Francis Spufford – Red Plenty

Faber and Faber, 2010

O carte a cărei reclamă spune ficţiune istorică ce se petrece în Rusia Sovietică, dar nominalizată la premiul Arthur C. Clarke la secţiunea non-fiction? Să fie SF atunci? Dar de ce să fie nominalizată la non-fiction? Cum se pot împăca toate într-o singură carte? Acestea sînt întrebările pe care mi le-am pus cînd am aflat despre Red Plenty şi care m-au facut să o deschid cu nerăbdare de cum mi-a căzut în mînă.

Red Plenty descrie încercarea oamenilor de ştiinţă sovietici din anii ’50 şi ’60 de face ca economia planificată să funcţioneze şi să producă aşa zisa Bunăstare Roşie cu care comuniştii să poată în sfîrşit realiza visul lui Marx. Un basm care la un moment dat parea că funcţionează (este ceea ce oferă acestei cărţi parfumul de science-fiction, de istorie alternativă), pentru ca apoi să se destrame ca un castel de nisip. O poveste cu şi despre cei mai buni matematicieni, statisticieni sau economişti sovietici realizînd o muncă extraordinară pentru a putea face economia comunistă să funcţioneze. Şi chiar dacă ştim cu toţii cît de falimentară a fost pînă la urmă, asta nu anulează încercarea şi nici nu face povestea lor mai puţin fascinantă.

Spufford foloseşte în acestă carte o combinaţie între fiction şi non-fiction cum nu cred că se mai găseşte în literatură. Mixtura asta reuşeşte să fie un roman despre economia sovietică, care îi oferă cititorului extrem de multe informaţii interesante prin introducerea lui în mintea personajelor, în marea lor majoritate oameni reali ca Hrusciov, mari matematicieni, academicieni, funcţionari, disidenţi sau simpli muncitori.

Red Plenty este o carte minunată, în acelaşi timp non-fiction, science-(non)fiction, historical-(non)fiction, ficţiune realistă şi biografie. Un basm despre cum matematica a fost aproape de a înlocui banul. Un mic tratat de economie, dar plin de personaje fascinante şi alegerile lor. O carte care spune despre capitalism la fel de multe lucruri ca şi despre comunism, recomandată tuturor celor care-şi pun întrebări despre ceea a fost şi despre ceea ce trăiesc acum.

Notă: 4.5/5.

Tudor Ciocârlie

Patrick Ness – A Monster Calls

Candlewick Press, 2011

Patrick Ness este poate autorul de literatură pentru copii despre care s-a vorbit cel mai mult în ultimii ani. Primele lui cărţi (trilogia Chaos Walking) au fost foarte apreciate atît de critici, cît şi de public, Monsters of Men fiind chiar nominalizată la Premiul Arthur C. Clarke.

A Monster Calls este povestea lui Connor şi a monstrului care-l vizitează fix la 7 minute după miezul nopţii. Connor se aştepta ca Monstrul să se nască din Coşmarul pe care a început să-l viseze în fiecare noapte de cînd mama lui, bolnavă de cancer, a început chimioterapia, pe cînd acest Monstru este, de fapt, ceva mult mai vechi, mai enigmatic şi mai sălbatic. Monstrul îi va spune trei poveşti. Apoi va fi rîndul lui Connor să spună şi el o poveste – Povestea adevărată a băiatului şi a Coşmarului. Altfel, Connor va muri.

A Monster Calls a fost începută de Siobhan Down, autoarea de cărţi pentru copii. După moartea prematură a acesteia, Patrick Ness a preluat ideea și personajele şi a terminat cartea. Şi ce roman extraordinar despre cum să ne împăcăm cu ideea pierderii, a reuşit să scrie… O carte care va însemna altceva pentru fiecare cititor, pentru că experienţele şi pierderile fiecăruia dintre noi sînt mai mult sau mai puţin diferite de ale celorlalţi.

A Monster Calls este companionul perfect al lui The Silent Land. Amîndouă vorbesc despre dispariţia persoanelor iubite. Una are ca personaj un copil, cealaltă un adult, dar amîndouă pot fi citite de toată lumea. Pentru că toţi adulţii au fost copii şi aproape toţi copiii vor ajunge adulţi.

O poveste, despre un băiat şi mama lui bolnavă de cancer, scrisă de un scriitor după personajele şi notele altui scriitor, care e de fapt personajul bolnav. O poveste în care Connor şi Monstrul spun patru poveşti, o metaficţiune care se va potrivi perfect peste sufletele tuturor acelora, copii sau adulţi, care ştiu să-şi deschidă sufletul artei şi efectului tămăduitor al acesteia.

Notă: 4/5.

Tudor Ciocârlie

 China Miéville – Embassytown

Macmillan, 2011

După ce a explorat literatura weird-fantastică în Stația Pierzaniei, piraţii şi marea în Cicatricea, genul western în Consiliul de Fier, literatura pentru tineri şi fantasticul urban în Un Lun Dun, genul crime-noire în ceea ce a devenit cea mai premiată carte SF – The City & The The City (premiile BSFA, Arthur C. Clarke, Locus, Hugo, World Fantasy; lucru remarcabil avînd în vedere elementele SFF practic inexistente) şi thriller-ul horror în Kraken, China Miéville ne oferă în sfîrşit cartea SF care a bîntuit visele umede ale fanilor lui şi ai new weirdului. Embassytown este un SF pur, un omagiu adus perioadei de aur a genului, dar care reuşeşte să fie complet inedit şi în totalitate miévillesc.

