Romulus BĂRBULESCU(1925-2010)

Scriitor român dramaturg, critic și editor de SF. Născut la Sulina, la 27 octombrie 1925, copilărește la Constanța, apoi la Galați, condus de traseele navale ale tatălui său, care este marinar. Aici urmează cursurile școlii primare, gimnaziale și se înscrie în anul întîi de liceu; moartea tatălui, în 1941, precum și situația financiară precară a familiei îl determină să abandoneze învățătura și să practice diverse munci pentru a se putea întreține – o vreme lucreză ca muncitor necalificat, spărgător de lemne, hamal, muncitor într-un abator, miner ș.a. Încă de la această vîrstă este fascinat de lumea teatrului.

Începînd de la vîrsta de 17 ani, joacă, pe diferite scene, în trupe de amatori și, treptat, ajunge să-și înființeze propriile echipe de actori, cu care cîștigă chiar și premii la nivel național. Între timp, se mută la București și termină cursurile liceale la seral. În 1950, trece examenul de intrare la Institutul de Artă Cinematografică și Teatrală din capitală, secția actorie. După absolvire, în 1954, este angajatul și colaboratorul mai multor teatre de prestigiu din epocă – “Ion Luca Caragiale”, “C.I. Nottara”, “Barbu Ștefănescu Delavrancea”, “Ion Vasilescu”. Își face meseria vreme de 34 de ani, fără întrerupere, ieșind la pensie de pe scena bucureșteană. Profesionist al scenei, colaborează, în același timp, și la cîteva filme de succes în acea perioadă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Pasiunea pentru literatură se naște aproape simultan cu aceea pentru arta dramatică. În perioada anilor 1942-1943 scrie catrene satirice și scenete pentru colegii de scenă; în 1957-1958, concepe primul său scenariu de film (rămas pînă în prezent în manuscris). Acesta îl ajută însă să pătrundă în lumea literaturii SF: este citit de scriitorul Adrian Rogoz, creatorul “Colecției de Povetiri Științifico-fantastice”, care descoperă în tînărul plin de energie un real talent narativ și îl îndeamnă să-și încerce condeiul în domeniul literaturii de anticipație; mai mult, îi face cunoștință cu un alt tînăr, îndrăgostit și el de domeniul respectiv, George Anania, propunîndu-le să scrie în colaborare.

În linii generale, stilul scriitorului este strîns legat de categoria literară pe care o abordează în majoritatea operelor sale – anticipația. Unei specii axate pe tehnică îi corespunde, în mod aproape automat, o abordare literară cvasitehnicistă. Primează tendința construirii, în fundal, a unei societăți idealizate, postverniene, în care forța umanității văzută ca ansamblu este uneori tendențios glorificată. Acțiunea este complexă și cîteodată chiar artificial complicată, personajele prezintă structuri psihologice uneori artificiale, dar riguros creionate, iar finalul operelor este vag optimist, subliniind, totuși, încrederea în victoria bunătății și a inteligenței rasei umane.

