aparat care citea gîndurile și care putea conversa cu oricine, ținîndu-l mereu în priză și vorbindu-i despre ce vrea el să audă. Problema e că aparatul merge prea bine, ceea ce are unele repercusiuni la care inventatorul nostru nu se gîndise. O primă povestire frumoasă și interesantă, deci. Egală ca valoare e povestea unor biologi care descoperă într-o mină de uraniu sovietică niște furnici pietrificate, absolut speciale. Cercetarea lor poate da o idee despre destinul oricărei societăți totalitare, de aceea statul sovietic va lua unele măsuri pentru ascunderea furnicilor și a celor care le-au descoperit. Mai avem în volum și cîteva texte cvasifantastice, despre hipnotizatori criminali – de exemplu.
O colecție inegală, pînă la urmă, dar în care cititorii lui Vonnegut pot găsi bijuterii literare greu de uitat.
Laura Frunză despre Mîna stîngă a lui Dumnezeu
Paul Hoffmann - Mîna stîngă a lui Dumnezeu
RAO, 2010
Traducere de Laura Frunză
Anunţată cu foarte mare tam-tam şi declarată „prima carte dintr-o nouă serie răsunătoare de ficţiune” şi „cel mai mare debut în ficţiune al deceniului”, cartea Mîna stîngă a lui Dumnezeu sădeşte de la început în cititor sămînţa unor mari aşteptări. Sinopsisul concis care prezintă cartea pe toate site-urile nu te lasă să intuieşti prea multe, tocmai ca să pătrunzi în universul cărţii fără să ştii dinainte ce s-ar putea întîmpla.
Povestea îl are ca element central pe Thomas Cale, un băiat de paisprezece ani, aflat într-un Templu, „care numai templu nu e”, unde băieţii sînt aduşi de mici copii şi antrenaţi draconic pentru a deveni luptători în sprijinul Unicei Credinţe Adevărate. În acest templu, băieţii duc o viaţă de privaţiuni şi bătăi, bazată pe selecţia naturală, astfel că mulţi mor fără se le pese nimănui de ei. Prietenia este complet interzisă şi de altfel orice sentiment uman, fie el de iubire sau de ură. Aici conduc nevoile de bază: foamea, setea, somnul, instinctul de conservare. Cale este un supravieţuitor tenace al Templului, cu o minte ascuţită şi o forţă fizică ieşită din comun pentru un băiat de vîrsta lui. Cînd, într-o zi, Cale intră din greşeală peste un Izbăvitor care diseca o tînără fată, viaţa lui va lua un cu totul alt curs decît cel prestabilit de Bosco, Stăpînul Războaielor şi Izbăvitorul care l-a luat pe Cale în serviciul său. Cale salvează cealaltă fată care îşi aştepta rîndul la disecţie şi fuge cu ea şi cu cei doi prieteni ai săi, Vagul Henri şi Kleist, în oraşul decadent Memphis. Aici intră în cercul nobilimii din Memphis şi ajunge consilier de război, ajungînd chiar să apere oraşul de atacurile Izbăvitorilor, care sînt dispuşi să meargă pînă în pînzele albe pentru a-l recupera pe Cale.
Cartea este ca un caleidoscop format din elemente disparate care nu se potrivesc, dar care, împreună, formează o imagine colorată şi atrăgătoare în care vrei să te uiţi mereu şi s-o tot învîrţi ca să descoperi ceva nou.
Poate cel mai greu de identificat este epoca şi lumea în care se desfăşoară acţiunea. Orice carte trebuie să aibă un timp (fie el şi fantastic) şi un spaţiu (fie el şi imaginar) definit.
Timpul din Mîna Stîngă a lui Dumnezeu este unul în care nu există semne de civilizaţie modernă (mijloace de transport motorizate, telefoane, electricitate, instalaţii sanitare etc.), se folosesc arme arhaice (catapulte, arbalete, săbii) şi singurele rafinamente sînt cele culinare şi artistice. Cu toate acestea, moneda utilizată este dolarul, lucru care m-a nedumerit, mai ales din cauza locului acțiunii şi a faptului că dolarul a apărut ca monedă pe la 1770, cînd civilizaţia era ceva mai avansată decît cea din carte, de exemplu existau deja armele de foc (tunurile au fost inventate încă din secolul 13 şi au înlocuit catapultele folosite în carte). Ca religii, în lumea creată de Hoffman în Mîna Stîngă a lui Dumnezeu există creştinismul şi iudaismul şi sînt multe aluzii cu privire la Iisus din Nazaret, la evrei şi rabini, deşi zeul la care se închină Izbăvitorii este Izbăvitorul Spînzurat care a murit pentru păcatele lor şi care are şi o Mamă Sfîntă şi diverşi profeţi. De asemenea, apar şi idei din cele zece porunci (să nu-ţi faci chip cioplit şi să te închini lui, să nu rîvneşti la bunul aproapelui), apare conceptul de autoflagelare (întîlnit în catolicism), războaiele în numele credinţei (care ne duc cu gîndul la cruciade) ceea ce sugerează că Hoffmann a încercat o ironizare a creştinismului sub toate aspectele lui.
Spaţiul fizic al cărţii este şi mai bulversant: dealul Shotover (aflat la 3 km est de Oxford), Memphis (oraş din SUA), dominat însă de civilizaţia Materazzilor care sugerează o cetate italiană renascentistă, deşertul Scabland (care duce cu gîndul la Channeled Scablands din statul Washington), Silbury Hill (situat lîngă Avebury în Anglia), rîul Oxus (aflat în Asia), Mount Nugent (sat irlandez) – toate aceste locuri creează confuzie, cred că ar fi fost de preferat să folosească denumiri inventate pentru a acorda mai multă credibilitate cărţii.
Un alt lucru care nedumereşte este că nu se poate stabili exact la ce categorie de lectură se încadrează. Există partea de young adult (povestea lui Cale, prima dragoste, copilăria dificilă) dar există şi referinţe obscene şi scene de violenţă care trec deja în categoria adulţi.
