Mark Charan Newton – Nights of Villjamur (Legends of the Red Sun 1) – Tor, 2009

Dacă a doua jumătate a secolului XX a fost marcată în fantasy de imitarea cu un succes mai mare sau mai mic a lui Tolkien şi aşa-zisa trilogie a lui (este interesant că nebunia cu seriile fantasy a început de la un roman care a fost tăiat în trei din simplul motiv că o carte “uriaşă” de 700 de pagini nu putea fi vîndută întreagă la acea vreme), sfîrşitul secolului XX şi începutul celui XXI ne-a oferit o mulţime de încercări de a rupe epic-fantasy-ul de moştenirea atît de puternică a scriitorului britanic. Pe multe dintre aceste încercări le-am găsit complet nesatisfăcătoare, dar în timp mi-am dat seama că insatisfacţia nu e legată de cărţile în sine, ci de un gen literar a cărui structură îi dă mari bătăi de cap în a fi relevant în zilele noastre şi care îi oferă scriitorului foarte puţine pîrghii în a crea un adevărat obiect de artă. Unul dintre puţinii scriitori care a reuşit să facă ceva interesant şi nou cu acest gen, a fost Daniel Abraham cu cvartetul The Long Price, dar din păcate desprinderea de drumurile familiare şi cunoscute a dus la vînzări mai mult decît slăbuţe şi la întoarcerea pînă la urmă la The Dragon Path şi la forma clasică a epic-fantasy-ului.

Una dintre cele mai noi încercări îi aparţine lui Mark Charan Newton şi seriei lui numită Legends of the Red Sun. Acţiunea din primul volum se petrece în Villjamur, capitala Imperiului Jamur, ai cărei locuitori se pregătesc pentru ceea ce se pare că va fi o Eră Glaciară. Frica de îngheţul care vine, însoţit se pare de o invazie dintr-un alt univers, paranoia împăratului Johynn Jamur şi pumnul de fier cu care consiliul imperiului condus de Cancelarul Urtica controlează oraşul creează o atmosferă apăsătoare şi periculoasă, care este fundalul perfect în care Newton îşi aşază multitudinea de personaje şi multiplele fire ale acţiunii: moştenitoarele imperiului, Rika – retrasă într-o mănăstire, şi Eir – care pare copilăroasă şi naivă, Brynd – comandantul albinos şi homosexual al trupelor de elită Night Guard, ale cărui misiuni sînt toate mult mai periculoase decît par la prima vedere, Jeryd – un investigator dintr-o rasă umanoidă care trăieşte mult mai mult decît oamenii, prins în mijlocul unor crime ciudate asupra unora dintre cei mai puternici oameni ai oraşului, Randur – un locuitor al insulelor, arătos şi seducător, care devine maestrul de dans şi sabie al fiicei celei mai mici, Eir, şi care începe o călătorie ce îi va schimba complet viaţa, magicianul Dartun – conducătorul ordinului Equinox, a cărui frică de moarte îl va face să pornească pe drumuri periculoase şi întunecate, Papus – liderul celui mai puternic ordin din Villjamur, Dawnir – al cărui singur ţel este să-l oprească pe Datun, Jurro – singurul supravieţuitor cunoscut al rasei Dawnir, ale cărei miracole tehnologice au intrat în legendă, Tuya – o prostituată care deţine un talent periculos, Tryst – partenerul inspectorului Jeryd, gelos pe avantajele rasei acestuia.

Am încercat să arăt în sumarul de mai sus cîte ceva din universul aglomerat, claustrofob şi derutant care îi reușește lui Newton foarte bine. Autorul, de fapt un fan înflăcărat al lui China Miéville, încearcă în această carte să aducă în epic fantasy sentimentul de înstrăinare, de neclaritate şi relativitate a percepţiilor atît de specifică genului New Weird (el chiar împrumută de la Miéville rasa zburătoare Garuda). Este o abordare noua şi interesantă, dar, din păcate, integrarea celor două genuri literare nu se realizează pînă la capăt (deşi mă întreb dacă genotipurile lor sînt compatibile şi dacă se poate naşte ceva nou din împerecherea lor). Ai impresia că Newton scrie New Weird, apoi îşi aminteşte că vrea să scrie epic fantasy şi sare la acest gen, uitînd de primul pentru multe pagini. E greu totuşi de făcut o analiză după parcurgerea numai a primei cărţi. Iar neclaritatea ei nu te face decît să-ţi doreşti să citeşti şi următorul roman din serie.

Proza este mai mult decît decentă pentru un debut, autorul apropiindu-se în unele pasaje de lirismul şi nostalgia din Viriconiumul lui M. John Harrison. E adevărat că unele personaje sînt mai bine conturate decît altele, dar nu ai cum, în 400 de pagini, să te ocupi cum trebuie de toate douăzeci şi, în final, acest lucru poate merge foarte bine cu atmosfera înghesuită şi paranoică din Nights of Villajmur. În ciuda multelor personaje cu care jonglează, autorul reuşeşte destul de bine să încheie toate firele acţiunii pînă la final, dar şi să lase multe portiţe pentru continuare.

Pînă la urmă, Newton nu reuşeşte să facă ceva complet proaspăt din epic fantasy. Din fericire însă, Nights of Villajmur este o încercare mai mult decît meritorie. Dacă în ultimii ani, din toate seriile fantasy începute, în afară de A Song of Ice and Fire nu am citit decît primul volum, în ultimele luni am citit două romane, The Steel Remains, de Richard Morgan, şi Nights of Villjamur, ale căror continuări le voi citi cu siguranţă. Iar asta îmi dă speranţe, dacă nu într-o reînnoire a genului, măcar într-o moarte frumoasă.

Notă: 4/5.

Tudor Ciocârlie

Nota redacţiei: O altă recenzie a acestui volum poate fi citită aici.

K. J. Parker – Trilogia Scavenger (Shadow, Pattern, Memory)

Orbit, 2001-2003

Un studiu publicat anul trecut arăta că inteligenţa corbilor este una remarcabilă raportată la cea a celorlalte păsări. De exemplu, corbul poate indica cu ciocul obiecte pentru a atrage atenţia unui potenţial partener – el se foloseşte de cioc aşa cum oamenii se folosesc de mîini. Această descoperire nu este inedită – în aproape toate mitologiile corbul este apreciat nu numai pentru capacitatea sa de a supravieţui (legenda mesopotamică a potopului), ci şi pentru agerimea minţii: poate avea rolul de mesager sau de spion, poate învăţa cîteva cuvinte pe care se pare că le utilizează intenţionat şi nu în mod reflex ca un papagal, iar curiozitatea îl împinge să fure diverse obiecte sclipitoare (şi preţioase). Pe de altă parte, corbii au dat naştere la tot felul de superstiţii negative din cauza lăcomiei şi duplicităţii lor, a penajului închis şi a faptului că mănîncă hoituri.

În Trilogia Scavenger, ei par a fi înzestraţi şi cu o conştiinţă colectivă în care fiecare ştie ce gîndeşte celălalt. Astfel, un stol de corbi acţionează în comun pentru atingerea aceluiaşi obiectiv. E o imagine tulburătoare care capătă noi semnificaţii atunci cînd reprezintă principala modalitate de supravieţuire a unui mic popor aflat în luptă cu un mare imperiu. Fiecare membru al comunităţii ştie ce are de făcut în situaţii familiare, dar existenţa unui lider este necesară pentru a-i călăuzi în împrejurări neprevăzute. Cît din conştiinţa individuală trebuie împărţită cu ceilalţi şi cît de riscantă este iniţiativa personală sînt dileme pe care K. J. Parker le mînuieşte abil în trilogia de faţă în care tema principală este căutarea şi acceptarea identităţii de sine.