Debutul literar este în tandem: în 1962, în C.P.Ș.F., în numerele 174-179, cei doi publică romanul “Constelația din ape”. Tema, relativ nouă pentru această perioadă de pionierat în România, șochează gustul mult mai clasic al cititorilor epocii: contactul pămîntenilor cu o civilizație extraterestră de tip umanoid, realizat pe Terra. Este vorba despre o utopică societate a viitorului, bazată pe apologia permanentă a factorului științific. Autorii se angajează să scoată la lumină, din străfundul Pacificului, ignoranta lume a “siderantropilor”, veniți în ospeție pe Terra la începuturile Cuaternarului și ajunși, în contemporaneitate, într-un mare impas existențial. Acțiunea se desfășoară în anul 2196, cînd o puternică explozie vulcanică submarină izbucnește în apropierea Marelui Cerc de Foc din Pacific. Omenirea, aflată într-un stadiu avansat al comunismului, trimite la fața locului expediția “Constelația I”, condusă de seismologul Atan Along, pentru a vedea dacă există vreun pericol la scară planetară. Abisoscaful piere însă acoperit de lavă, fără a reuși să transmită vreun element deosebit la suprafață, cu excepția informației despre o groasă barieră bacteriană, producătoare de ultrasunete, care a reușit să întrerupă contactul audio cu nava-mamă. Între timp, emisiile de lavă încetează și zona pare să reintre în normal. După alți 58 de ani, o a doua explozie are loc în aceeași zonă și o altă expediție este pregătită să fie trimisă în zonă. Printre cei contactați pentru a face parte din echipaj se găsesc tehnicianul Mircea Vrej, precum și naturalistul și cinereporterul Su Mima, prietenul său. După ce oceanologul Igor Svetloum, conducătorul expediției, îl supune la mai multe teste pe stația plutitoare “Pacific VII”, Mircea este acceptat în echipaj, cu atît mai mult cu cît esteinventatorul unui aparat special construit pentru a răzbi bariera pusă de bacterii în calea comunicării – teleultrasonul. Dintr-un articol științific publicat de Su Mima, aflăm unele dintre ciudățeniile “Constelației din ape”, ca de exemplu, faptul că ultrasunetele emise de bacterii dezagregă orice corp care intră în zona lor de acțiune. Pentru a nu cădea victimă acestora, asemenea “Constelației I”, noii abisonauți dispun de o carcasă protectoare din oberoniu (metal care reflectă vibrațiile, descoperit în cercetările spațiale). Numit pilot al noului abisoscaf, Mircea Vrej face cunoștință cu ceilalți membri ai expediției: geofizicianul Arno Patterini, medicul Nyass Umbo și vulcanologul Doina Lan. Nava subacvatică își începe cercetările și prima surpriză are loc la aproape 10.000 de metri adîncime, unde descoperă “Peștera cristalelor”, semnalată și de cei din prima expediție, în interiorul căreia există un misterios oraș părăsit.

Nedescoperind nici o ființă vie, expediția se deplasează deasupra lanțului vulcanic, unde se constată că nu există nici un fel de strat de lavă întărită, ci numai stratul de bacterii semnalat de expediția anterioară. După străbaterea pragului bacterian, nava este avariată și pierde legătura cu surpafața. Aparatul mai trece de încă două praguri de microorganisme, după care se oprește pe fundul unei fose stranii. În mod inexplicabil, presiunea apei a scăzut la numai cîteva atmosfere. Sînt întîmpinați de George, fratele Doinei, membru al primei expediții. El îi conduce într-o lume stranie, populată de o floră și o faună luxuriantă.