Embassytown este povestită din punctul de vedere al lui Avice Benner Cho, un „floker“ şi un „immerser“, unul dintre puţinii oameni care pot călători între lumi, traversînd immerrul, marea de spaţiu şi timp de sub realitate. Pentru a-i satisface curiozitatea soţului ei lingvist, Avice se întoarce împreună cu el pe planeta natală, Arieka, ai căror locuitorii nativi, Ariekei, comunică într-un limbaj atît de străin oamenilor, încît aceştia au nevoie de ambasadori crescuţi special pentru acest rol. „The Hosts“, numiţi aşa de către coloniştii umani ai planetei, au două guri şi vorbesc cu amîndouă simultan. Deşi lingviştii iniţiali le-au învăţat limbajul şi au ajuns să poată înţelege ceea ce vorbesc Ariekeii, aceştia nu au reuşit să înțeleagă limbajul lor vorbit de oameni, ei nerecunoscînd de fapt ca limbaj nimic din ceea ce rosteau oamenii. Pentru a putea comunica, oamenii au fost nevoiţi să crească clone modificate genetic şi să le antreneze în aşa fel încît prin empatie să ajungă aproape să împartă aceeaşi minte. Numai cînd aceste clone vorbeau simultan, Ariekeii recunoşteau ca limbaj ceea ce se rostea.

Însă aceasta este doar o parte din ceea ce face ca aceşti extratereştri să fie cu adevărat străini. Nu pot comunica şi nu pot înțelege limbajul decît dacă acesta are la bază realitatea şi e vorbit de fiinţe conştiente, ei neputînd gîndi abstract (comunicarea cu inteligenţe artificiale sau prin redarea limbajului lor de către aparate de înregistrare fiind imposibilă). De fapt, Avice este un „simile“, ea face parte din limba extraterestră, pentru că în copilărie, la cerea extratereştrilor, a jucat un rol pentru ca o anumită noţiune abstractă să devină reală şi astfel să poată fi gîndită şi vorbită de Ariekei. Ea a devenit astfel „fata care, în durere, a mîncat ceea ce i s-a dat într-o cameră veche construită pentru mîncat, în care mîncatul nu s-a mai întîmplat de mult timp“. Mai mult, din cauză că nu pot gîndi abstract, Ariekeii nu pot minţi, ei neputînd gîndi decît în adevăruri, deşi unii dintre ei încearcă să o facă în Festivaluri ale Minciunilor, străine şi fascinante.

 Cu ajutorul ambasadorilor s-a creat astfel o comunicare şi un echilibru între oameni şi extratereştrii a căror tehnologie biologică este atît de dorită în restul universului. Însă un lucru nemaivăzut se va întîmpla pe Arieka după întoarcerea lui Avice, sosirea unui nou tip de ambasador, format din două fiinţe diferite genetic, dar care vorbesc limbajul la perfecţie, cu consecinţe nebănuite, care ameninţă să declanşeze o catastrofă ce va distruge lumea.

 Deşi Miéville foloseşte multe dintre temele cele mai cunoscute ale SF-ului – călătoria în hiperspaţiu, navele stelare, armele futuristice sau extratereştrii – acestea toate au o nuanță weird atît de tipică lui. De fapt, nu e greu de imaginat că Emabassytown ar face parte din universul Bas-Lag, dar cu siguranţă că haina science-fiction este mult mai bună pentru explorarea limbajului decît ar fi fost cea new weird.

Probabil că Ariekeii sînt cei mai străini extratereştri puşi vreodată pe hîrtie, dar cu care totuşi o anumită comunicare să fie posibilă (fiinţa din Solaris este mai străină, dar asta duce la imposibilitatea de a comunica şi la explorarea de către Lem a „străinului“ în cu totul alt mod decît o face scriitorul britanic).

Criticul Darko Suvin caracterizează literatura science-fiction prin „prezenţa şi interacţiunea dintre alienare şi cunoaştere (enstrangement and cognition)“. Cunoaşterea prin implicaţiile raţionale şi logice îl face pe cititor să încerce să înţeleagă lumea extraterestră descrisă într-o carte. Alienarea se referă la acel element din SF care ne înstrăinează de familiar şi de lumea de zi cu zi. Dacă într-un text SF alienarea ar fi dominantă, atunci nu l-am putea înţelege; dacă ar fi numai despre cunoaştere, atunci ar fi mai mult o lucrare ştiinţifică sau un documentar. Conform lui Suvin, şi alienarea, şi cunoaşterea trebuie să fie prezente într-un anumit echilibru pentru ca SF-ul să funcţioneze.

Înstrăinarea a fost elementul atît de pregnant pînă acum în cărţile fantasy ale lui Miéville, pentru că new weird nu are nevoie de cunoaştere, cititorul iubind aceste cărţi tocmai pentru alienarea care-l înconjoară cînd se scufundă în ele. Din păcate, şi în Embassytown înstrăinarea este atît de puternică încît, deşi cunoaşterea încearcă să-i facă faţă, aceasta îi va determina pe unii cititori să abandoneze romanul în primele 100-200 de pagini. Cititorul, deşi doreşte să empatizeze cu ceea ce se întîmplă, nu reuşeşte să traverseze distanţa uriaşă de timp, parcă totul este prea străin, lumea, locuitorii ei, personajele. Este veriga slabă, dar în acelaşi timp şi punctul forte al acestei cărţi. Dacă reuşeşti să închizi ochii şi să plonjezi în lumea din Embassytown ca un călător în timp ajuns într-un viitor îndepărtat, total străin, vei descoperi că după vreo 200 de pagini în care această lumea se dezvăluie, nu vei înţelege această carte pentru că ţi-a fost explicată, ci pentru că, după ce ai trăit în ea, ai reuşit şi tu să devii un locuitor al ei.