Personajul principal se trezeşte într-o baltă de noroi şi sînge şi în jurul său sînt cadavre. O bătălie a avut loc recent, iar el este singurul care a scăpat cu viaţă. Problema este că nu are nici cea mai mică idee cine este, ce caută acolo sau cine sînt cei ucişi. E un prinţ, un ţăran, un zeu sau un soldat de meserie? Cine sînt cei răi şi cei buni? Are o familie? Iubeşte şi/sau este iubit? Căutînd răspunsurile la aceste întrebări, odată cu scurgerea evenimentelor remarcă cu surprindere că el şi corbii par să aibă o relaţie neobişnuită şi profundă: diverse gînduri şi reflecţii, precum şi frînturi de comportament par să îşi găsească seva în deprinderile acestora. E o conexiune în care se împletesc în mod absurd dragostea şi ura faţă de corbi şi proiecţia lor socială şi anume comunitatea din care află că face parte.

Amnezia personajului principal nu este o temă rar întîlnită în literatură. Însă foarte comună este ataşarea respectivei amnezii de un erou. Iar un erou, prin definiţie, a realizat, infăptuieşte ori este capabil de acte eroice. Adică cititorului îi sînt oferite încă de la început repere sociale şi morale care îi pot furniza indicii privind desfăşurarea acţiunii. În Scavenger însă, Poldarn (nume împrumutat după cel al unui zeu ce joacă un rol important într-o anumită profeţie) rămîne mult timp un anonim, ce-i drept cu oarece deprinderi în mînuirea sabiei. Asemeni cititorului, nici el nu ştie încotro se îndreaptă, iar valorile lui morale se reduc la a evita cît mai mult posibil orice fel de alegere, deoarece deciziile sale întotdeauna dau naştere sau scot la lumină necazuri mari.

În ciuda faptului că Poldarn se găseşte antrenat involuntar în diverse întîmplări care au legătură cu trecutul său, K.J. Parker reuşeşte, cu măiestrie chiar, să răspundă la întrebarea “Cine sînt?” abia spre sfîrşitul primului volum. Însă şi atunci, cititorul nu are o idee concretă despre ceea ce se va petrece în continuare. Poldarn pare a fi un om care, înainte de a fi amnezic, a adus atît asupra celor dragi, cît şi asupra duşmanilor o serie de nenorociri. Acestea sînt atît de teribile, încît realizează că niciun efort în a le îndrepta nu este îndeajuns. Ba mai mult, consecinţele lor se intensifică de fiecare dată cînd Poldarn încearcă sau nu să se implice activ în vieţile celor din jur.

Deoarece personalitatea sa post-amnezică este clădită în mare parte pe spusele şi acţiunile celorlalţi, Poldarn este incapabil să îşi construiască un sistem de referinţă moral chiar şi cînd descoperă adevăratul său nume şi originea sa socială. Cine era înainte contrastează cu cine îşi doreşte să fie, iar evenimentele par să anuleze orice încercare de schimbare a personalităţii sale iniţiale. Totodată, Parker dă seriei şi o tentă specifică romanelor poliţiste, căci, prin mutarea perspectivei pe alte personaje decît Poldarn, se menţine suspansul privind cea de-a doua sa identitate – nu cea primită prin naştere, ci aceea adoptată voit atunci cînd a părăsit locurile natale.

Un alt artificiu uzitat sînt visele care, la fel ca în Trilogia Fencer, au rol de premoniţii sau de a aduce la cunoştinţă cititorului fapte din trecut. Ele oferă fie indicii subtile, fie sporesc voit confuziile legate de importanța şi sensul anumitor evenimente. Astfel, misterul complet este revelat în ultimele pagini ale trilogiei, pricinuind satisfacţie cititorului atît prin confirmarea unor bănuieli, cît şi prin surprinderea dată de prezentarea tuturor bucăţilor de puzzle. Cireaşa de pe tort o reprezintă întorsătura de situaţie din rîndurile de final care provoacă uimire şi care ridică seria spre acel palier delimitat de “foarte bun” şi “genial”.

Pe de altă parte, ca şi în trilogia precedentă, Parker insistă să creeze lumi în care religia este aproape inexistentă. E adevărat, spre deosebire de Fencer, în Scavenger se întrebuinţează concepte ca zei, profeţii sau preoţi-luptători (un fel de călugări Shaolin cu săbii), însă rolul lor este eminamente social, fără conotaţii metafizice, ceea ce face ca şi acest univers să fie unul puţin credibil.

În plus, ca şi în Fencer, volumul de mijloc putea fi comprimat şi încorporat în celalalte două – şi aici se intră prea mult în detalii care nu au nici o relevanță. La mijloc poate fi dorinţa de a înfăţişa cititorului diverse procese tehnologice (în acest caz, cam tot ce ţine de fierărie/forjă) – e o trăsătură caracteristică operei lui K.J. Parker. Sau poate fi încercarea de a ascunde amănunte esenţiale povestirii sub o pîclă de detalii inutile. Oricare ar fi motivele, o asemenea abordare nu numai că oboseşte cititorul, dar poate să îi enerveze pe cei nerăbdători sau pe cei care sînt în căutare de romane fantasy mai mainstream din punct de vedere al desfăşurării poveştii şi al tipologiei personajelor.

De altfel, seria Scavenger intră cu greu în categoria “fantasy”, deoarece elementele supranaturale sînt puţine şi firave. Deşi Parker încă dă dovadă de stîngăcie cînd se foloseşte de ele, o face pentru a scrie ceea ce ştie extrem de bine: despre fatalitatea tragicului indiferent de hotărîrile luate şi despre destinele foarte nefericite ale unor protagonişti cu drame personale care stîrnesc compasiunea cititorului.

Silviu Gheorghe

Tea Obreht – The Tiger’s Wife

Random House, 2011

Întotdeauna am avut probleme în a răspunde cum trebuie cărţilor lui Marquez sau Rushdie. Sigur, iubesc Un veac de Singurătate sau Copiii din Miez de Noapte, dar nu am putut să le percep cu adevărat ca realism magic. Lumea descrisă de ei era atît de străină, încît îmi părea o altă planetă, iar pe oameni îi priveam ca pe nişte creaturi fantastice, foarte diferiţi de mine sau de ceea ce simţeam eu. The Tiger’s Wife este o cu totul altfel de carte. Realismul ei magic îşi trage seva din acelaşi pămînt pe care mă plimb şi eu, din aceeaşi istorie pe care am trăit-o şi eu, din aceeaşi oameni cu care interacţionez şi eu. Dintre toate romanele pe care le-am citit în ultimii ani acesta se aproape cel mai mult de ceea ce eu înţeleg că este o carte frumoasă. Scriitoarea de origine sîrbă, Tea Obreht creează cu Tiger’s Wife o carte aproape perfectă, lucru şi mai impresionant dacă ne gîndim că este romanul ei de debut.