În ciuda tuturor acestor neconcordanţe, cartea se citeşte uşor, acţiunea curge şi, cel mai important, nu te lasă să ghiceşti cum se va desfăşura, care e finalul şi care îi sînt secretele. Acestea sînt principalele ingrediente ale unei cărţi pe care să n-o mai laşi din mînă şi cu siguranţă cine citeşte Mîna Stîngă a lui Dumnezeu va aştepta cu nerăbdare următorul volum din trilogie, ca să afle măcar ce-i cu pietricica parfumată găsită de Cale, de ce Stăpînul Disciplinei creştea fete în lux şi apoi le diseca, cum şi dacă vor reuşi Kleist şi Henri să-l salveze pe Cale şi de ce e Cale aşa de important pentru Bosco.
Michael Haulică & Horia Nicola Ursu (antologatori) – Millennium Fantasy & Science Fiction, volumul 1
Millennium Press, 2009
Traduceri de Cristi Mitran, Roberet Coller, Bogdan Lascu
Am început anul 2010 parcurgînd cea dintîi dintre antologiile semestriale Millennium F & SF, un volum cu o copertă elegantă pentru care îl felicit pe graficianul Mihai Tițoiu. Antologia cuprinde proză scurtă de autori români şi anglo-saxoni ale căror romane şi nuvele fie au fost publicate la Millennium Press, fie vor apărea acolo în viitorul apropiat.
Cuvîntul înainte este semnat de editorul şi antologatorul Horia Nicola Ursu şi constituie o pledoarie în favoarea prozei scurte, un tip de ficţiune propice pentru experimente literare şi pentru formarea noilor generaţii de scriitori.
Povestirea “Cerul îngheţat” de Jeff Carlson se încadrează în subgenul hard SF şi are ca fundal al intrigii explorarea satelitului Europa şi descoperirea unor forme de viaţă extraterestre.
Schiţa “Crama lăutarilor” de Marian Coman e mai degrabă încadrabilă în genul realismului magic şi reprezintă un efort literar onorabil al autorului.
Povestirea “Epidemia” de Sebastian A. Corn, în schimb, marchează o întoarcere la universul science-fantasy din viitorul îndepărtat descris în Imperiul Marelui Graal. Cumva, textul pare un prim capitol de roman, întrucît personajele se confruntă cu o problemă majoră, ajung să îi înţeleagă originea, dar nu o şi rezolvă pînă la sfîrşitul povestirii. Aştept romanul…
Nuvela lui Jack Dann, “Da Vinci înălţîndu-se”, poate fi încadrată în subgenul clockpunk, întrucît ne prezintă un crîmpei de istorie alternativă în care, pe cînd experimenta cu maşinării zburătoare, tînărul Leonardo da Vinci l-a avut ca ucenic pe… Niccolo Machiavelli.
Schiţa “Îngeri, ieşiţi din morminte!” de Dan Doboş este o abordare reuşită a genului cyberpunk în care, într-un viitor apropiat, tineri rebeli luptă să submineze un guvern care le oferă oamenilor nemurirea.
Probabil vă aşteptaţi să afirm că textul pe care îl prefer din această antologie este “Cînd sysadminii conduceau Pămîntul” de Cory Doctorow – o abordare post-cyberpunk a subgenului postapocaliptic. Povestirea autorului canadian este meritorie, dar am apreciat-o mai mult în forma originală.
Preferata mea din această antologie este însă povestirea “Gesta kaenorum” a lui Dănuţ Ivănescu, o epopee condensată, o poveste fantastică plasată într-un Ev Mediu alternativ şi scrisă cu un farmec comparabil cu cel al romanului O sută de ani de zile la porţile Orientului de Ioan Groşan.
Liviu Radu, pe de altă parte, ne oferă povestirea “Eu te-am iubit, Paraschivo”, o distopie plasată într-un viitor apropiat în care Bucureştiul s-a separat de restul României, iar forţele de ordine sînt miliţii de suporteri ale marilor cluburi de fotbal din oraş.
Richard Paul Russo, cu povestirea “Un loc mai bun”, revizitează străzile periculoase descrise în Destroying Angel şi în celelalte romane din seria despre locotenentul Carlucci. Ca atmosferă, “Un loc mai bun” evocă irezistibil melancolia din Blade Runner.
Ultimul text din volum este schiţa “Întrebări pentru un soldat” de John Scalzi, o abordare satirică a operei spaţiale militariste.
Antologia se încheie cu note bio-bibliografice despre autori şi antologatori. Pe ansamblu, în ciuda unor mici scăpări de redactare literară, Millennium Fantasy & Science Fiction reprezintă un volum destul de valoros, iar cititorii îl vor parcurge cu plăcere.
POUL ANDERSON • THE COLLECTED SHORT WORKS VOLUME 1: CALL ME JOE – hardcover, NESFA Press, martie 2009
Prima mea întîlnire cu Poul Anderson s-a produs destul de devreme, prin 1985 sau 1986. Am citit atunci prima sa povestire tradusă la noi, „Patrula timpului”, care apăruse în paginile Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice în anii dezgheţului cultural. Am fost fascinat de concept şi de poveste deopotrivă, iar ulterior, după ce opera lui Poul Anderson îmi devenise familiară, aveam să înţeleg de ce: scriitorul poseda talentul rar de a reuşi să insereze în text ideile SF pe nebăgate de seamă, evitînd capcana aşa-numitelor infodump-uri.
După 1989, scrierile sale au fost între cele dintîi pe care Nemira le-a recuperat, publicînd la foc automat mai multe romane. Ştafeta a fost preluată apoi de RAO – mai exact, de imprintul Fahrenheit – unde am avut bucuria să-l reîntîlnesc pe autor în altă calitate: aceea de redactor şi traducător. Prima mea traducere SF a fost romanul Orion va răsări (Orion Shall Rise), iar primul job ca îngrijitor al seriei SF de la Fahrenheit a fost „pieptănarea” traducerii romanului Avatarul (o măcelărire a unei poveşti superbe de către „traducătorul la kil” en titre al vremii, Mihnea Columbeanu).