După acest punct, alienarea şi cunoaşterea, prezente amîndouă în cantităţi imense, vor ajunge într-un adevărat echilibru, iar Emabassytown devine ceea ce la început era doar un potenţial, și anume o formidabilă şi inteligentă explorare a limbajului, a colonialismului şi a comunicării.

Scrisă, la fel ca The City & The City, într-o proză frumoasă, reţinută, dar de o adîncime remarcabilă, plină de idei provocatoare, experimente lingvistice, darwinism întortocheat, personaje interesante, extratereştri cu adevărat străini şi fascinanţi, Emabassytown nu reprezintă ceea ce este SF-ul, ci ceea ce această literatură ar trebui şi ar putea să fie. O carte care-şi distruge şi reconstruieşte cititorul aproape la fel ca lumea pe care o descrie.

Notă: 5/5.

 Tudor Ciocârlie

Acest articol a apărut iniţial în suplimentul cultural Paralela 45 (numărul din decembrie 2011) al cotidianului timişorean Renaşterea Bănăţeană şi este preluat aici cu acordul autoarei.

•

Am primit de curînd două antologii apărute la editura Millennium Press din Satu Mare, care conţin texte apărute pe „un site-cenaclu de literatură ficţională” numit Atelier Kult, un cenaclu virtual înfiinţat în 1998 de cîţiva scriitori bucureşteni. Acum mă voi rezuma doar la una din ele, cea publicată în 2005, volumul din 2009 urmînd să-l prezint cu alt prilej.

Cînd ai în faţă o antologie, poţi să citeşti povestirile în ce ordine vrei, poţi să dai peste cap succesiunea bine gîndită de antologatorul care a urmărit un scop anume. Aşa am făcut şi eu, am dat peste cap ordinea lui Michael Haulică, cel care a selectat şi prezentat textele. Nu pentru că n-aş fi de acord cu el (dimpotrivă, zic eu că a făcut o treabă foarte bună), ci dintr-un motiv pur subiectiv: scanînd cuprinsul, m-a tentat ideea să încep cu prozele scrise de autoare, nu de autori. Am fost inspirată. În consecinţă, dau întîietate doamnelor şi acum, cînd mă voi referi la textele care alcătuiesc partea mai „aspră” a volumului, predominantă.

În Eu şi un cîine, de Ona Frantz, eutanasia e în afara legii. S-au descoperit metode de diagnosticare precoce a bolilor celor mai grave cu ajutorul cîinilor care miros pacienţii şi al unor aparate care le interpretează mirosul. Eroul e un salariat umil, căruia îi mor, pe rînd, soţia, fiul, pisica, florile, maşina… Primul lui semn de uitare e şi primul semnal de alarmă. Vine bătrîneţea. Din acest punct, naraţiunea curge şi mai frumos. Curge şi viaţa personajului, oricît ar încerca s-o prelungească medicina avansată. E impresionantă relaţia dintre el şi cîinele care încearcă să ajute la vindecarea lui. În vremea asta, omenirea evoluează, se ridică o colonie ştiinţifică pe Marte, se descoperă o nouă planetă în sistemul solar…

Eroina Roxanei Brînceanu, O femeie de succes, e de meserie arhitect-constructor. Se defineşte singură drept o femeie care „nu greşeşte niciodată.” Succes şi bani, da, viaţă personală, niet. Aşa că se gîndeşte să-şi cumpere un soţ. Să-şi cumpere, da, pentru că oamenii nu se mai căsătoresc între ei, de teamă să nu dea peste parteneri cu alte idealuri în viaţă. Firme specializate le pun la dispoziţie soţi/soţii-androizi personalizaţi pe post de parteneri de vacanţă, de muncă, de sex, de profesie etc. Sau vin cu oferte speciale pentru cupluri: la doi copii androizi, un căţel gratis! Iar dacă te legi la cap cu un partener neandroid, riscurile sînt mari. Pentru partener. Finalul e excelent.

La sectorul „proze cu androizi” intră şi Modelul lui Paul Tudor, un text alert, povestit fără hopuri, nu mai lung decît trebuie, cu tentă de proză poliţistă, presărat cu clişee, dar plăcut.

„Şi te-am crezut, dar te iert!” Asta e, pentru mine, fraza cea mai „umană” din proza lui Ben Ami, 90,14 şi ceaţă, apoi întuneric, iar acum TU. Primul atlet ecologic, care nu poate fi rănit de nimic, decît de sentimente. Nu procedez corect. Încerc să „îmblînzesc” un text SF dinamic, bine scris, în care predomină ştiinţa.

Ramsey Campbell a spus despre Harlan Ellison că scrie ca un posedat. Şi, să ştiţi, i-a făcut un mare compliment. Acelaşi compliment i-l fac eu acum lui Florin Pîtea pentru povestirea Soiuri de peşte – peştii din apă, nu cei la care te gîndeşti după ce ai citit primele rînduri din text. Ca limbaj, proza seamănă cu Mefisto in Onyx, de Ellison, dar e puţin mai blîndă. Şi mai au un lucru în comun cele două texte: personajul lor principal e de culoare (afro-american, pentru cei cu fiţe). Negrul din Soiuri… ajunge în Republica Fundamentalistă a Crezului Mîntuirii, unde profesia de avocat e ilegală, pentru că Isus n-a avut avocat şi reclamă se face exclusiv la plata impozitelor… Yo, man!