The Tiger’s Wife se petrece într-o ţară balcanică, de fapt fosta Iugoslavie, răvăşită de război, undeva la graniţa dintre Serbia ortodoxă şi Croaţia catolică. Natalia, un tînăr chirurg pediatru, este pe drum spre un orfelinat uitat de lume și află despre moartea bunicului ei, fost medic şi el, şi cel mai important om din copilăria ei. Restul cărţii îl petrecem alături de Natalia în drumurile ei prin memoria lumii trecute şi realitatea celei actuale, în încercarea ei de a înţelege viaţa, dar şi dispariţia misterioasă a bunicului ei. Tiger’s Wife se desface în trei fire narative (în primul o însoţim pe Natalia în localitatea plină de superstiţii în care se află orfelinatul, al doilea se petrece în satul natal al bunicului în timpul copilăriei acestuia şi iubirii lui pentru “soţia tigrului”, iar al treilea descrie întîlnirile bunicului cu “omul fără moarte”). Toate aceste fire narative converg într-un final, puternic şi incredibil de liniştit în acelaşi timp, un final care va rămîne, precum cartea de altfel, în sufletul cititorului pentru totdeauna.

Tea Obreht, reuşeşte printr-o proză foarte frumoasă, plină de simbolism, să redea o poveste emoţionantă despre copilărie, război, familie, speranţă, despre superstiţii şi basme, despre tot ceea ce, imaginar sau real, contribuie la formarea sufletului unui om şi a unui popor.

Cu siguranţă că The Tiger’s Wife nu este un fantasy. Cartea se află la graniţa atît de delicioasă şi periculoasă dintre fantastic şi realitate, dintre magie şi natural, este o carte care continuă tradiţia realismului magic european. Mă bucur că bătrîna şi obosita Europă mai poate naşte magie într-o carte cu nimic mai prejos decît Maestrul şi Margareta sau Toba de Tinichea. Un roman pe care îl recomand tuturor, citiţi-l şi veţi fi fermecaţi.

Notă: 5/5.

Tudor Ciocârlie

A doua antologie Atelier Kult* (Millennium Press, 2009), Dansînd pe Marte şi alte povestiri fantastice, e mai consistentă, mai diversă şi mai incitantă decît surata ei din 2005. Din păcate, doar o parte din autorii noi (noi faţă de precedenta) se susţin prin proze convingătoare, pe care le-au şi înmulţit ca număr în ultimii ani. Unii nu m-au impresionat şi, oricît de greu îmi este, tot sînt nevoită să recunosc că n-am fost în stare să-i citesc pînă la capăt – să zicem că nu am eu papilele gustative necesare pentru textele lor. În schimb, scriitorii deja cunoscuţi şi-au dovedit încă o dată priceperea într-ale poveştilor SF şi pe ei i-am gustat de la cap la coadă. Ordinea în care discut povestirile e aleatorie, ca aceea în care le-am citit. M-am ghidat, pur şi simplu, după bunul meu plac.

În cyberlumea lui Mircea Coman, autorul Cybervalsului, naratorul este „un soft autoperfectibil”, un „soft-ego” al personajului numit Dolofanul, securizatorul unui site pe care se organizează un bal vienez virtual. Şi zău că programul povesteşte cu mai mult har decît unii dintre scriitorii noştri „umani”. Rezultă o povestire excelentă, cu cap şi coadă, cu umor, cu tîlc, cu poantă finală.

Saltul pisicii­ Roxanei Brînceanu e o povestire frumos gîndită, dar zgîrcită în sugestii lămuritoare. În schimb, am admirat ipostaza nouă a pisicii, aceea de reper ales de călătorii în timp. În Radio Live, Mircea Pricăjan face aluzie la predicatorii sectelor absconse, în faţa cărora se bîţîie, la comandă, hoarde de tremurici cu sufletul greu de păcate. Radiopredicatorul din textul său, obişnuit să-şi hipnotizeze ascultătorii, aude o voce care seamănă cu a sa şi-i spune ce-l aşteaptă. N-aş vrea să fiu în pielea lui, dar mi-ar plăcea să am acasă programul acela capabil să traducă în toate limbile pămîntului orice cuvînt, nuanţă şi inflexiune din glas. Bravos, Mircea! Îmi place stilul tău dinamic şi concentrat.

Plimbarea de seară mi-a căzut tare bine. Florin Pîtea e un autor care scrie de fiecare dată altfel, dar foarte bine. De data asta, a venit cu ilustrarea zicalei că un calculator sau un robot face exact ceea ce îi comanzi, degeaba ţi se pare ţie că lucrează de capul lui şi-şi bate joc de tine. Şi nu se opreşte din treabă decît atunci cînd îi comanzi tu. Aşa că nu daţi vina pe androizi, roboţi etc. Numai în SF avem de-a face cu inteligenţe artificiale care-şi fac de cap.

Ben Ami a reuşit să mă sperie cu Godoma, spaţiul din Probabilitate fibanară în care se venerează Întunecarea. Faţă de oamenii care îi tratează cu indiferenţă, fibanarii sînt fiinţe mai sofisticate, unii cu proteze neurale, alţii cu îmbunătăţiri genetice, creatorii unei societăţi aproape utopice, mai avansaţi tehnologic. Dar, mă întreb eu, de ce e necesar să creăm un „«iad» perfect conservat”, un rău suplimentar, chiar dacă se consideră că fără el nu există binele? Doar nu credeţi că aşa se înmulţeşte şi binele! Eu zic că ne ajunge cu vîrf şi îndesat răul care se naşte de la sine în preajma noastră. Probabilitatea se transformă într-un articol amplu dintr-o enciclopedie a civilizaţiilor cosmice. Doar primele două pagini par a fi luate dintr-o povestire. Apare la un moment dat şi adresarea directă către cititor, „vezi tu”, dar nu e suficientă ca să îmblînzească limbajul de lucrare savantă.

Nu m-au convins, din păcate, Valorile familiale ale lui Aron Biro. Autorul declară deschis că avem de-a face cu o teză. Axioma din deschidere şi primul alineat parcă ar vrea să-ţi stîrnească zîmbete, dar nu e sigur. Avem patru capitole (Context, Specificaţii, Măsuri, Concluzii) presărate cu multe pasaje redate cu litere cursive, ba am văzut şi-un rînd dintr-o rugăciune. Fac „mea culpa”, nu sînt capabilă să apreciez cum se cuvine texte de această factură şi mă scuz spunînd că, în calitate de fiinţă conservatoare, achiesez numai la valorile moştenite de la bunicii şi străbunicii personali, chiar dacă va spune lumea că am vederi înguste.

Nu pot spune că Andrei Gaceff m-a încîntat cu Evidenţa unor promenade. Proza ne-SF, este, citez chiar din ea, un „tren al activităţilor plătite” în care am tot încercat să urc şi n-am reuşit. Promit că altă dată voi alerga după el mai cu convingere. Momentan, am doar o întrebare, valabilă şi pentru dl Stătescu, menţionat mai jos: de ce punem mottouri în limbi străine în faţa creaţiilor noastre fără să le dăm şi traducerea la subsol?