Este tot un fel de așezare submarină, asemănătoare aceleia din “Peștera Cristalelor”, dar mult mai dezvoltată. Aici, îi întîlnesc și pe ceilalți trei membri ai expediției pierdute – oceanologul Sinii Teci, pilotul Inna Svetloum și mineralogul Hans Aal. Aceștia sînt oaspeții luhilor, ființe gînditoare subacvatice, venite pe Terra de pe o planetă îndepărtată, cu o greutate mai mare, pe care civilizația lor fusese nevoită să o părăsească în urmă cu multe milioane de ani, deoarece soarele sistemului începuse să se răcească. Grupul lor de nave ajunsese în acest sector cosmic, în vreme ce alte zeci de expediții cosmice brăzdau Galaxia în alte direcții. Stabilirea la o adîncime atît de mare se datora faptului că numai aici găsiseră presiunea necesară continuării existenței lor. Datorită faptului că pe uscat posibilitățile de dezvoltare a civilizației lor ar fi fost mai mari, s-au hotărît să se ridice pînă acolo cu fundul marin cu tot. Pentru aceasta, membrilor societății luhilor le-a fost necesară adaptarea la presiunile mici existente dincolo de suprafața apei, presiuni pe care le-au obținut treptat, cu ajutorul celor trei praguri bacteriene, emițătoare de ultrasunete. Forța ascensională era furnizată de presiunea magmei lanțului vulcanic. La un moment dat însă, presiunea materiei incandescente dirijată de luhi a scăpat de sub control, amenințînd cu distrugerea orașului. Prinși în capcană, deoarece scutul protector de ultrasunete îi ține prizonieri, ei nu-și mai pot părăsi lumea, deoarece nu dispun de oberoniul care i-a protejat pe pămînteni. După ce au o lungă consfătuire comună, abisonauții hotărăsc să trimită la suprafață un mesaj prin care cer construirea de urgență a unor abisoscafe uriașe, cu ajutorul cărora să evacueze societatea luhă, în caz de pericol. Expediind mesajul, Sinii Teci își găsește moartea. În așteptarea răspunsului de la suprafață, pămîntenii și luhii se luptă să astupe găurile pe care magma le face tot mai frecvent în tuburile ce o ghidează și dincolo de care provoacă distrugeri catastrofale. Rînd pe rînd, luhii și oamenii sînt obligați să se retragă în fața asaltului lavei, pînă în momentul în care batiscafele comandate la suprafață reușesc să ajungă în zona de evacuare. Urmează operațiunea de salvare, apoi reconstruirea în întregime a orașului luhilor, într-o zonă de mică adîncime, de unde, ulterior, aceștia vor putea începe adaptarea la viața de uscat. Ultimul paragraf al romanului prezintă decriptarea unui mesaj din spațiu, receptat de pămînteni în urmă cu peste o jumătate de secol, din care aflăm că o altă expediție cosmică a luhilor a ajuns înapropiere de Micul Nor al lui Magellan, unde a descoperit o civilizație umană avansată care i-a acceptat în spațiul ei vital.

“Doando” (1965), unul dintre textele deja clasice ale literaturii de gen, este considerat de mulți drept cel mai reușit roman rezultat din această foarte lungă colaborare. Tema este aceași: contactul între mai multe civilizații cosmice. Expediții terestre și extraterestre colindă Galaxia în ideea unei continue întrajutorări. Ele par gata în orice clipă să fure din experiența civilizațiilor mai avansate. Conflictele rămîn însă destul de schematice, dar personajele încep să fie conturate mai îngrijit. Acțiunea se petrece în centrul unei uriașe astronave, denumită Doando, care a înglobat una dintre planetele colonizate de pămînteni pentru a o transporta în altă Galaxie. Treptat, aflăm povestea acestei “răpiri” cosmice de la unul dintre coloniști, care le-o istorisește celor mici. În principu, este vorba despre două astronave călătorind prin Galaxie în scopuri diferite – una aparținînd planetei Vuundo, aflată în pragul morții termice, care își încearcă prin intermediul ei ultima șansă de a descoperi un alt corp ceresc, unde să-și poată transfera civilizația; alta, aparținînd planetei Terra V, aflată în călătorie științifică spre marginile Galaxiei. Ambele sînt atrase de o uriașă forță de origine gravifică, spre o planetă stranie, care hoinărește prin spațiu cu o viteză incredibilă. După mai multe peripeții, cele două echipaje se întîlnesc și descoperă că planeta ce-i ține captivi este, de fapt, o gigantică astronavă, comandată de un creier bio-cibernetic care nu le este ostil, în ciuda aparențelor.