Cu CyClone, de Bogdan Gheorghiu, pătrundem în universul informaţional în care personajele par a fi mai degrabă softuri, reţele neurale, AI-uri, servere. Greu de trăit într-o asemenea lume, dacă nu te pricepi măcar olecuţă la ce poate un calculator sau o reţea, dar nici atîta nu-i destul.

Vremea zăpuşelii, de Michael Haulică, e un fragment din galaxia cyberpunk în care nu poţi să răzbeşti dacă nu te împaci cu gibsonii, cu breasla siddirromilor, cu arderea sidiurilor. Un teritoriu superb, dar trebuie să-i cunoşti limbajul şi canoanele ca să-l poţi aprecia cum se cuvine. Adică e bine să fi citit ceva de William Gibson înainte.

Ultima versiune a lui Silviu Genescu e foarte bună! Citiţi şi constataţi singuri. E bună de la motto la final. E cea mai bună. Mi-a amintit de Îmblînzirea scorpiei. În plus, S. Genescu e singurul timişorean prezent în antologie.

Despre foarte scurta proză a lui Eduard Pandele, Privindu-l murind, spun doar atît: m-a mîhnit. Şi trec la partea „de catifea” a antologiei.

Nu ştiu dacă cel plecat În căutarea zborului, pe nume Cătălin Sandu, a citit nuvela finlandezului P. Holappa despre căţeluşa Boman, care vorbeşte, gîndeşte şi îi cresc aripi. Şi povestirea lui, şi nuvela amintită spun multe despre om. Au un ton blînd şi trist şi, dacă eşti o fire mai sensibilă, nu-ţi mai pleacă din suflet.

Liviu Radu, cu Ispitirea călugărului Chapta, m-a trimis înapoi în timp cu vreo treizeci de ani, pe vremea cînd încercam să rezolv enigma Turnului din Hanoi. Eu văd în povestirea lui un instrument elegant de a ridiculiza obsesia că va veni sfîrşitul lumii. E un text amuzant, dar intelectual. Lumea nu s-a sfîrşit. Se sfîrşesc, poate zilnic, lumi şi lumi, iar unii dintre noi nici măcar nu ştiu că le-au pierdut.

Bogdan-Tudor Bucheru e un autor care intră curajos pe teritoriul mustind de sensuri al miturilor amerindiene. În Iroquois, un indian bătrîn, vraci, cum altfel, pune la încercare nervii unora dornici de înavuţire cu o poveste lungă despre Coadă de Vultur, Marele Şarpe şi şapte fiice din adîncurile apelor. Şi dă o lecţie celor care caută mai degrabă comori şi putere decît înţelepciunea spiritelor şi-a totemurilor.

Închei cu Sevăn, un text care m-a intrigat începînd cu titlul. L-am citit de două ori şi am descoperit în Marian Coman un scriitor în sensul cel mai curat al cuvîntului. Instrumentul lui principal de lansat idei şi creionat personaje e dialogul, foarte bine gîndit. Vi se pare amuzant sau terifiant să ajungi la concluzia că eşti personaj într-o carte şi e posibil să dispari la pagina următoare? Vă răspunde un personaj: „sîntem doar idei”, „sîntem făcuţi din cuvinte…” Şi sîntem actori ai unei „Divine tragedii”.

Spuneam la început că Michael Haulică a făcut o treabă foarte bună cu antologia aceasta. De ce? Pentru că majoritatea povestirilor alese de el au avantajul atemporalităţii. Sînt valabile multă vreme de acum înainte. Şi asta e, cred eu, însuşirea lor cea mai valoroasă.

Antuza Genescu

Catherynne M. Valente – Deathless

Tor Books, 2011

Catherynne Valente pare omniprezentă anul acesta. În dreptul numelui ei apar două romane, numeroase publicări în antologii, multe alte povestiri şi una dintre cele mai reuşite nuvele din 2011 „Silently and Very Fast“ (pe care vă invit să o citiţi în ultimele 3 numere din Clarkesworld Magazine). După succesul fulminant avut cu romanul de debut Palimpsest (şi poate ca o consecinţă a schimbului de replici cu Adam Roberts) Valente ne oferă în Deathless o explorare a sufletului Rusiei din tumultuosul secol XX.

 Deathless este construită în jurul legendei lui Koschei Nemuritorul, figura malefică frecvent întîlnită în folclorul rusesc, şi a miresei acestuia, Marya Morevna, personajul central al acestei cărţi. Viaţa Maryei traversează ţarismul, revoluţia, comunismul şi războaiele, Valente unind legenda lui Koschei cu istoria Rusiei şi realizînd astfel o meditaţie despre cum războaiele şi regimurile totalitare distrug minţi şi trupuri, vieţi şi basme, lumile vechi şi trecutul, prezentul şi viitorul.

 Calitatea prozei este incredibilă. Valente scrie ca nimeni altcineva poezie sub formă de proză. Fiecare frază este un obiect de artă. Mai mult, Rusia lui Valente, impregnată de basm şi legendă, este atît de bine construită şi de veridică, încît înconjurat de lirismul fabulos, este foarte uşor să te pierzi în această lume, să uiţi de personaje şi de poveste. De fapt acesta este şi marele neajuns al cărţii: cititorul nu reuşeşte să se conecteze cu adevărat cu personajele sau cu firul narativ. În ciuda faptului că Marya este un personaj mai mult decît interesant, ea nu reuşeşte să scoată cititorul dintr-un sentiment de detaşare şi neutralitate cu privire la aventurile ei. Cu toate acestea, deşi personajele nu reuşesc să antreneze cititorul, calitatea aproape adictivă a prozei te face să vrei să parcurgi această carte dintr-o singură suflare.