Nici n-am scăpat bine din zona cu Pulbere în vînt, de Dumitru Cl. Stătescu (text greu, fără legătură cu SF-ul, scris parcă cu intenţia de-a umili cititorul, dar avînd efect total opus acestei intenţii), că Bogdan-Tudor Bucheru a reuşit să mă rătăcească prin hăţişurile nuvelei Zalm per Oxis. Oricît de evident e numele zeului dac din titlu şi oricît de bine începe această proză, eu n-am reuşit să-i înţeleg adîncurile. Poate şi pentru că nu m-a fascinat niciodată umila mitologie a celor care ne sînt strămoşi. Un punct pozitiv al nuvelei îl reprezintă atmosfera vremurilor ancestrale, pe care autorul o redă cu iscusinţă. Dansînd pe marte, Cătălin Maxim nu m-a uimit cu nimic, nici nou, nici vechi. Nu ăsta e baiul, ştim că e greu să vii cu ceva nou în SF; mai tare deranjează lipsa virgulelor şi ideea vieţii pe Marte sub o cupolă, care prea trimite la Total Recall. O senzaţie de nemulţumire mi-a lăsat şi Heptozaurul lui Liviu Braicu. E, probabil, un fel de basm, deşi nici titlul, nici stilul cînd limpede, cînd încîlcit, nu te duc cu gîndul la o astfel de creaţie.

Foarte izbutit e basmul Ştefanei Czeller, Băieţelul cel fierbinte şi Hîrca Pămîntului. E foarte convingător, exact aşa cum trebuie să fie o creaţie pentru copii. Şi e optimist, pînă la urmă, binele învinge răul, cum scrie în reţetă. Legenda menestrelului, de Mioara Musteaţă, e frumoasă şi tristă ca o demoazelă salvată de la ananghie de un cavaler şi apoi părăsită. O poveste lirică numai bună pentru a fi citită de şcolari duminica după-amiaza. O singură obiecţie am la Băieţel şi Menestrel: nu sînt potriviţi într-o antologie ca a noastră, chiar dacă pe ea scrie că e de povestiri fantastice.

Ioana Vişan vine cu un titlu de basm aşezat în faţa unei povestiri romantice, Sufletele arborilor, despre care pot spune, cu mîna pe inimă, că e tipic feminină ca realizare, ca limbaj. Nimic rău în asta, poate doar finalul cu raze laser care te scot prea brusc din butea nostalgiei.

Cătălin Sandu are o scriitură catifelată, asemănătoare cu a lui Val Antim. Am savurat Duelul cu ceaţă şi lotuşi, deşi nu mă pricep la go. E o proză pentru suflete intelectuale, capabile să se piardă în peisaje create cu mintea. Liviu Radu ne ispiteşte cu o scurtă Vînătoare de vulpi, mult pe placul meu şi-al celor care consideră că omul, deşi capabil de grai articulat, tot animal e, dar nu neapărat cel mai inteligent. Între ceşti de cappuccino, Robert Coller ne pune faţă în faţă cu o persoană care e oglinda noastră perfectă. Ideea textului m-a atras, mai ales că e bine scris şi are dialoguri naturale. Ana-Veronica Mircea îşi păstrează stilul săltăreţ şi cînd hotărăşte că, Fără doar şi poate, nu va exista prea curînd o lume al cărei cap să fie o femeie

Hai să închei şi de data asta cu Marian Coman, care semnează Testamentul de ciocolată. Textul e cunoscut deja foarte bine şi a apărut şi un roman cu acelaşi titlu. Aşa că mă voi rezuma să-mi exprim din nou plăcerea de a fi citit o proză de calitate, cu idei excelente, pentru care autorul merită lăudat din plin şi invidiat, cu personaje reale, pe care ai impresia că tocmai le-ai auzit vorbind în curtea vecină şi nu ştii cum de le vine atît de uşor să creadă că unul dintre ele are o carte de ciocolată, ale cărei pagini sînt bilete spre alte lumi.

 ***

Am evitat să citesc recenziile apărute pe internet la cele două antologii Kult şi cred că am procedat înţelept. Poate că le voi citi acum. Concluzia mea, liberă de influenţe, este că amîndouă volumele de povestiri reflectă activitatea cenaclului virtual Kult, fără a avea pretenţia că reprezintă SF-ul românesc actual în totalitate.

Antuza Genescu

*Dansînd pe Martie și alte povestiri fantastice. A doua antologie AtelierKult, editor Michael Haulică (Millennium Press, 2009)

Acest material a apărut în suplimentul cultural Paralela 45 (numarul din 10 ianuarie 2012) al cotidianului timișorean Renașterea Bănățeană și este publicat cu acordul autoarei.

Robert Charles Wilson – Vortex

Doherty, 2011

Vortex este ultima carte din trilogia pe care Robert Charles Wilson a început-o cu Turbion (Editura Nemira, 2008), cîştigătoare a premiului Hugo şi probabil una dintre cele mai bune cărţi apărute în ultimul deceniu al secolului trecut. Al doilea volum, Axa (Editura Nemira, 2010), deşi net inferioară, nu m-a dezamăgit atît de mult ca pe alţii. La fel ca în cazul Children of the Sky de Vernor Vinge, pentru mine, a doua carte dintr-o trilogie, mai ales dacă vine după un prim volum fulminant, are circumstanţe atenuante, iar judecata finală o voi face după citirea celei de-a treia cărţi, care poate să șteargă toate punctele aparent slabe al volumului de mijloc. Astfel am citit Vortex, mai mult din dorinţa de a vedea dacă Wilson poate construi o trilogie reuşită pe lîngă un prim volum de sine stătător foarte bun decît din dorinţa de a afla enigmele Ipoteticilor. Din păcate trebuie să mărturisesc că nu a reuşit.

 Vortex este compusă din două fire narative ce merg în paralel. Unul se petrece în Huston la cîţiva ani după evenimentele din Turbion, iar celălalt ne poartă 10.000 de ani în viitor, unde au fost transportaţii protagoniștii din Axa – Turk Findley şi Isaac Davli. Aceştia, împreună cu unele dintre rămăşiţele umanităţii, vor începe o călătorie prin porţile lăsate de Ipotetici spre Pămîntul distrus, aflat în carantină, ţelul fiind realizarea în sfîrşit a contactului dintre oameni şi iluzoriii Ipotetici. Primul fir narativ este povestea psihiatrei Sandra Cole, a poliţistului Bose şi a unui aparent vagabond cu probleme psihice, Orrin Mather. Acesta din urma scrie un jurnal în care povesteşte întîmplări care se vor petrece peste 10.000 de ani, care este chiar al doilea fir narativ.

 Am încercat să uit de Turbion cînd am judecat această carte. Chiar am încercat, însă nu am putut. Pentru că Vortex, prin ceea ce povesteşte, te face să te gîndeşti la Turbion mult mai mult decît Axa. Aici Wilson combină o poveste asemănătoarea cu cea din Turbion cu una tip Sfîrşitul Universului. Însă, din păcate, prima pare doar un capitol din Turbion, are cîteva personaje interesante, dar nu se întîmplă mai nimic în ea, iar cea de-a doua, deşi expune idei fascinante, prin structura ei deconectează cititorul, fiind astfel total lipsită de personaje de care acestuia să-i pese. Tot ceea ce vrei este să scapi cît mai repede de ele pentru a afla răspunsurile. Şi le vei afla pe absolut toate. Dar apoi îţi vei da seama nu-ţi mai pasă de fapt de ele. Întrebările din Turbion şi personajele alături de care ai trăit atîtea clipe fascinante ţi-au antrenat mintea ca niciodată, iar răspunsurile nu fac decît de diminueze acea experienţă.