Într-un final, cele două echipaje realizează că scopul detenției lor este acela de a o conduce pe Doando spre una ditre plantele lor de origine. Vuundo nu-l interesează pe Doando, care părăsește direcția de zbor foarte aproape de țintă, spre disperarea echipajului lui “Loro”, dar lansează în direcția ei cîteva rachete termice care-i vor ridica temperatura internă, făcînd-o din nou locuibilă. Ajunsă în apropierea Terrei, Doando stabilește că aceasta îndeplinește condițiile introduse în programul său de constructori și le face cunoscută celor două echipaje misiunea sa – trebuie să ia contact cu o civilizație avansată, care să aibă în stăpînire o planetă aptă să reziste unei transbordări intergalactice. Povestea lui Doando este povestea constructorilor săi: civlizația lor este pe punctul de a se stinge și, pentru a nu risipi cunoștințele acumulate timp de milioane de ani, a hotărît să construiască mai multe astronave tip Doando și să le trimită în Univers în căutarea altor civilizații de tip uman, care ar fi de acord să-și schimbe amplasarea în spațiu, în vederea creării unei confederații galactice. Pămîntenii sînt de acord să o cedeze pe Terra V și pe toți cei care se vor oferi voluntari pentru acest experiment neobișnuit. Călătoria de peste un secol începe cu o deviere către Vuundo pentru a vedea dacă implantul termic a reușit.

“Fîntînile”, o povestire pe aceeași temă a contactului între civilizații, apare în C.P.Ș.F. nr. 278/1966. Textul are forma unei parabole, lucru pus în evidență și de o scriitură poetizată, destul de apropiată de eseu. Patru personaje, numite simbolic Prudentul, Scepticul, Visătorul și Taciturnul, au primit misiunea să inspecteze suprafața unei planete aflate în inima Galaxiei, unde le-a fost semnalată posibila prezență a unor ființe raționale de către echipajul unei astronave aflată în trecere prin zonă. Acesta a menționat un așa-zis “efect de fîntînă”, simțindu-se sorbiți spre pragul unei lumi ciudate, pe care nu pot s-o definească. Cei patru asolizează și trăiesc, pe rînd, acest efect, în urma căruia ajung într-un univers straniu din care revin în realitatea obișnuită cu simțurile afectate puternic.

Ființa feminină care-i vizitează pe navă și le redă capacitățile senzoriale inițiale aparține unei lumi formate numai din energie, spre a cărei puritate cei patru rămîn să tînjească întreaga lor existență ulterioară.

“Statuia șarpelui” (1967) este un roman bine realizat d.p.d.v. stilistic, dar împrăștiat în prea multe planuri uneori divergente. Autorii prelucrează aici motivul șarpelui fantastic din perspectivă paleoastronautică: sînt reînviate numeroase scene din trecutul scitic al Dobrogei, printre care și amintirea unui legendar “vizitator” extraterestru, zeificat și pietrificat în ipostază reptiliană.

“Planeta umbrelor albastre” (1969, CPȘF 356-359) este primul text narativ al celor doi, realizat într-un stil foarte apropiat de acela al scenariilor de film; republicat în 1993, sub titlul “Planeta fantomelor albastre”, el încearcă o satiră violentă la adresa exagerărilor determinate de civilizația tehnologică actuală. Acțiunea se petrece în anul 2169 pe Terra. Cosmonautul Vel Genar, prietenul său Darn Down și soțiile acestora Ada și Mary, fac o deviație psihică și încep să distrugă automatele care se îngrijesc de bunul mers al vieții în societate. Pentru a-i vindeca, psihiatrul Tuning Clit le propune să participe la un experiment ce se desfășoară pe o planetă dintr-un alt sistem solar, denumită “Planeta fantomelor albastre”. Aici a fost reconstituită civilizația franceză din vremea celebrilor muschetari și s-a renunțat complet la sprijinul mașinăriilor electronice. Cei patru acceptă și sînt expediați într-acolo, în compania celor patru muschetari, Athos, Porthos, Aramis și d’Artagnan, care au rolul de a-i proteja. După ce reușesc să se acomodeze cu surprizele planetei (printre altele, cerul este înlocuit de o lentilă groasă de apă, în care se scurg, vertical, rîurile), Vel, Darn, Ada și Mary trăiesc o aventură în stilul romanelor de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas, cu diferența că accentele ironice sînt mai numeroase și că aventurile par ceva mai ireale. După ce au parte de cîteva dueluri în hanul lui Papa Pillard și reușesc să descopere comoara căutată pentru a salva visteria Franței de la faliment, cei opt se bat cu soldații abatelui Pauvrelieu, sînt capturați și duși în fața regelui care, surprinzător, în loc să le mulțumească, îi condamnă la moarte. A doua zi, în momentul execuției, intervine Clit, care le explică că totul este o uriașă farsă care se petrece chiar pe Terra, cu ajutorul unor roboți umanoizi sofisticați. Rezultatul experimentului este că distrugătorii de mașini s-au convins de inutilitatea gestului lor și că acceptă să trăiască mai departe în comuniune cu ele.