 Însă, cu tot lirismul ei, Deathless pare puţin artificială. Nu poţi să nu te întrebi care e rostul în a transforma un basm într-o poveste pentru adulţi. La fel ca toate basmele care sînt de fapt nişte poveţe lăsate copiilor de generaţiile strămoşilor, legenda lui Koschei prinde viaţă în mintea copiilor, intrînd printre legăturile fragile dintre neuronii acestora şi transformîndu-le astfel prin metafore gîndirea. Extragerea acestor metafore dintr-un basm şi refacerea lor pentru a rezona cu mintea adultului este de fapt un exerciţiu artistic care nu duce nicăieri. Un basm pentru adulţi are tot atît sens cît o are transformarea romanul Crimă şi pedeapsă al lui Dostoievski într-o poveste pentru copiii de 7 ani.

 Deathless este probabil una dintre cele mai frumoase şi bine construite metafore ale Rusiei scrisă de un scriitor din afara acestei țări (deşi să ai un soţ rus sigur a ajutat). Cu toate acestea, scrierea acestei cărţi pare că a fost pentru Valente mult mai interesantă decît parcurgerea ei de cititorul pentru care basmele sînt poveştile care i s-au citit sau pe care le-a citit în copilărie şi pe care acum le citeşte copiilor sau nepoţilor.

 Notă: 3.5/5.

 Tudor Ciocârlie

Erners Cline – Ready Player One

Crown Publishing Group, 2011

A încerca să faci o recenzie obiectivă acestui foarte mediatizat debut este aproape imposibil. După cum au remarcat majoritatea celor care au recenzat acestă carte, nu poţi vorbi despre ea decît din punctul de vedere al relaţiei directe cu experienţa fiecăruia din ciudaţii ani ’80. Pentru că Ready Player One este o carte scrisă de un geek pentru geeks. Aşa că, sper că voi fi scuzat dacă acesta recenzie va fi una foarte personală şi voi vorbi mai mult despre efectele pe care citirea acestui roman le-a avut asupra adultului care a fost copil în anii ’80.

Între 1986 şi 1991, în perioada crucială a dezvoltării unui copil dintre 7 şi 12 ani, am avut formidabila şansă, datorită părinţilor mei, care lucrau în învăţămîntul politehnic, dar şi la dezvoltarea industriei romîneşti de calculatoare, de a putea folosi mai multe tipuri de calculatoare personale pe baza sistemului de operare BASIC: TIM-S, ZX Spectrum sau Commodore 64. De fapt am învăţat să socotesc nu la şcoală, ci pe un calculator ajutat de un program scris de tatăl meu. Apoi au urmat jocurile şi de atunci calculatorul a devenit o parte importantă şi indispensabilă a creierului meu, alături de cele 2 emisfere cerebrale.

Astfel, deşi într-o măsură mai mică decît cititorii americani sau anglo-saxoni, sînt foarte sensibil la nostalgia faţă de anii ’80 pe care acestă carte o degajă. Mai mult, pe lîngă jocuri, apropierea Timişoarei de Belgrad a făcut să pot vedea, în anii cînd au apărut, multe dintre filmele care apar în carte, cum sînt War Games, Ladyhawke sau Blade Runner.

Ready Player One se petrece în anul 2044, într-o lume sumbră în care dezastrele economice nu sînt egalate decît de distrugerile ecologice. La fel ca majoritatea locuitorilor planetei, Wade Watts îşi petrece cea mai mare parte a timpului în OASIS, o lume virtuală formată din zeci de mii de planete, în care prin avatarurile lor oamenii pot trăii vieţi virtuale, pot învăţa la şcoli virtuale, se pot îndrăgosti sau pot juca jocuri mai complexe şi mai pasionante decît World of Warcarft. Însă după moartea lui James Halliday, creatorul OASIS, acesta lasă moştenire întrega lui companie celui care va reuşi să rezolve un puzzle impregnat de cultura pop a anilor ’80. Şi astfel, în lumea virtuală a OASIS-ului, începe o întrecere pentru acest premiu himeric, între zeci de milioane de participanţi. Însă nimeni nu reuşeşte să găseasă prima dintre cheile acestui puzzle pînă cînd, aproape din întîmplare, Wade intuieşte primul indiciu şi astfel viaţa lui şi poate soarta întregii lumi vor cunoaşte întorsături suprinzătoare şi periculoase.

Pot înţelege de ce unii critică acestă carte. Personajele sînt lipsite de profunzime, intriga este previzibilă, referinţele la cultura anilor ’80 sînt atît de multe, încît devin copleşitoare şi lipsite de substanţă. Cu toate acestea, îi înţeleg perfect şi pe aceia pentru care acestă carte este romanul numărul 1 al anului. Pentru că este o declaraţie de iubire la adresa anilor ’80, în care majoritatea cititorilor adulţi de azi şi-au petrecut copilăria sau adolescenţa. Are o energie reconfortantă, iar aparenta lipsă de profunzime e transformată în minţile foştilor geeks în cele mai profunde sentimente care ne fac să regîndim şi să retrăim multe lucruri aparent pierdute şi deodată devenite foarte importante. Chiar şi titlul Ready Player One (modalitatea prin care se porneau jocurile) mie îmi declanşează nostalgii minunate. Pînă acum nu m-am gîndit cu adevarat cît de importante au fost jocurile pe care le-a jucat în copilărie adultul care am devenit.