Mai mult decît atît, Vortex se poate citi la fel de bine şi fără să citeşti Axa înainte. De fapt, dacă vrei răspunsurile, poţi să citeşti doar ultimul capitolul din Vortex şi vei înţelege absolut totul. Asta pune un mare semn de întrebare legat de rostul continuărilor lui Turbion. Pare că aceste două romane au fost scrise mai mult datorită succesului primei cărţi decît din dorinţa lui Wilson de a oferi explicaţii complete la tot ceea s-a întîmplat în Turbion.

Vortex este, din păcate, una dintre cărţile slabe ale lui Wilson. Dar o carte slabă scrisă de Wilson este totuşi o carte bine scrisă, plină de idei interesante, este peste media a ceea ce se scrie în science-fiction. Însă, din cauza lui Turbion, nu pot să o recomand. Nici Axa, nici Vortex nu sînt cărţi rele, dar aş fi vrut să nu le fi citit şi să fi rămas în minte cu finalul lui Turbion. Cu toate acestea, Turbion este atît de fabuloasă, încît continuările, oricît de slabe ar fi ele, nu diminuează aproape cu nimic ceea ce reprezintă această carte pentru mine şi nici experienţele multiplelor recitiri pe care le voi face primei cărţi din trilogie.

Notă: 3/5

 Tudor Ciocârlie

Francis Spufford – Red Plenty

Faber and Faber, 2010

O carte a cărei reclamă spune ficţiune istorică ce se petrece în Rusia Sovietică, dar nominalizată la premiul Arthur C. Clarke la secţiunea non-fiction? Să fie SF atunci? Dar de ce să fie nominalizată la non-fiction? Cum se pot împăca toate într-o singură carte? Acestea sînt întrebările pe care mi le-am pus cînd am aflat despre Red Plenty şi care m-au facut să o deschid cu nerăbdare de cum mi-a căzut în mînă.

Red Plenty descrie încercarea oamenilor de ştiinţă sovietici din anii ’50 şi ’60 de face ca economia planificată să funcţioneze şi să producă aşa zisa Bunăstare Roşie cu care comuniştii să poată în sfîrşit realiza visul lui Marx. Un basm care la un moment dat parea că funcţionează (este ceea ce oferă acestei cărţi parfumul de science-fiction, de istorie alternativă), pentru ca apoi să se destrame ca un castel de nisip. O poveste cu şi despre cei mai buni matematicieni, statisticieni sau economişti sovietici realizînd o muncă extraordinară pentru a putea face economia comunistă să funcţioneze. Şi chiar dacă ştim cu toţii cît de falimentară a fost pînă la urmă, asta nu anulează încercarea şi nici nu face povestea lor mai puţin fascinantă.

Spufford foloseşte în acestă carte o combinaţie între fiction şi non-fiction cum nu cred că se mai găseşte în literatură. Mixtura asta reuşeşte să fie un roman despre economia sovietică, care îi oferă cititorului extrem de multe informaţii interesante prin introducerea lui în mintea personajelor, în marea lor majoritate oameni reali ca Hrusciov, mari matematicieni, academicieni, funcţionari, disidenţi sau simpli muncitori.

Red Plenty este o carte minunată, în acelaşi timp non-fiction, science-(non)fiction, historical-(non)fiction, ficţiune realistă şi biografie. Un basm despre cum matematica a fost aproape de a înlocui banul. Un mic tratat de economie, dar plin de personaje fascinante şi alegerile lor. O carte care spune despre capitalism la fel de multe lucruri ca şi despre comunism, recomandată tuturor celor care-şi pun întrebări despre ceea a fost şi despre ceea ce trăiesc acum.

Notă: 4.5/5.

Tudor Ciocârlie

Patrick Ness – A Monster Calls

Candlewick Press, 2011

Patrick Ness este poate autorul de literatură pentru copii despre care s-a vorbit cel mai mult în ultimii ani. Primele lui cărţi (trilogia Chaos Walking) au fost foarte apreciate atît de critici, cît şi de public, Monsters of Men fiind chiar nominalizată la Premiul Arthur C. Clarke.

A Monster Calls este povestea lui Connor şi a monstrului care-l vizitează fix la 7 minute după miezul nopţii. Connor se aştepta ca Monstrul să se nască din Coşmarul pe care a început să-l viseze în fiecare noapte de cînd mama lui, bolnavă de cancer, a început chimioterapia, pe cînd acest Monstru este, de fapt, ceva mult mai vechi, mai enigmatic şi mai sălbatic. Monstrul îi va spune trei poveşti. Apoi va fi rîndul lui Connor să spună şi el o poveste – Povestea adevărată a băiatului şi a Coşmarului. Altfel, Connor va muri.

A Monster Calls a fost începută de Siobhan Down, autoarea de cărţi pentru copii. După moartea prematură a acesteia, Patrick Ness a preluat ideea și personajele şi a terminat cartea. Şi ce roman extraordinar despre cum să ne împăcăm cu ideea pierderii, a reuşit să scrie… O carte care va însemna altceva pentru fiecare cititor, pentru că experienţele şi pierderile fiecăruia dintre noi sînt mai mult sau mai puţin diferite de ale celorlalţi.

A Monster Calls este companionul perfect al lui The Silent Land. Amîndouă vorbesc despre dispariţia persoanelor iubite. Una are ca personaj un copil, cealaltă un adult, dar amîndouă pot fi citite de toată lumea. Pentru că toţi adulţii au fost copii şi aproape toţi copiii vor ajunge adulţi.

O poveste, despre un băiat şi mama lui bolnavă de cancer, scrisă de un scriitor după personajele şi notele altui scriitor, care e de fapt personajul bolnav. O poveste în care Connor şi Monstrul spun patru poveşti, o metaficţiune care se va potrivi perfect peste sufletele tuturor acelora, copii sau adulţi, care ştiu să-şi deschidă sufletul artei şi efectului tămăduitor al acesteia.

Notă: 4/5.

Tudor Ciocârlie

 China Miéville – Embassytown

Macmillan, 2011

După ce a explorat literatura weird-fantastică în Stația Pierzaniei, piraţii şi marea în Cicatricea, genul western în Consiliul de Fier, literatura pentru tineri şi fantasticul urban în Un Lun Dun, genul crime-noire în ceea ce a devenit cea mai premiată carte SF – The City & The The City (premiile BSFA, Arthur C. Clarke, Locus, Hugo, World Fantasy; lucru remarcabil avînd în vedere elementele SFF practic inexistente) şi thriller-ul horror în Kraken, China Miéville ne oferă în sfîrşit cartea SF care a bîntuit visele umede ale fanilor lui şi ai new weirdului. Embassytown este un SF pur, un omagiu adus perioadei de aur a genului, dar care reuşeşte să fie complet inedit şi în totalitate miévillesc.