“Ferma oamenilor de piatră” (1970), reeditat în 1991, este al doilea text cu virtuți scenice din opera celor doi autori. În deceniul al VIII-lea, realizează după el un scenariu pentru radio, difuzat în mai multe rînduri pe postul național, dar și pe cele regionale și locale. Tema romanului este aceea a necesității menținerii echilibrului ecologic planetar într-un viitor îndepărtat, în care umanitatea a descoperit călătoria în timp.

“Paralela-enigmă” (1973) aduce în prim-plan tema cyborgului, respectiv o fuziune între un creier uman și structuri cibernetice inteligente ale unei tehnologii umane superioare, care are menirea de a căuta răspunsuri la întrebări filozofice vechi de cînd lumea. Acțiunea se petrece într-un viitor nu foarte îndepărtat, în care zborurile cosmice, ajunse în culmea evoluției civilizației terestre, sînt întrerupte brusc din cauza unui aparent inexplicabil incident la bordul unei expediții de lungă durată.

În cursul acesteia, toți membrii expediției mor și, deoarece cauzele nu sînt elucidate, zborurile cosmice sînt interzise. După o lungă perioadă de timp, specialiștii stabilesc că astronauții au fost lăsați să moară de Ciberdav, computerul central de bord, care, interpretînd după un algoritm personal ordinul dat de comandantul de astronavă, a intrat în conflict cu inteligența umană și a provoacat cel mai mare dezastru din istoria astronauticii. Problema este încredințată spre rezolvare savantului All, care încearcă să afle dedesubturile, construind un uriaș computer numit Hydra, închis în măruntaiele Himalaiei, căruia îi încredințează enigma. Dar Hydra are nevoie de mult mai mult timp pentru aceasta și savantul, simțindu-se aproape de moarte, îi ascunde adevăratul scop al existenței și îi încredințează o a doua funcție – aceea de a fabrica tot felul de aparate și de unelte inteligente, necesare evoluției umanității. După decesul lui All, timp de mai multe decenii, Hydra îndeplinește programul destinat ochilor curioșilor, iar în secret desfășoară complexul proces de descifrare a tainei conflictului dintre cele două tipuri de inteligență – umană și artificială. Evoluția Hydrei este urmărită de Yaralde, o fostă studentă a lui All, căreia maestrul îi încredințează misiunea de a nota toate reacțiile uriașului creier artificial și, după un anumit interval de ani, să le raporteze unui alt fost student al său, Glyd, pe care-l roagă să preia procesul descifrării secretului Hydrei. Treptat, în jurul lui Glyd, fostul cosmonaut crescut de automate în inima cosmosului, se formează o echipă din foștii colaboratori și studenți ai lui All – Kobo, Tib Donar, Berry Smith, care iau act de oprirea procesului de fabricare de unelte inteligente de către Hydra și se hotărăsc să încerce să pătrundă în interiorul tunelelor ce conduc spre creierul artificial. Dar gestul lor este întîrziat și apoi stopat de către Nino Ortiz, comandantul echipelor de savanți care o studiază pe Hydră, și cei cinci se văd obligați să pătrundă în forță, ilegal, în munte. După o serie de aventuri ciudate, în care Hydra îi capturează pe doi dintre ei și îi studiază în interiorul a tot felul de medii savant organizate, echipa este gata să cedeze și să renunțe la a mai rezolva enigma pusă de All, dar în ultima clipă doctorului Kobo îi vine ideea salvatoare: Hydra a reușit să descifreze misterul stării conflictuale existente între creierele artificiale din generația sa și gîndirea umană și a creat un “pui”, un creier artificial bazat pe alte sisteme logice, care nu imită deloc creierul uman. El urmează fi implantat în navele cosmice ale viitorului ce vor relua asaltul asupra cosmosului.