Ready Player One este un lucru rar. O carte care, deşi ştii că nu e o carte uluitoare, ajunge să te uluiască şi să te încînte. Eu am terminat-o cu un zîmbet mare şi fericit pe faţă.

Notă: 4/5.

Tudor Ciocârlie

Stephen King – 11/22/63

Scribner, 2011

După 20 de ani de în care problemele de sănătate şi gîndurile de retragere şi-au pus amprenta pe scrierile mai puţin reuşite ale lui King, cu 11/22/63 acesta continuă revenirea de formă începută cu Duma Key, Under the Dome şi Full Dark, No Stars. De fapt, acest roman poate sta alături de oricare dintre capodoperele autorului american şi sper să avem marele noroc ca (lucru extrem de rar în literatură, poate la Philip Roth) cariera lui să atingă două vîrfuri de formă artistică.

22 noiembrie 1963. Data la care preşedintele american John Fitzgerald Kennedy a fost ucis. Probabil, în intervalul dintre Războiul Civil şi 9/11, cel mai traumatic eveniment din istoria poporul american. Atîtea vise spulberate de atunci, atîtea războaie purtate, atîtea întrebări fără răspuns. Ce-ai face dacă cineva ţi-ar spune că e posibil ca Kennedy să nu moară? Că Lee Harvey Oswald poate fi oprit înainte să tragă cele 3 gloanţe? Pentru Jake Epping, aceste întrebări ipotetice devin reale, în momentul în care descoperă în pivniţa unui prieten un portal care leagă anul 2011 de 1958. Astfel va începe o călătorie de 5 ani, împotriva istoriei şi a trecutului, la sfîrşitul căreia Jake speră să rescrie realitatea, să schimbe vieţi şi să scoată viitorul din gaura în care l-a aruncat moartea unui preşedinte.

Drumul lui Jake are patru părţi distincte, fiecare dintre ele interesante şi satisfăcătoare în mini-sfîrşiturile lor. Patru părţi care ar fi fost nuvele sau romane de sine stătătoare foarte reuşite, dar împreună formează un tablou fascinant al nostalgiei şi trecutului, al bucuriei de a iubi şi a trăi, al abuzului şi greşelilor. Paginile lui King nu au fost niciodată mai puternice, mai triste şi mai sfîşietoare.

Iar pentru cei care consideră că acele capitole din It care se petrec în trecut sînt cele mai fabuloase pagini scrise de King vreodată, va fi o adevărată încîntare să descopere că una dintre cele patru părţi din drumul lui Jake spre 11/22/63 se petrece în oraşul Derry în anul…1958. Va fi o întîlnire de neuitat cu vechi şi tineri prieteni, dar şi cu spaime teribile cu dinţi şi vopsea albă pe faţă.

King realizează în această carte cea mai elegantă rezolvare a călătoriei în timp din toată literatură (te face să te gîndeşti ce ar putea face King cu alte teme clasice ale SF-ului). Astfel el scapă de toate recuzitele şi paradoxurile pentru a se putea concentra pe ceea ce face călătoria în timp cel mai bine: să fie pretextul de a explora unul dintre cele mai importante sentimente umane – cel al nostalgiei şi al nevoii de a retrăi trecutul. Călătoria în timp este imposibilă, dar asta nu a împiedicat mulţi scriitori de SF (începînd cu H.G. Wells) în a folosi această temă pentru a analiza lumea contemporană lor. Şi cît de fascinantă este analiza făcută de Stephen King Americii anului 2011, plină de pesimism, de frică şi de nevoia de a uita de trecutul traumatic, de prezentul cenuşiu şi de viitorul nesigur.

Există chiar un capitol care se petrece în timpul crizei din Golful Porcilor, care prin absurdul, grotescul şi anxietatea personajelor, nu este cu nimic mai prejos decît capodopere ale spaimei nucleare ca Thunder and Roses a lui Sturgeon sau Coming Atraction a lui Leiber.

Nu reuşesc să-i găsesc cusururi acestei cărţi, pentru că, pentru mine, ea a funcţionat perfect. 11/22/63 este, alături de The Shining, The Stand sau It, una dintre capodoperele lui Stephen King şi demonstrează încă o dată că acesta este fără tăgadă unul dintre marii prozatori americani ai secolul XX.

Notă: 5/5.

Tudor Ciocârlie

Christopher Priest:

The Dream Archipelago, Gollancz 2009

The Islanders, Gollancz 2011

The Affirmation, Gollancz 2006

.

Scufundarea în lumea viselor visate de insulele lui Christopher Priest şi lecturarea una în continuarea celeilalte a lui The Dream Archipelago, The Islanders şi The Affirmation, trebuie să fie una dintre cele mai halucinante şi fabuloase experienţe din viaţa oricărui cititor.

Cum să creezi o lume modernă şi în acelaşi timp misterioasă, plină de umbre, necunoscut şi distanţe? Despărţind planeta în două, printr-un arhipelag care o înconjoară la nivelul ecuatorului. Arhipelagul este alcătuit din zeci de mii de insule care, din cauza unor distorsiuni temporale, sînt imposibil de cartografiat şi care sînt legate între ele doar prin vapoarele ce se opresc din cînd în cînd în porturile lor. O idee genială care transformă o lume ca a noastră, plină de tehnologie, într-una în care despărțirile durează o viaţă, ororile pot fi produse de răsturnarea unui butuc, necunoscutul te pîndeşte din ruine, arta este surprinzătoare şi periculoasă, iar oamenii, în ciuda internetului şi a telefoanelor, sînt atît de străini şi necunoscuţi unii pentru ceilalţi precum insulele sînt misterioase şi de neînţeles prin diferenţele dintre ele.