Alţi cîţiva ani mai tîrziu am avut privilegiul unui schimb de e-mailuri cu Anderson, tot în chestiunea unor traduceri. Deşi succinte (aveam să aflu mai tîrziu că nu se omora după internet şi binefacerile lui), mesajele lui aveau un ton cald, prietenos, fără nici un fel de ifose. Apoi, în vara lui 2001, am primit o veste tristă de la ginerele lui Anderson, nimeni altul decît Greg Bear: după o lună de spitalizare în urma depistării unui cancer, Poul Anderson încetase din viaţă. În acelaşi an aveam să-i citesc cel din urmă roman antum, Genesis, o aventură întinsă de-a lungul a mai multe milenii, aşa cum îi făcea atîta plăcere să scrie.
Consecventă în efortul său de menţinere în atenţia contemporanilor a operei marilor maeştri ai literaturii SF, NESFA Press, extraordinara ramură editorială a asociaţiei iubitorilor de SF din New England – atenţie, o organizaţie a fanilor, care face însă apel la profesionişti cînd e vorba de editarea cărţilor –, a purces, concomitent cu demararea integralei prozei scurte a lui Zelazny, la o întreprindere similară în ceea ce-l priveşte pe Poul Anderson.
În martie 2009 a apărut aşadar primul volum: The Collected Short Stories of Poul Anderson: Call Me Joe. E o carte masivă, conţinînd 26 de povestiri şi mai multe poeme şi limerick-uri publicate de autor sub nume propriu sau sub diverse pseudonime. Editat de Rick Katze (care semnează o notă introductivă) şi Lis Carey, volumul beneficiază şi de o prefaţă scrisă cu dragoste de Greg Bear, care rememorează extraordinara personalitate a lui Poul Anderson.
N-am putut discerne o logică anume a ordinii aşezării textelor în volum, însă se poate face o grupare tematică a acestora. Povestirea titulară e de-acum celebră şi a ajuns în atenţia publicului larg ca o posibilă sursă de inspiraţie utilizată de James Cameron pentru scenariul filmului Avatar. Sînt incluse, de asemenea, primele povestiri ale autorului, de la debutul cu „Tomorrow’s Children” la „Genius”, care avertizează asupra pericolelor experimentelor sociale de anvergură.
O temă dominantă a operei lui Anderson e bine reprezentată aici, cea a călătoriilor temporale. „Time Patrol” – pe care o pomeneam mai devreme – e cea dintîi dintre scrierile seriei omonime. I se adaugă „The Man Who Came Early”, despre un soldat american aflat la o bază din Islanda, care se trezeşte aruncat în urmă cu un mileniu, în epoca vikingilor, unde se vede nevoit să facă faţă unui mod de viaţă cu totul diferit de cel contemporan. În „Wildcat”, zăcămintele preistorice de petrol sînt exploatate pentru acoperirea necesităţilor unei Americi energofage. În sfîrşit, în „Time Lag”, un război interplanetar pune la încercare imaginaţia ambelor tabere, despărţite de ani-lumină, care trebuie să contracareze efectele deplasării la o viteză mai mică decît cea a luminii.
Viitorul relativ apropiat e explorat în „Kings Who Die”, care examinează efectele războiului asupra societăţii şi a forţelor combatante, în „The Alien Enemy”, unde o colonie pămînteană e invadată de un inamic necunoscut, iar „The Martian Crown Jewels” e o povestire detectivistică, despre furtul unor bijuterii nepreţuite de la bordul unei astronave fără echipaj uman. Viitorul îndepărtat e scena de desfăşurare pentru nuvela „The Sharing of Flesh”, recompensată cu un Hugo şi nominalizată la Nebula, dar şi pentru „Starfog”, ambele avînd ca temă reintegrarea unor planete în societatea galactică în urma destrămării unui imperiu.
Anderson a fost un produs tipic al erei de aur a SF-ului american: prolific şi coerent, sîrguincios şi temeinic în documentare, ştiind să echilibreze cu măiestrie ideea SF şi scriitura, oferind cititorilor texte ce se parcurg cu uşurinţă, însă dau de gîndit. Call Me Joe e o bună introducere în opera sa şi ilustrează din plin aceste merite. Aştept cu nerăbdare să parcurg următoarele volume ale seriei. Cel de-al doilea, The Queen of Air and Darkness, a apărut în septembrie 2009, iar cel de-al treilea, The Saturn Game, va fi publicat la sfîrşitul acestei luni.
Joe Haldeman • CAMUFLAJ – mmpb, Nemira, 2006
Joe Haldeman se numără printre autorii ale căror cărţi le citesc întotdeauna cu plăcere. Părerea mea e împărtăşită, se pare, atît de către confraţii săi, cît şi de către marele public, scriitorul american fiind printre puţinii care au reuşit (şi încă în trei rînduri!) „eventul”, dubla Hugo / Nebula, cu Forever War (în 1975-1976), cu nuvela The Hemingway Hoax (în 1990-1991) şi cu Forever Peace (în 1998-1999). E o performanţă care, chiar şi pentru un cititor neavizat, e de-ajuns pentru a incita la lectură.
Haldeman s-a născut în iunie 1943, în Oklahoma City. În 1965 s-a căsătorit cu Mary Gay Potter, iar în 1967 şi-a luat licenţa în astronomie şi, în acelaşi an, a fost recrutat şi a luptat în Vietnam, ca inginer militar. Experienţa războiului avea să îl marcheze profund, influenţîndu-i în bună parte scrierile de mai tîrziu şi inspirîndu-i primul roman, War Year (1972) şi capodopera publicată trei ani mai tîrziu, The Forever War (1975).
În prezent, locuieşte în Gainesville, Massachussets şi predă cursuri de tehnică literară la MIT. Camouflage (2004) este cel de-al douăzeci şi unulea roman publicat de Haldeman. I-au urmat, în 2005, romanul Old Twentieth, în 2006 culegerea de povestiri War Stories, în 2007 romanul The Accidental Time Machine şi culegerea A Separate War and Other Stories, iar în 2008 şi 2009, primele două volume ale unei noi trilogii, Marsbound şi Starbound.