Embassytown este povestită din punctul de vedere al lui Avice Benner Cho, un „floker“ şi un „immerser“, unul dintre puţinii oameni care pot călători între lumi, traversînd immerrul, marea de spaţiu şi timp de sub realitate. Pentru a-i satisface curiozitatea soţului ei lingvist, Avice se întoarce împreună cu el pe planeta natală, Arieka, ai căror locuitorii nativi, Ariekei, comunică într-un limbaj atît de străin oamenilor, încît aceştia au nevoie de ambasadori crescuţi special pentru acest rol. „The Hosts“, numiţi aşa de către coloniştii umani ai planetei, au două guri şi vorbesc cu amîndouă simultan. Deşi lingviştii iniţiali le-au învăţat limbajul şi au ajuns să poată înţelege ceea ce vorbesc Ariekeii, aceştia nu au reuşit să înțeleagă limbajul lor vorbit de oameni, ei nerecunoscînd de fapt ca limbaj nimic din ceea ce rosteau oamenii. Pentru a putea comunica, oamenii au fost nevoiţi să crească clone modificate genetic şi să le antreneze în aşa fel încît prin empatie să ajungă aproape să împartă aceeaşi minte. Numai cînd aceste clone vorbeau simultan, Ariekeii recunoşteau ca limbaj ceea ce se rostea.

Însă aceasta este doar o parte din ceea ce face ca aceşti extratereştri să fie cu adevărat străini. Nu pot comunica şi nu pot înțelege limbajul decît dacă acesta are la bază realitatea şi e vorbit de fiinţe conştiente, ei neputînd gîndi abstract (comunicarea cu inteligenţe artificiale sau prin redarea limbajului lor de către aparate de înregistrare fiind imposibilă). De fapt, Avice este un „simile“, ea face parte din limba extraterestră, pentru că în copilărie, la cerea extratereştrilor, a jucat un rol pentru ca o anumită noţiune abstractă să devină reală şi astfel să poată fi gîndită şi vorbită de Ariekei. Ea a devenit astfel „fata care, în durere, a mîncat ceea ce i s-a dat într-o cameră veche construită pentru mîncat, în care mîncatul nu s-a mai întîmplat de mult timp“. Mai mult, din cauză că nu pot gîndi abstract, Ariekeii nu pot minţi, ei neputînd gîndi decît în adevăruri, deşi unii dintre ei încearcă să o facă în Festivaluri ale Minciunilor, străine şi fascinante.

 Cu ajutorul ambasadorilor s-a creat astfel o comunicare şi un echilibru între oameni şi extratereştrii a căror tehnologie biologică este atît de dorită în restul universului. Însă un lucru nemaivăzut se va întîmpla pe Arieka după întoarcerea lui Avice, sosirea unui nou tip de ambasador, format din două fiinţe diferite genetic, dar care vorbesc limbajul la perfecţie, cu consecinţe nebănuite, care ameninţă să declanşeze o catastrofă ce va distruge lumea.

 Deşi Miéville foloseşte multe dintre temele cele mai cunoscute ale SF-ului – călătoria în hiperspaţiu, navele stelare, armele futuristice sau extratereştrii – acestea toate au o nuanță weird atît de tipică lui. De fapt, nu e greu de imaginat că Emabassytown ar face parte din universul Bas-Lag, dar cu siguranţă că haina science-fiction este mult mai bună pentru explorarea limbajului decît ar fi fost cea new weird.

Probabil că Ariekeii sînt cei mai străini extratereştri puşi vreodată pe hîrtie, dar cu care totuşi o anumită comunicare să fie posibilă (fiinţa din Solaris este mai străină, dar asta duce la imposibilitatea de a comunica şi la explorarea de către Lem a „străinului“ în cu totul alt mod decît o face scriitorul britanic).

Criticul Darko Suvin caracterizează literatura science-fiction prin „prezenţa şi interacţiunea dintre alienare şi cunoaştere (enstrangement and cognition)“. Cunoaşterea prin implicaţiile raţionale şi logice îl face pe cititor să încerce să înţeleagă lumea extraterestră descrisă într-o carte. Alienarea se referă la acel element din SF care ne înstrăinează de familiar şi de lumea de zi cu zi. Dacă într-un text SF alienarea ar fi dominantă, atunci nu l-am putea înţelege; dacă ar fi numai despre cunoaştere, atunci ar fi mai mult o lucrare ştiinţifică sau un documentar. Conform lui Suvin, şi alienarea, şi cunoaşterea trebuie să fie prezente într-un anumit echilibru pentru ca SF-ul să funcţioneze.

Înstrăinarea a fost elementul atît de pregnant pînă acum în cărţile fantasy ale lui Miéville, pentru că new weird nu are nevoie de cunoaştere, cititorul iubind aceste cărţi tocmai pentru alienarea care-l înconjoară cînd se scufundă în ele. Din păcate, şi în Embassytown înstrăinarea este atît de puternică încît, deşi cunoaşterea încearcă să-i facă faţă, aceasta îi va determina pe unii cititori să abandoneze romanul în primele 100-200 de pagini. Cititorul, deşi doreşte să empatizeze cu ceea ce se întîmplă, nu reuşeşte să traverseze distanţa uriaşă de timp, parcă totul este prea străin, lumea, locuitorii ei, personajele. Este veriga slabă, dar în acelaşi timp şi punctul forte al acestei cărţi. Dacă reuşeşti să închizi ochii şi să plonjezi în lumea din Embassytown ca un călător în timp ajuns într-un viitor îndepărtat, total străin, vei descoperi că după vreo 200 de pagini în care această lumea se dezvăluie, nu vei înţelege această carte pentru că ţi-a fost explicată, ci pentru că, după ce ai trăit în ea, ai reuşit şi tu să devii un locuitor al ei.

După acest punct, alienarea şi cunoaşterea, prezente amîndouă în cantităţi imense, vor ajunge într-un adevărat echilibru, iar Emabassytown devine ceea ce la început era doar un potenţial, și anume o formidabilă şi inteligentă explorare a limbajului, a colonialismului şi a comunicării.

Scrisă, la fel ca The City & The City, într-o proză frumoasă, reţinută, dar de o adîncime remarcabilă, plină de idei provocatoare, experimente lingvistice, darwinism întortocheat, personaje interesante, extratereştri cu adevărat străini şi fascinanţi, Emabassytown nu reprezintă ceea ce este SF-ul, ci ceea ce această literatură ar trebui şi ar putea să fie. O carte care-şi distruge şi reconstruieşte cititorul aproape la fel ca lumea pe care o descrie.

Notă: 5/5.

 Tudor Ciocârlie

Acest articol a apărut iniţial în suplimentul cultural Paralela 45 (numărul din decembrie 2011) al cotidianului timişorean Renaşterea Bănăţeană şi este preluat aici cu acordul autoarei.

•

Am primit de curînd două antologii apărute la editura Millennium Press din Satu Mare, care conţin texte apărute pe „un site-cenaclu de literatură ficţională” numit Atelier Kult, un cenaclu virtual înfiinţat în 1998 de cîţiva scriitori bucureşteni. Acum mă voi rezuma doar la una din ele, cea publicată în 2005, volumul din 2009 urmînd să-l prezint cu alt prilej.

Cînd ai în faţă o antologie, poţi să citeşti povestirile în ce ordine vrei, poţi să dai peste cap succesiunea bine gîndită de antologatorul care a urmărit un scop anume. Aşa am făcut şi eu, am dat peste cap ordinea lui Michael Haulică, cel care a selectat şi prezentat textele. Nu pentru că n-aş fi de acord cu el (dimpotrivă, zic eu că a făcut o treabă foarte bună), ci dintr-un motiv pur subiectiv: scanînd cuprinsul, m-a tentat ideea să încep cu prozele scrise de autoare, nu de autori. Am fost inspirată. În consecinţă, dau întîietate doamnelor şi acum, cînd mă voi referi la textele care alcătuiesc partea mai „aspră” a volumului, predominantă.