Deşi teoretic sînt cărţi de sine stătătoare, The Dream Archipelago, The Islanders şi The Affirmation trebuie citite împreună pentru a putea aprecia la adevărata valoare ceea ce reuşeşte să realizeze Priest prin cea mai pură abilitate literară.

Caracteristică tuturor poveştilor din acestă lume este prezenţa unui război care se poarte de mii de ani între cele două mari puteri din nord: Faiand şi Glaund. Pentru a se proteja de ororile războiului (dar, în esenţă, cauza pentru care acest război este fără de sfîrşit) aceste două ţări decid ca luptele să se poarte pe continentul din sud, nelocuit şi acoperit de gheaţă. Cum între nord şi sud se află Arhipelagul Visului, acesta este protejat printr-un act care îi conferă o completă neutralitate. Însă, după cum vor descoperi locuitorii insulelor, neutralitatea nu înseamnă numai protecţie, ci şi izolare şi poate, cu timpul, independență şi dezvoltare.

The Dream Archipelago este o culegere clasică, alcătuită din opt povestiri care nu sînt nici pe departe clasice, sînt pline de materie neagră, ascunzişuri şi scamatorii care necesită lecturi multiple: „The Trace of Him” este o meditaţie despre despărţire, dragoste şi pierdere, „The Cremation” este o adevărată poveste horror despre izolare şi corupere, „The Miraculous Cain” este un thriller psihologic şi el cu puternice accente horror despre sexualitate şi abuz, „The Discharge” duce condiţia artistului şi puterea artei în locurile cele mai nebănuite şi întunecoase, pentru ca „The Watched”, una dintre cele mai bune nuvele din toată literatura SFF, să fie un studiu asupra voyeurismului, asupra nevoii de fi privit sau de a privi, atît de perfect construită, încît se poate compara cu cvartetele tîrzii ale lui Beethoven sau meciurile de şah ale lui Bobby Fischer.

Spre deosebire de The Dream Archipelago, The Islanders este scrisă ca şi un ghid al insulelor. Fiecare capitol descrie o insulă diferită, începe cu geografia şi se termină cu moneda specifică, dar, după cum va descoperi cititorul încă din primele pagini, această descriere este doar pretextul. Pentru că fiecare capitol prezintă o poveste. Iar între aceste poveşti sînt legături surprinzătoare, puternice şi amețitoare, legături care ar putea destabiliza întreaga structură a romanului, dacă nu ar fi ţinute într-un fabulos echilibru de măiestrie literară, de o crimă şi o sfîșietoare poveste de dragoste.

De ce trebuie citite aceste două volume împreună? Pentru că aproape tot ceea ce se întîmplă în The Islanders este un ecou a ceea ce s-a petrecut în The Dream Archipelago, povestirile dansează împreună, cîteodată partenerii se schimbă, dar întotdeauna ceea ce realizează perechile este mult mai frumos decît ceea ce fac dansatorii individual. Unele dintre povestirile din The Islanders sînt continuări ale celor din The Dream Archipelago, altele se petrec înainte, altele doar se intersectează cu efecte mai mult sau mai puţin importante, pentru ca în unele, ca „The Trace”, să fie schimbat doar naratorul care povestește la persoana a treia din „The Trace of Him” într-unul care spune povestea la persoana întîi.

Deşi are un ton mai detaşat şi mai rece, sau poate tocmai de aceea, The Islanders este companionul perfect pentru The Dream Archipelago. Dar să nu vă aşteptaţi să ofere răspunsurile la atît de multele întrebări ridicate de The Dream Archipelago, pentru că, de fapt, capitolele din The Islanders nu completează incompletul, ci îl fac mai puternic. Un incomplet plin de mistere, vise, umbre, îndoieli, abandonări şi distanţe de netrecut atît în spaţiu, cît şi în timp, dar care, pentru cititor, este perfect în non-completitudinea lui.

The Affirmation se poate citi înainte sau după celelalte două, şi va însemna altceva de fiecare dată. În acest volum Priest spune două poveşti. Prima este a lui Peter Sinclair, care, după ce-şi pierde într-o succesiune rapidă tatăl, slujba şi iubita, se retrage la ţară pentru a renova cabana unui prieten. Inspirat de abilitatea de a transforma viziunea unei camere în realitate, acesta se hotărăşte să-şi scrie autobiografia în speranţa de a da un sens vieţii. Decide că cel mai bun mod de a obţine ceea ce doreşte este să scrie metaforic despre viaţa lui și nu ceea ce s-a întîmplat în realitate, pentru ca astfel să poată atinge „adevărul cel mai înalt” despre tot ce a reprezentat viaţa lui în primii 29 de ani. Astfel, Peter creează a versiune alternativă a sa, cu acelaşi nume, dar trăind într-o lume imaginară în care toate persoanele importante în viaţa lui primesc alte nume. Peter aproape termină manuscrisul cînd este întrerupt în mijlocul frazei de sosirea neaşteptată a surorii lui.

Toate astea se întîmplă în primele patru capitole. Al cincilea este narat tot de Peter Sinclair, dar acesta trăieşte în lumea „imaginară” a primul Peter, lumea din The Dream Arhipelago. Acesta navighează spre o insulă unde va primi tratamentul pentru nemurire pe care l-a cîștigat la loterie. Ai crede că este doar un extract din manuscris. Dar nimic nu e aşa de simplu, pentru că acest Peter a scris şi el o autobiografie, care seamănă surprinzător de mult ceea cu ce i se întîmplă lui Peter cel „real”.