Camouflage a apărut şi în româneşte, la Nemira, la un an după ce romanul i-a adus autorului american un nou premiu Nebula. Să vedem însă despre ce e vorba în carte…
În anul 2019, în adîncul Pacificului este descoperit întîmplător un artefact de origine necunoscută. Încercările unui grup de oameni de ştiinţă de a-i pătrunde misterul par zadarnice. Aceştia, sub conducerea oceanologului Russell Sutton (printre ale cărui realizări se numără ridicarea la suprafaţă a epavei Titanicului), speră să cîştige deopotrivă faimă şi avere din descoperirea secretelor misterioasei structuri, bănuită aproape unanim a fi de origine extraterestră. Russell şi colegii săi nu bănuiesc însă că artefactul a devenit o ţintă nu doar pentru guvernele marilor puteri, ci şi pentru două entităţi non-umane, nemuritoare, ce-şi pot schimba forma după propria voinţă. Destinul lui Russell se va schimba radical atunci cînd drumul său şi al celor doi alieni (care doar îşi bănuiesc reciproc existenţa şi urmăresc scopuri radical diferite) se va intersecta.
A povesti mai mult, a intra mai mult în detalii, ar însemna să răpesc cititorilor bucuria descoperirii unui roman pasionant, cu structură de thriller. Căci romanul lui Haldeman e o mostră a ceea ce înseamnă arta povestirii. Naraţiunea e simplă, fără artificii inutile, fără risipă de metafore sau cuvinte mari. Stilul e omul, se spune, şi din cîte mi-a fost dat să citesc despre Haldeman, acesta e unul dintre acei „meat and potatoes people”, cum atît de plastic îi caracterizează americanii pe cei care nu se încurcă în detalii inutile. Un specialist în oceanografie, în computere sau în astronomie ne-ar confirma, probabil, exactitatea datelor ştiinţifice folosite, fără exces. Haldeman ştie să îşi strecoare informaţiile fără a deveni plictisitor prin exces expozitiv.
O lectură plăcută, care nu dă dureri de cap, dar te prinde îndeajuns pentru a lăsa cartea din mînă doar cînd te răpune oboseala. Probabil că, din punct de vedere strict literar, unii dintre contracandidaţii la Premiul Nebula din acest an (şi mă gîndesc acum la Susanna Clarke, Geoff Ryman sau John C. Wright) ar fi meritat mai mult să cîştige. Dar proporţia de îmbinare între literar şi ştiinţific, cea care dă măsura apartenenţei la genul literar pentru care au fost întemeiate Premiile Nebula de către Damon Knight, e cea care determină (în cazul ideal, desigur) cartea care merită cel mai mult să cîştige. Iar în 2006, proporţia ideală a fost atinsă de cartea lui Haldeman.
PS: Un interviu cu Joe Haldeman, o bio-bibliografie detaliată şi povestirea „Mortuare”, recompensată cu World Fantasy Award, pot fi citite în primul număr tipărit al revistei Galileo. Pentru a vă abona la Galileo în varianta sa tipărită, urmaţi instrucţiunile de aici.
Horia Nicola Ursu
Elizabeth Moon • VITEZA ÎNTUNERICULUI – tpb, Millennium Press, noiembrie 2008
Elizabeth Moon s-a remarcat drept unul dintre autorii de frunte ai editurii Baen Books (specializată, în principal, în space-opera militarist şi fantasy în stilul clasic) şi şi-a cîştigat foarte curînd o reputaţie solidă în rîndul iubitorilor SF-ului de aventuri, publicînd o multitudine de romane de succes, cu specific space opera şi personaje feminine puternice şi independente.
Moon a debutat în 1988 cu trilogia The Deed of Paksenarrion, care a fost urmată de dipticul-prequel al acesteia, The Legacy of Gird; incursiunea ei în literatura de gen a avut caracteristici similare cu demersul SF ulterior: femei care-şi descoperă propria forţă şi reuşesc să facă faţă unor circumstanţe adverse extraordinare. Seria Familias (1993-1997) cuprinde şapte romane space opera ce beneficiază de toate ingredientele cunoscute, oferind entertainment din plin. Şi nimic mai mult. În aceeaşi categorie a romanului de aventuri cosmice poate fi inclusă şi colaborarea sa cu Anne McCaffrey la trilogia Planet Pirates (Moon co-semnează primul şi cel de-al treilea roman al seriei, Sassinak şi Generation Warriors; seria mai include o colaborare între Anne McCaffrey şi Jody Lynn Nye).
O nouă serie de space opera, Vatta’s War, cuprinde romanele Trading in Danger (2004), Marque and Reprisal (2005), Engaging the Enemy (2006), Command Decision (2007) şi Victory Conditions (2008); sînt cărţi uşor de citit, impecabile din punct de vedere al logicii acţiunii (care este în general liniară), pline de scene de luptă: literatură comercială prin excelenţă. Ceva mai elaborate din punct de vedere al intrigii, dar şi al complexităţii personajelor, sînt cîteva din povestirile adunate în culegerile Lunar Activity (1990) şi Phases (1997).
Pînă în 2003, singura ei carte nominalizată la unul din premiile literare consacrate a fost Remnant Population, care a candidat fără succes pentru Hugo în 1995 (o robinsonadă combinată cu povestea unui contact între civilizaţii, în care am decelat ecouri din Ursula K. Le Guin; cartea avea parte şi de o eroină total atipică: o femeie apropiată de vîrsta a treia). Deşi merita din plin să cîştige, mai ales în faţa unei competitoare ca Lois McMaster Bujold, ale cărei space opera uşurele nici nu meritau atenţia unui cititor avizat, nu s-a întîmplat aşa. Dar, la Premiile Hugo, publicul votează, publicul hotărăşte şi, aşa cum se cuvine, publicul are întotdeauna dreptate.