În Eu şi un cîine, de Ona Frantz, eutanasia e în afara legii. S-au descoperit metode de diagnosticare precoce a bolilor celor mai grave cu ajutorul cîinilor care miros pacienţii şi al unor aparate care le interpretează mirosul. Eroul e un salariat umil, căruia îi mor, pe rînd, soţia, fiul, pisica, florile, maşina… Primul lui semn de uitare e şi primul semnal de alarmă. Vine bătrîneţea. Din acest punct, naraţiunea curge şi mai frumos. Curge şi viaţa personajului, oricît ar încerca s-o prelungească medicina avansată. E impresionantă relaţia dintre el şi cîinele care încearcă să ajute la vindecarea lui. În vremea asta, omenirea evoluează, se ridică o colonie ştiinţifică pe Marte, se descoperă o nouă planetă în sistemul solar…

Eroina Roxanei Brînceanu, O femeie de succes, e de meserie arhitect-constructor. Se defineşte singură drept o femeie care „nu greşeşte niciodată.” Succes şi bani, da, viaţă personală, niet. Aşa că se gîndeşte să-şi cumpere un soţ. Să-şi cumpere, da, pentru că oamenii nu se mai căsătoresc între ei, de teamă să nu dea peste parteneri cu alte idealuri în viaţă. Firme specializate le pun la dispoziţie soţi/soţii-androizi personalizaţi pe post de parteneri de vacanţă, de muncă, de sex, de profesie etc. Sau vin cu oferte speciale pentru cupluri: la doi copii androizi, un căţel gratis! Iar dacă te legi la cap cu un partener neandroid, riscurile sînt mari. Pentru partener. Finalul e excelent.

La sectorul „proze cu androizi” intră şi Modelul lui Paul Tudor, un text alert, povestit fără hopuri, nu mai lung decît trebuie, cu tentă de proză poliţistă, presărat cu clişee, dar plăcut.

„Şi te-am crezut, dar te iert!” Asta e, pentru mine, fraza cea mai „umană” din proza lui Ben Ami, 90,14 şi ceaţă, apoi întuneric, iar acum TU. Primul atlet ecologic, care nu poate fi rănit de nimic, decît de sentimente. Nu procedez corect. Încerc să „îmblînzesc” un text SF dinamic, bine scris, în care predomină ştiinţa.

Ramsey Campbell a spus despre Harlan Ellison că scrie ca un posedat. Şi, să ştiţi, i-a făcut un mare compliment. Acelaşi compliment i-l fac eu acum lui Florin Pîtea pentru povestirea Soiuri de peşte – peştii din apă, nu cei la care te gîndeşti după ce ai citit primele rînduri din text. Ca limbaj, proza seamănă cu Mefisto in Onyx, de Ellison, dar e puţin mai blîndă. Şi mai au un lucru în comun cele două texte: personajul lor principal e de culoare (afro-american, pentru cei cu fiţe). Negrul din Soiuri… ajunge în Republica Fundamentalistă a Crezului Mîntuirii, unde profesia de avocat e ilegală, pentru că Isus n-a avut avocat şi reclamă se face exclusiv la plata impozitelor… Yo, man!

Cu CyClone, de Bogdan Gheorghiu, pătrundem în universul informaţional în care personajele par a fi mai degrabă softuri, reţele neurale, AI-uri, servere. Greu de trăit într-o asemenea lume, dacă nu te pricepi măcar olecuţă la ce poate un calculator sau o reţea, dar nici atîta nu-i destul.

Vremea zăpuşelii, de Michael Haulică, e un fragment din galaxia cyberpunk în care nu poţi să răzbeşti dacă nu te împaci cu gibsonii, cu breasla siddirromilor, cu arderea sidiurilor. Un teritoriu superb, dar trebuie să-i cunoşti limbajul şi canoanele ca să-l poţi aprecia cum se cuvine. Adică e bine să fi citit ceva de William Gibson înainte.

Ultima versiune a lui Silviu Genescu e foarte bună! Citiţi şi constataţi singuri. E bună de la motto la final. E cea mai bună. Mi-a amintit de Îmblînzirea scorpiei. În plus, S. Genescu e singurul timişorean prezent în antologie.

Despre foarte scurta proză a lui Eduard Pandele, Privindu-l murind, spun doar atît: m-a mîhnit. Şi trec la partea „de catifea” a antologiei.

Nu ştiu dacă cel plecat În căutarea zborului, pe nume Cătălin Sandu, a citit nuvela finlandezului P. Holappa despre căţeluşa Boman, care vorbeşte, gîndeşte şi îi cresc aripi. Şi povestirea lui, şi nuvela amintită spun multe despre om. Au un ton blînd şi trist şi, dacă eşti o fire mai sensibilă, nu-ţi mai pleacă din suflet.

Liviu Radu, cu Ispitirea călugărului Chapta, m-a trimis înapoi în timp cu vreo treizeci de ani, pe vremea cînd încercam să rezolv enigma Turnului din Hanoi. Eu văd în povestirea lui un instrument elegant de a ridiculiza obsesia că va veni sfîrşitul lumii. E un text amuzant, dar intelectual. Lumea nu s-a sfîrşit. Se sfîrşesc, poate zilnic, lumi şi lumi, iar unii dintre noi nici măcar nu ştiu că le-au pierdut.

Bogdan-Tudor Bucheru e un autor care intră curajos pe teritoriul mustind de sensuri al miturilor amerindiene. În Iroquois, un indian bătrîn, vraci, cum altfel, pune la încercare nervii unora dornici de înavuţire cu o poveste lungă despre Coadă de Vultur, Marele Şarpe şi şapte fiice din adîncurile apelor. Şi dă o lecţie celor care caută mai degrabă comori şi putere decît înţelepciunea spiritelor şi-a totemurilor.

Închei cu Sevăn, un text care m-a intrigat începînd cu titlul. L-am citit de două ori şi am descoperit în Marian Coman un scriitor în sensul cel mai curat al cuvîntului. Instrumentul lui principal de lansat idei şi creionat personaje e dialogul, foarte bine gîndit. Vi se pare amuzant sau terifiant să ajungi la concluzia că eşti personaj într-o carte şi e posibil să dispari la pagina următoare? Vă răspunde un personaj: „sîntem doar idei”, „sîntem făcuţi din cuvinte…” Şi sîntem actori ai unei „Divine tragedii”.

Spuneam la început că Michael Haulică a făcut o treabă foarte bună cu antologia aceasta. De ce? Pentru că majoritatea povestirilor alese de el au avantajul atemporalităţii. Sînt valabile multă vreme de acum înainte. Şi asta e, cred eu, însuşirea lor cea mai valoroasă.

Antuza Genescu

Catherynne M. Valente – Deathless

Tor Books, 2011

Catherynne Valente pare omniprezentă anul acesta. În dreptul numelui ei apar două romane, numeroase publicări în antologii, multe alte povestiri şi una dintre cele mai reuşite nuvele din 2011 „Silently and Very Fast“ (pe care vă invit să o citiţi în ultimele 3 numere din Clarkesworld Magazine). După succesul fulminant avut cu romanul de debut Palimpsest (şi poate ca o consecinţă a schimbului de replici cu Adam Roberts) Valente ne oferă în Deathless o explorare a sufletului Rusiei din tumultuosul secol XX.