Astfel începe o meditaţie năucitoare despre memorie (mult mai complexă şi mai profundă decît A Sense of An Ending, ultimul cîştigător al premiului Man Booker) şi despre cum ne defineşte ea, despre schizofrenie, despre realitate şi ficţiune, despre scriitor şi creaţie. Felul în care sînt folosite aluziile, interacțiunile dintre cele două fire narative, îndoielile personajelor principale, prezenţa sau absenţa memoriei şi relaţia ei cu realitatea şi cu amintirile, sînt încă o dovadă a abilităţii lui Priest de a construi ceva care e în acelaşi timp absolut perfect, dar şi derutant de incomplet, lăsînd de cele mai multe ori cititorului ocazia de a umple lumea cu gîndurile lui. The Affirmation (care este şi titlul unui roman care apare în The Dream Archipelago) pătrunde pînă în cel mai adînc colţ al minţii cititorului, făcîndu-l să se îndoiască de propria-i sănătate mintală, crezînd că trăieşte un vis care s-a transformat în coşmar, cînd de fapt e posibil ca visul să fi fost un coşmar încă de la început.

The Dream Archipelago, The Islanders şi The Affirmation sînt împreună o capodoperă a literaturii de ficţiune. Nu pot să-mi imaginez un cititor care (indiferent de ceea ce citeşte în mod normal) să nu fie impresionat şi a cărui viaţa să nu se schimbe puţin după întîlnirea cu aceste minunate scrieri.

Tudor Ciocîrlie

Gene Wolfe – The Wizard Knight

Gollancz, 2005

 Alcătuit din două cărţi strîns legate una de cealaltă, The Wizard Knight este un omnibus care respectă pe deplin proverbul „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă“. Chiar de la primele capitole întrezăreşti că te aşteaptă o lume complexă şi interesantă, un univers creat de un scriitor nu doar educat, ci şi deosebit de inteligent. După cîteva zeci de pagini te opreşti puţin, încercînd să analizezi ce se întîmplă. Observi că la a doua citire unele fraze capătă noi înţelesuri, deşi cuvintele care le compun sînt simple, majoritatea aparţinînd vocabularului curent.

Astfel, realizezi că ceea ce-i conferă unicitate acestei cărţi este modul în care cuvintele se combină şi, mai mult, înţelegi că sintaxa şi topica sînt neglijate în mod nedrept de autori cu pretenţii care se concentrează doar pe intrigi cît mai lungi ori pe personaje cît mai complicate.

E important şi ceea ce spui, însă contează foarte mult şi cum o faci, iar Gene Wolfe este un geniu în această privinţă. Povestea poate fi descrisă ca un RPG (role-playing game) în care eroul principal, Sir Able of the High Heart, trebuie să ducă la (bun) sfîrşit o misiune principală, iar pentru a progresa de la stadiul de băieţel la cel de cavaler este necesar să completeze toate misiunile secundare. Cu mici excepţii, acţiunea nu e întortocheată, ba chiar se desfăşoară urmînd o linie dreaptă. Riscul unei asemenea abordări este previzibilitatea evenimentelor direct proporţională cu numărul de pagini parcurse, dar Gene Wolfe reuşeşte să te ţină în priză exact pînă la capăt folosindu-se de două trucuri.

În primul rînd, indiferent de cît de reprobabile sînt faptele lor, aproape toate personajele au intenţii onorabile, bune din punct de vedere al moralei individuale. Circumstanţele atenuante sînt fie educaţia primită de societatea din care fac parte, conjunctura respectivă (a alege între două rele), anumite deficienţe psihice şi fizice, fie îndeplinirea cu stricteţe a ordinelor sau slujirea binelui ca scop îndepărtat. Prin urmare, nici un personaj nu inspiră dispreţ, ci cel mult milă. E un contrast puternic cu faptul că aproape oricine e capabil de aproape orice, cu consecinţe privind menţinerea pînă la ultima pagină a suspansului legat de finalul poveştii.

În al doilea rînd, multe paragrafe sînt adevărate capcane din perspectiva veridicităţii informaţiilor oferite. Prin prisma unor scopuri ascunse, a subiectivităţii unor trăiri şi a amintirilor înceţoşate (din motive ce ţin de vîrstă, densitatea şi viteza de derulare a întîmplărilor, precum şi de amnezia totală sau parţială), naratorul nu prezintă cititorului fapte în totalitate reale. Variaţia gradului de autenticitate a acestora face ca anumite evenimente să se contrazică iniţial sau ulterior.

Măiestria lui Gene Wolfe stă în faptul că frazele sînt în aşa fel construite, încît fiecare recitire a întregii cărţii reduce din numărul de inconsistenţe ale acţiunii, iar personajele capătă trăsături suplimentare datorită noilor motivaţii şi scopuri descoperite. În plus, anumite evenimente sînt înfăţişate incomplet, lăsîndu-se la latitudinea cititorului să umple spaţiile goale. Este forma supremă de interactivitate dintre scriitor şi cititor.

The Wizard Knight este un mănunchi de emoţii în care se împletesc îndeletnicirea în sine a cititului, anticiparea momentelor plăcute, admiraţia faţă de scriitor şi dorinţa de a împărtăşi cu prietenii ce ai descoperit.

Silviu Gheorghe