Iată motivele pentru care publicarea în ianuarie 2003 a romanului Viteza întunericului (titlul original: The Speed of Dark) a fost cu atît mai surprinzătoare pentru cititorii săi fideli, pe de o parte, şi pentru critică, pe de alta. Cronicile au fost unanim elogioase. În Marea Britanie, cartea a fost desemnată pentru o candidatură la cel mai prestigios premiu de gen, Arthur C. Clarke Award, în compania unor romane cu adevărat excelente (premiul fiind adjudecat, în cele din urmă, de The Separation a lui Christopher Priest). În schimb, nimeni n-a fost surprins atunci cînd membrii SFWA i-au decernat, în mai 2004, cea mai importantă distincţie acordată de un juriu de profesionişti, premiul Nebula.
Subiectul romanului nu e, în mod categoric, unul banal. Într-un viitor apropiat, bolile cu substrat genetic vor fi eradicate fie încă din viaţa intrauterină, fie în primii ani de viaţă. Vor rămîne însă condamnaţi să ducă mai departe povara acestor suferinţe membrii generaţiei pierdute care, prea vîrstnici pentru a suferi intervenţiile corectoare, vor fi ajutaţi de societate să parcurgă drumul anevoios spre un simulacru de normalitate, prin intermediul unor programe de reabilitare coerente. Eroul lui Elizabeth Moon aparţine acestei generaţii.
Autist congenital, Lou Arrendale a învăţat să comunice cu semenii săi, să dea mîna cu cei cunoscuţi şi chiar să-i privească în ochi, să utilizeze convenţiile sociale ale conversaţiei (salutul, formulele de politeţe, cuvintele de mulţumire) pentru a satisface „nevoia de normalitate” a acestora. Lou are o slujbă mulţumitoare, laolaltă cu alţi autişti parţial recuperaţi într-o companie farmaceutică, unde îşi îndeplineşte cu destoinicie atribuţiile. Conduce o maşină şi e pasionat de scrimă. Îşi vizitează anual consilierul şi face tot ce-i stă în putinţă pentru a se integra, fără a atrage atenţia asupra handicapului de care suferă.
Dar tihna vieţii sale monotone e, pe neaşteptate, pusă sub semnul întrebării. Progresele medicinei au dus la dezvoltarea unui tratament experimental mulţumită căruia efectele autismului ar putea fi eliminate şi în cazul adulţilor. Dacă ar urma acest tratament, Lou ar fi capabil să gîndească, să acţioneze, să fie la fel ca toţi oamenii. Slujba sa e pusă în pericol de această evoluţie a situaţiei: mai-marii companiei impun angajaţilor autişti să se supună tratamentului de „normalizare”, alternativa fiind pierderea locului de muncă, deoarece compania nu mai este dispusă să suporte costurile facilităţilor – catalogate de-acum drept privilegii – necesare integrării lor.
În aparenţă, e doar o falsă dilemă. Firesc ar fi ca Lou să accepte tratamentul, devenind ceea ce şi-a dorit mereu, un om ca toţi ceilalţi. Dar, devenind normal, va mai fi el oare aceeaşi persoană? Va mai aprecia muzica clasică, va mai discerne în lume nuanţele şi tiparele pe care, i se pare, doar el le poate discerne? Şi, lucrul cel mai important, va reuşi să o cucerească pe Marjorie, iubirea sa nemărturisită? Îi va fi oare acesteia mai uşor să se apropie cu adevărat de un bărbat lipsit de handicapul care îl făcea să fie interesant, ca obiect al compătimirii?
După citirea rîndurilor de mai sus, cititorii vor face, în mod sigur, o paralelă cu povestirea lui Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, devenită ulterior un roman (tradus şi în româneşte, la Humanitas) – o capodoperă incontestabilă. Accentele sînt însă diferite şi, comparînd cele două lucrări, pe care am avut şansa să le citesc la un interval de timp relativ scurt, deosebirile sînt evidente (şi nu neapărat în favoarea cărţii lui Keyes). O altă asociere posibilă ar fi cu binecunoscutul film Rain Man, care i-a prilejuit lui Dustin Hoffman un rol de Oscar; nici în acest caz, povestea hollywoodiană, categoric bine gîndită, nu depăşeşte, ca profunzime, cartea aflată în discuţie aici.
Din punct de vedere al construcţiei, romanul nu rezervă cititorilor surprize. Naraţiunea e liniară, abordînd exclusiv punctul de vedere al protagonistului. Se simte din plin, în romanul lui Elizabeth Moon, experienţa directă, mai presus de orice documentare (evidentă şi aceasta): scriitoarea a fost nevoită să facă faţă creşterii unui fiu autist, ajuns acum la vîrsta adolescenţei. Dar, spre deosebire de cartea lui Keyes, Viteza întunericului nu a fost scrisă pentru a stoarce lacrimi şi nici, în mod necesar, pentru a pleda pentru corectitudinea politică de-acum legiferată în Statele Unite. E o interogaţie despre alteritate, despre condiţia celui diferit într-o societate doar aparent „politically correct”, dar mai ales despre definiţia aşa-numitei „normalităţi”. Iar concluziile, pe care fiecare e invitat să le tragă de unul singur, nu sînt întotdeauna cele la care ne-am aştepta.
În calitate de editor al acestui volum, nu pot decît să atrag atenţia asupra traducerii exemplare realizate de Ona Frantz, unul dintre cei mai importanţi traducători activi în domeniul nostru de predilecţie. Volumul poate fi comandat aici.