 Deathless este construită în jurul legendei lui Koschei Nemuritorul, figura malefică frecvent întîlnită în folclorul rusesc, şi a miresei acestuia, Marya Morevna, personajul central al acestei cărţi. Viaţa Maryei traversează ţarismul, revoluţia, comunismul şi războaiele, Valente unind legenda lui Koschei cu istoria Rusiei şi realizînd astfel o meditaţie despre cum războaiele şi regimurile totalitare distrug minţi şi trupuri, vieţi şi basme, lumile vechi şi trecutul, prezentul şi viitorul.

 Calitatea prozei este incredibilă. Valente scrie ca nimeni altcineva poezie sub formă de proză. Fiecare frază este un obiect de artă. Mai mult, Rusia lui Valente, impregnată de basm şi legendă, este atît de bine construită şi de veridică, încît înconjurat de lirismul fabulos, este foarte uşor să te pierzi în această lume, să uiţi de personaje şi de poveste. De fapt acesta este şi marele neajuns al cărţii: cititorul nu reuşeşte să se conecteze cu adevărat cu personajele sau cu firul narativ. În ciuda faptului că Marya este un personaj mai mult decît interesant, ea nu reuşeşte să scoată cititorul dintr-un sentiment de detaşare şi neutralitate cu privire la aventurile ei. Cu toate acestea, deşi personajele nu reuşesc să antreneze cititorul, calitatea aproape adictivă a prozei te face să vrei să parcurgi această carte dintr-o singură suflare.

 Însă, cu tot lirismul ei, Deathless pare puţin artificială. Nu poţi să nu te întrebi care e rostul în a transforma un basm într-o poveste pentru adulţi. La fel ca toate basmele care sînt de fapt nişte poveţe lăsate copiilor de generaţiile strămoşilor, legenda lui Koschei prinde viaţă în mintea copiilor, intrînd printre legăturile fragile dintre neuronii acestora şi transformîndu-le astfel prin metafore gîndirea. Extragerea acestor metafore dintr-un basm şi refacerea lor pentru a rezona cu mintea adultului este de fapt un exerciţiu artistic care nu duce nicăieri. Un basm pentru adulţi are tot atît sens cît o are transformarea romanul Crimă şi pedeapsă al lui Dostoievski într-o poveste pentru copiii de 7 ani.

 Deathless este probabil una dintre cele mai frumoase şi bine construite metafore ale Rusiei scrisă de un scriitor din afara acestei țări (deşi să ai un soţ rus sigur a ajutat). Cu toate acestea, scrierea acestei cărţi pare că a fost pentru Valente mult mai interesantă decît parcurgerea ei de cititorul pentru care basmele sînt poveştile care i s-au citit sau pe care le-a citit în copilărie şi pe care acum le citeşte copiilor sau nepoţilor.

 Notă: 3.5/5.

 Tudor Ciocârlie

Erners Cline – Ready Player One

Crown Publishing Group, 2011

A încerca să faci o recenzie obiectivă acestui foarte mediatizat debut este aproape imposibil. După cum au remarcat majoritatea celor care au recenzat acestă carte, nu poţi vorbi despre ea decît din punctul de vedere al relaţiei directe cu experienţa fiecăruia din ciudaţii ani ’80. Pentru că Ready Player One este o carte scrisă de un geek pentru geeks. Aşa că, sper că voi fi scuzat dacă acesta recenzie va fi una foarte personală şi voi vorbi mai mult despre efectele pe care citirea acestui roman le-a avut asupra adultului care a fost copil în anii ’80.

Între 1986 şi 1991, în perioada crucială a dezvoltării unui copil dintre 7 şi 12 ani, am avut formidabila şansă, datorită părinţilor mei, care lucrau în învăţămîntul politehnic, dar şi la dezvoltarea industriei romîneşti de calculatoare, de a putea folosi mai multe tipuri de calculatoare personale pe baza sistemului de operare BASIC: TIM-S, ZX Spectrum sau Commodore 64. De fapt am învăţat să socotesc nu la şcoală, ci pe un calculator ajutat de un program scris de tatăl meu. Apoi au urmat jocurile şi de atunci calculatorul a devenit o parte importantă şi indispensabilă a creierului meu, alături de cele 2 emisfere cerebrale.

Astfel, deşi într-o măsură mai mică decît cititorii americani sau anglo-saxoni, sînt foarte sensibil la nostalgia faţă de anii ’80 pe care acestă carte o degajă. Mai mult, pe lîngă jocuri, apropierea Timişoarei de Belgrad a făcut să pot vedea, în anii cînd au apărut, multe dintre filmele care apar în carte, cum sînt War Games, Ladyhawke sau Blade Runner.

Ready Player One se petrece în anul 2044, într-o lume sumbră în care dezastrele economice nu sînt egalate decît de distrugerile ecologice. La fel ca majoritatea locuitorilor planetei, Wade Watts îşi petrece cea mai mare parte a timpului în OASIS, o lume virtuală formată din zeci de mii de planete, în care prin avatarurile lor oamenii pot trăii vieţi virtuale, pot învăţa la şcoli virtuale, se pot îndrăgosti sau pot juca jocuri mai complexe şi mai pasionante decît World of Warcarft. Însă după moartea lui James Halliday, creatorul OASIS, acesta lasă moştenire întrega lui companie celui care va reuşi să rezolve un puzzle impregnat de cultura pop a anilor ’80. Şi astfel, în lumea virtuală a OASIS-ului, începe o întrecere pentru acest premiu himeric, între zeci de milioane de participanţi. Însă nimeni nu reuşeşte să găseasă prima dintre cheile acestui puzzle pînă cînd, aproape din întîmplare, Wade intuieşte primul indiciu şi astfel viaţa lui şi poate soarta întregii lumi vor cunoaşte întorsături suprinzătoare şi periculoase.

Pot înţelege de ce unii critică acestă carte. Personajele sînt lipsite de profunzime, intriga este previzibilă, referinţele la cultura anilor ’80 sînt atît de multe, încît devin copleşitoare şi lipsite de substanţă. Cu toate acestea, îi înţeleg perfect şi pe aceia pentru care acestă carte este romanul numărul 1 al anului. Pentru că este o declaraţie de iubire la adresa anilor ’80, în care majoritatea cititorilor adulţi de azi şi-au petrecut copilăria sau adolescenţa. Are o energie reconfortantă, iar aparenta lipsă de profunzime e transformată în minţile foştilor geeks în cele mai profunde sentimente care ne fac să regîndim şi să retrăim multe lucruri aparent pierdute şi deodată devenite foarte importante. Chiar şi titlul Ready Player One (modalitatea prin care se porneau jocurile) mie îmi declanşează nostalgii minunate. Pînă acum nu m-am gîndit cu adevarat cît de importante au fost jocurile pe care le-a jucat în copilărie adultul care am devenit.

Ready Player One este un lucru rar. O carte care, deşi ştii că nu e o carte uluitoare, ajunge să te uluiască şi să te încînte. Eu am terminat-o cu un zîmbet mare şi fericit pe faţă.

Notă: 4/5.

Tudor Ciocârlie