“Șarpele blînd al infinitului” (1977) abordează o temă considerată cvasidesuetă: reacția pshiologică umană în fața primejdiei necunoscutuui cosmic. Este vorba despre experiența tragică a unui pilot galactic care, în cadrul zborului-test final pentru obținerea brevetului face o gravă eroare de pilotaj și moare.

“Catharsis” (1984) este una dintre operele scrise independent. Tema reia, în cheie personală, o idee mai veche, aceea a mutantului, rezultantă a interacțiunii dintre creierul electronic și om. Scris în maniera policierului clasic (se simte influența maeștrilor Arthur Conan Doyle și Raymond Chandler), romanul se situează la limita dintre literatura mainstream, romanul cu detectivi al secolului XX și SF.

Într-un viitor îndepărtat, dominat de o eră tehnotronică, în care oamenii sînt terorizați de ideea de viteză și de lipsa de timp care rezultă din aceasta, într-un megalopolis inundat de reclame ce te asaltează pe multiple planuri, chiar și în somn, oraș dominat de obsesia concursurilor sportive și a recordurilor obținute cu orice preț, este conceput un creier electronic, prin intermediul căruia societăți mafiote internaționale încercă să influențeze, de la distanță, performanțele sportivilor. Subiectul romanului este construit în jurul ideii de a realiza, cu o completă lipsă de scrupule, loturi de superatleți prin acest control la distanță cu ajutorul energiei bioplasmatice produse de instalația incriminată. Conceput pentru a produce profituri uriașe pe termen scurt, centrul de performanță sportivă Tsunami va pierde, în cele din urmă, confruntarea cu aceia care vor să rămînă fideli performanțelor realizate exclusiv datorită calităților umane.

“Încotro curge liniștea” (1991), al doilea volum personal, ne înfățișează o extraordinară călătorie în trecut, realizată cu ajutorul unei nave cosmice, pe traseul paradoxurilor temporale. În timpul real, membrii unei familii-cobai recepționează la nivel cerebral informații referitoare la istoria poporului român.

În 1990, împreună cu George Anania, primește Premiul Eurocon pentru întreaga activitate literară, la Fayance, în Franța.

Criticul literar Romulus Bărbulescu publică articole de analiză a situației literare SF contemporane în rubrica “Pulsul nostru actual”, din C.P.Ș.F., în perioada 1973-1976, sub pseudonimul Ana Barbara Rebegea.

Ca dramaturg, scrie piesa “Despărțire la marele zbor” (1982), pusă în scenă la Teatrul “Ion Vasilescu”; ca scenarist, concepe scenariul filmului “Mireasma ploilor tîrzii” (1984).

Coordonează împreună cu George Anania redactarea antologiilor SF bilingve (română/engleză), editate de “Nemira” în anii 1994 și 1995.
Ca editor, publică, împreună cu același George Anania, revista SF “Clipa astrală“ (1994; un singur număr).

Alte opere: “Aventură pe fluviul de hidrogen” (1969; cu G. Anania), “Insulele de aur și argint” (1969, roman; cu G. Anania), “Recviem după singurătate” (1983), “Fîntînile” (1984; piesă de teatru), “Sălciile nu plîng decît seara” (1989), “Trei fulgere pe secundă“ (1989/1990), “Război contra Sfinxului” (1990), “Uneori, marea” (1990), “Arma secretă a speranței” (1990), “Cît de mic poate fi infernul” (1992), “Feed-back Pampero” (1994; cu G. Anania).

Aurel Cărășel