Horia Nicola Ursu
Neal Stephenson • QUICKSILVER – hc, William Morrow, 2003 / THE CONFUSION – hc, William Morrow, 2004 / THE SYSTEM OF THE WORLD – hc, William Morrow, 2004
Neal Stephenson a debutat în 1984 cu un roman comic despre viaţa într-un campus universitar, THE BIG U. A urmat, în acelaşi registru ironic, ZODIAC, un eco-thriller care transpunea conceptele literaturii de suspans în coordonatele poluatelor ape ale portului Boston, luîndu-şi drept erou un James Bond vegetarian. Cu SNOW CRASH şi THE DIAMOND AGE (roman apărut şi la noi, din păcate într-o traducere dezastruoasă, care-i răpeşte mare parte din farmec), Stephenson inaugurează o nouă generaţie în proza cyberpunk, dovedind că a asimilat fără cusur lecţia lui Gibson şi Sterling, la a căror reţetă a adăugat imaginaţia-i prodigioasă, umorul şi o stăpînire a limbii ieşită din comun (trei ingrediente care au devenit un soi de marcă a scriitorului). În colaborare cu unchiul său şi sub pseudonimul Stephen Bury (la care s-a renunţat însă în ediţiile ulterioare), Stephenson a mai publicat INTERFACE, un straniu amestec de SF, ficţiune politică şi poveste cu mafioţi. În 1999 apare CRYPTONOMICON, roman distins cu premiul Arthur C. Clarke (cea mai importantă distincţie acordată romanelor de gen în Marea Britanie), care schiţează o istorie a originilor Erei Informaticii, unul din pionierii ei reali, Alan Turing, jucînd un rol major în acest mega-opus (ediţia pe care o posed numără nouă sute şi vreo douăzeci de pagini tipărite mărunt).
Cele trei romane care alcătuiesc Ciclul Baroc – QUICKSILVER, THE CONFUSION şi THE SYSTEM OF THE WORLD – însumează aproape 2700 de pagini în ediţiile hardcover. O încercare de a rezuma conţinutul acestora în cîteva sute de cuvinte e, din capul locului, sortită eşecului – şi totodată ridicolului. Aşadar, nu voi încerca să vă povestesc ce se întîmplă în aceste romane. Am să vă spun doar cîte ceva despre protagoniştii poveştilor ale căror fire se împletesc şi se despart în repetate rînduri.
Ciclul Baroc istoriseşte povestea lui Daniel Waterhouse, om de ştiinţă, vlăstar al unei familii puritane, pornit într-o odisee a cunoaşterii, alături de cele mai luminate minţi ale Europei, într-un precar echilibru între ambiţiile puternicilor zilei şi imperativele raţiunii. Waterhouse, refugiat în Lumea Nouă în urma persecuţiilor la care erau supuşi puritanii în Anglia Restauraţiei, revine, după un periplu plin de aventuri (inclusiv un atac al faimosului pirat Barbă-Neagră), în ţara natală, pentru a arbitra conflictul pe cale să izbucnească între Isaac Newton (la vremea respectivă, conducătorul Monetăriei britanice) şi Gottfried Leibniz (favorit al viitoarei regine) din pricina vederilor diferite asupra teoriilor care guvernează lumea. În paralel, aflăm povestea plină de peripeţii a lui Jack Shaftoe, Regele Vagabonzilor, un aventurier londonez a cărui dorinţă de îmbogăţire îl determină să-şi rişte viaţa şi iubirea într-o serie de împrejurări picareşti, în compania unor personaje colorate. Frumoasa Eliza – pe care Jack a salvat-o dintr-un harem turcesc – devine spioană şi un adevărat geniu financiar, fiind temută, detestată şi, deopotrivă, respectată la curţile regale ale Europei.
Numele protagoniştilor vor părea cunoscute cititorilor fideli ai lui Stephenson: ne e dat să întîlnim reprezentanţi ai familiilor Waterhouse şi Shaftoe, strămoşii personajelor din CRYPTONOMICON. Galeria portretelor celebre se lărgeşte însă, pe măsura dimensiunilor gigantice ale frescei în care Stephenson coboară pe firul istoriei, la cumpăna dintre veacurile XVII şi XVIII, cu numeroase incursiuni rememorativ-explicative în secolul anterior, într-o perioadă de o extremă fecunditate, cînd adevăraţi giganţi ai ştiinţei şi filozofiei – Newton şi Leibniz, dar şi Samuel Pepys ori Benjamin Franklin (în paginile de început ale primului roman, Quicksilver, un băiat isteţ de numai nouă ani care-i slujeşte drept călăuză lui Daniel Waterhouse în Boston) – puneau bazele ştiinţei moderne, prin descoperirile care aveau să pregătească terenul fertil pentru declanşarea Revoluţiei Industriale şi, în cele din urmă, a Erei Informaticii. Nu sînt de lepădat nici personajele de mai mică anvergură, ale căror roluri în istoria omenirii au fost însă consemnate cu litere de-o şchioapă: puternicii zilei, regi, miniştri, politicieni din toate colţurile Europei. Stephenson a alcătuit un adevărat almanah al Caselor Regale Europene: Casa Stuart, Casa de Orange-Nassau, Casa de Bourbon, dar şi Casele de Welf şi Hohenzollern îşi dispută întîietatea pe scena Europei, pe rînd cîmp de bătălie sau eşichier pentru intrigi.
De remarcat e atenţia pe care autorul o acordă detaliului. Unii cronicari au văzut în grija lui pentru amănunt un argument în defavoarea lizibilităţii; Ciclul Baroc ar fi, afirmă ei, mult prea stufos, prea alambicat, iar aceasta i-ar determina pe cititori să nu vadă pădurea din pricina copacilor. Alţii (cărora înclin să le dau dreptate) au observat că tocmai în aceste detalii stă farmecul mega-cărţii lui Stephenson; se simte din plin uriaşul volum de muncă de documentare întreprinsă, dar avalanşa de cunoştinţe şi date nu cade nici măcar pentru o clipă în păcatul didacticismului.
Dicţionarele definesc barocul drept „un stil în artă şi arhitectură caracterizat prin ornamentaţia amplă şi preferinţa pentru utilizarea curbelor, acestea fiind preferate liniilor drepte”. E o definiţie care se potriveşte de minune uriaşei (la propriu şi la figurat) construcţii epice create de Neal Stephenson în al său Ciclu Baroc.
Horia Nicola Ursu
Dan Simmons • THE TERROR – hc, Little, Brown & Co., 2007
Dan Simmons a fost pentru mine o revelaţie, încă de la prima carte pe care i-am citit-o, un roman mai subţirel intitulat PHASES OF GRAVITY. Deşi ştiam de Simmons din diverse recenzii ca de-un autor orientat mai degrabă spre literatura de gen (SF, fantastic, horror), deşi personajul central din PHASES OF GRAVITY e un astronaut, am constatat cu surprindere ca micul roman e pur mainstream (ca să folosesc un termen pe care-l detest dar care a prins la pasionaţii genului de literatură cultivat de publicaţia în care apare acest text), protagonistul fiind un contemporan de-al nostru surprins cu acuitate în ceea ce trăieşte la întoarcerea pe Pămînt, după o misiune spaţială în care n-a întîlnit nici OZN-uri, nici omuleţi verzi, ci doar inevitabi-litatea propriului destin terestru, întreruptă vreme de-o clipă de ridicarea (la propriu şi la figurat) deasupra semenilor săi.
A urmat în lista lecturilor mele, bineînţeles, tetralogia HYPERION / ENDYMION, dar de astă dată ştiam că n-am a mă aştepta la un space opera clasic, iar multitudinea de referinţe livreşti a făcut din lectura masivă un regal pe care nu l-aş mai fi vrut încheiat. A fost apoi SONG OF KALI (romanul său de debut), iar Simmons mi-a demonstrat că se poate scrie un horror absolut eficient fără a zugrăvi altceva decît realitatea.
Imediat după 1990, în CHILDREN OF THE NIGHT (Premiul Locus în 1993 la categoria horror), Simmons a făcut cîteva descrieri cutremurătoare ale societăţii româneşti, sub pretextul unui roman complex cu vampiri şi (oare de ce nu mă miră?) securişti; da, erau în cartea aceea o grămadă de clişee, dar şi nişte pagini de o realitate de-a dreptul… suprarealistă, pe care am avut ocazia să o constat eu însumi, în anii în care am lucrat în orfelinate, ca traducător pentru o echipă de la Médecins Sans Frontieres. N-am ocolit seria de romane poliţiste hard-boiled publicată iniţial sub pseudonim (HARDCASE, HARD FREEZE şi HARD AS NAILS).
Toate aceste lecturi m-au convins pe deplin că tot ce-a publicat Simmons merită citit şi, de asemenea, că nici un roman al lui nu va semăna cu anteriorul. CARRION COMFORT a fost cel dintîi roman al lui Simmons în care acesta şi-a exersat talentul pornind de la un eveniment istoric real (în cazul respectiv, Holocaustul). Au urmat altele, antepenultimul roman al său, THE TERROR, putînd fi încadrat în aceeaşi nişă, a ficţiunii cu rădăcini în istorie.
De-a lungul celor aproape 800 de pagini (în ediţia hardcover pe care o posed, cea de la Little, Brown & Co. din ianuarie 2007), Simmons se ocupă în detaliu de expediţia condusă de căpitanul Sir John Franklin în ţinuturile arctice, în căutarea miticului Pasaj de Nord-Vest dintre Atlantic şi Pacific. Această expediţie a luat startul în 1845 şi, ulterior, vreme de 14 ani, nu s-a mai ştiut nimic despre soarta echipajelor de pe Erebus şi Terror. În 1859, o expediţie condusă de căpitanul McClintock a găsit într-o ascunzătoare de pe insula King William o scrisoare semnată de comandanţii celor două nave, Francis Crozier şi James Fitzjames, în care aceştia povesteau că au fost siliţi să abandoneze navele strivite de banchiză, că Franklin şi alţi 15 membri ai echipajelor erau morţi şi că supravieţuitorii intenţionau să ajungă din nou la civilizaţie urmînd cursul rîului Back’s Fish de pe teritoriul canadian. McClintock şi ai săi au descoperit de-a lungul traseului urmat de naufragiaţi urme ale taberelor acestora şi morminte improvizate, cu zecile. Nici un supravieţuitor de pe Erebus şi Terror nu a mai fost găsit.
În THE TERROR, Simmons porneşte de la aceste fapte cunoscute şi oferă o posibilă poveste a expediţiei damnate. Pornită cu mult fast, avînd avantajul unui echipament considerat pe-atunci adecvat şi al unor provizii menite să dureze trei ani, sau chiar mai mult în caz de nevoie, prin raţionalizare. Nesăbuinţa căpitanului Franklin şi o serie de ghinioane au dus însă la blocarea navelor între gheţuri. De aici începe romanul lui Simmons şi, cu fiecare pagină, teroarea din titlu se instaurează. Teroarea frigului constant, insuportabil. Teroarea foametei şi a bolilor, scorbutul, marea spaimă a navigatorilor, fiind evocat în pagini de o neîndurătoare plasticitate. Teroarea nebuniei provocate de claustrofobie. În sfîrşit, teroarea nelămurită a necunoscutului, concretizată într-o fiinţă categoric supranaturală, care pîndeşte, ucide şi devorează membrii expediţiei, unul după altul.
Simmons e un scriitor al senzaţiilor în această carte. Claustrofobia, frigul, foamea, mirosurile, chiar şi gustul se insinuează în mintea cititorului. Relatarea fatidicei nopţi a anului nou 1847-1848 e un exemplu elocvent. Nu are rost să intru în amănunte legate de poveste în sine, sînt pasaje memorabile care şi-ar pierde orice savoare, orice urmă de impact dacă le-aş diseca aici. Interesantă e şi structura cărţii, în capitole istorisite din unghiuri diferite, prin prisma personajelor pe care se concentrează. Dar valoarea cea mai mare a acestei cărţi se regăseşte în felul în care Simmons îşi construieşte personajele. Franklin, bigot, încăpăţînat chiar şi atunci cînd e aproape convins că greşeşte, plin de sine şi de idei fixe şi, nu în ultimul rînd, ramolit. Doctorul Goodsir, obsedat de ştiinţă, detaşat iniţial şi apoi tot mai implicat, pînă la uitarea de sine, în tragedia celor care-l înconjoară. O serie de personaje secundare care fac ca atmosfera apăsătoare a cărţii să se însufleţească. În sfîrşit, irlandezul Francis Crozier, căpitanul de pe Terror şi protagonist al romanului, alcoolic care-şi stăpîneşte cu greu adicţia, inteligent, cumpătat în decizii, întruchipînd spiritul nobil al marinei britanice, decis să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi salva oamenii, un erou şi anti-erou totodată, este imaginea care rămîne mult timp în mintea cititorului.
Cartea a avut parte de o primire fastă din partea publicului, profesionist şi neprofesionist deopotrivă. Nominalizări la premii importante, vînzări spectaculoase în ambele ediţii, recenzii entuziaste, prezenţe în topuri alături de cărţi ale unor autori canonici. În topul F&SF al Amazon.com pe 2007, THE TERROR ocupă un meritat loc întîi. La fel, în topul lecturilor mele din ultimii ani. Aşadar, nu pot decît să recomand cu căldură această carte care vă va da fiori reci. Şi să aştept cu nerăbdare să citesc DROOD, următoarea carte a lui Simmons, un roman al cărui protagonist este o figură iconică a literaturii engleze din veacul XIX, Charles Dickens.
Horia Nicola Ursu
Guillermo del Toro & Chuck Hogan • THE STRAIN – hc, Harper Collins, 2009 / MOLIMA – tpb, Litera, 2010
Sînt fanul lui Guillermo del Toro de la primul film al francizei Hellboy, iar Pan’s Labyrinth e unul dintre filmele din propriul Top 10. Nu-i de mirare, aşadar, că am comandat THE STRAIN cu mult înaintea apariţiei efective a volumului – care, apropo, a beneficiat de un trailer extraordinar – bazîndu-mă pe cele ştiute despre imaginaţia prodigioasă a lui del Toro. Cei de la Book Depository şi-au făcut datoria cu promptitudine şi am primit volumul hardcover (ediţia britanică, desigur) la numai o zi după lansarea oficială. Am ştiut încă de-atunci că aceasta avea să fie una dintre cărţile care mă vor însoţi în vacanţă. Lecturile-mi de plăcere sînt îndeajuns de rare încît să mi le aleg cu cea mai mare grijă. A, da: Chuck Hogan e autorul unor thrillere cu elemente supranaturale; e un amănunt important, se va vedea pe mai departe de ce.
Începutul volumului mi-a adus aminte de episodul de debut al serialului Fringe. Un avion aterizează la New York şi, imediat, turnul de control pierde legătura cu piloţii. Se descoperă ulterior că toţi pasagerii sînt morţi, exsanguinaţi, iar cabina e plină de urme ciudate. Ulterior însă, se întîmplă ceva ciudat: pilotul şi trei dintre pasageri îşi revin! Autorităţile declanşează o anchetă de teama unui atac biologic şi intră în scenă un epidemiolog care descoperă la cadavrele pasagerilor manifestări uluitoare, care-l îndreptăţesc să creadă că e ceva necurat la mijloc. Ca în orice thriller ce se respectă, apar personaje cu duiumul în scene scurte şi în aparenţă disparate: vizita unui bătrîn cămătar de origine est-europeană aparent ţicnit, secvenţe din viaţa de zi cu zi a unui deratizator de elită, ne sînt prezentate problemele de familie ale epidemiologului, mai avem şi un şmecheraş de cartier plătit să efectueze un transport misterios… Pare începutul unui thriller de serie.
Pînă cînd se întîmplă ceva şi mai ciudat: cadavrele pasagerilor dispar, iar prin oraş sînt semnalate diferite incidente ce implică indivizi care se comportă straniu. Iar toate acestea se întîmplă în cursul nopţii. Epidemiologul nostru şi colega sa cea frumoasă şi inteligentă, cu care are o relaţie extraprofesională, încep să bănuiască adevărul şi iau legătura cu bătrînul cămătar care pare să ştie ceva concret despre strania epidemie.
Încercările de a da o explicaţie ştiinţifică ciudatelor evenimente descrise se combină cu legende vechi de origine (of course!) românească şi, pe nesimţite, thrillerul cu ameninţări bio-teroriste alunecă spre supranatural şi, prin descrierile extrem de plastice, spre un horror visceral cu vampiri şi zombi. N-am să intru în alte amănunte legate de plot, cartea îşi are meritele sale incontestabile şi merită citită şi descoperită pagină cu pagină.
Cititorul avizat nu va avea dificultăţi în a discerne îndeajuns de limpede cam ce gen de scene a abordat fiecare dintre autori. Hogan se ocupă de părţile aşa-zis realiste, iar Guillermo del Toro de cele cu tentă supranaturală, iar vampirii săi şi istoria lor denotă plastic imaginaţia-i bolnavă (în sens superlativ, desigur). Ca thriller, e o carte oarecum „de serie”; ca roman cu vampiri, e o gură de aer proaspăt pentru cei sătui de adolescenţii palizi, romantici şi cu comportament de emo din maculatura lui Stephenie Meyer. Nu, nu e o capodoperă, dar e o lectură de vacanţă excelentă.
Să mai precizez că e doar cel dintîi volum al unei proiectate trilogii ce va purta titlul acestui prim roman, THE STRAIN. În ceea ce mă priveşte, am să aştept următoarele volume cu nerăbdare.
PS: Cartea a apărut recent, cu titlul MOLIMA, şi în traducere românească, în colecţia „Thriller” a editurii Litera. Tălmăcirea (decentă) din engleză îi aparţine Marianei Piroteală. Aspectul grafic îngrijit şi o paginare absolut demenţială (mulţumiri Ofeliei Coşman) fac din volumul editat de Litera un obiect frumos. Volumul poate fi comandat online de aici.
PPS: O părere diferită poate fi citită aici.
Horia Nicola Ursu
OFERTĂ: CĂRŢILE DIN 2012 CU 20% REDUCERE!
Numărul curent – ediţia print
