J. J. Abrams are ambiţii nemăsurate. Dovadă stă serialul Lost, care a înfrăţit fanii SF cu fanii soap opera şi cu cei ai „thrillerului psihologic”, fără ca vreuna dintre categoriile astea de spectatori să îşi dea seama ce i se întîmplă. Dovadă stă cea mai de succes resetare de franciză, Star Trek, cu binecuvîntarea vulcanianului octogenar Spock. Dovadă stă franciza Mission Impossible, pe care Abrams a interceptat-o după episodul 2 cu gîndul de a o redirecţiona pe o direcţie mai sobră, mai psihologică, scoţînd-o astfel din umbra lui James Bond (care, de altfel, a prins ideea din mers şi se reinventează la rîndul său pe o direcţie similară). Dovadă stă franciza Cloverfield, care a readus în atenţie horrorul first-person şi antrenează, pentru viitor, chiar interesul lui Spielberg, cu intenţia declarată de a propune un tip de SF introvertit, anti-Avatar, la polul opus grandomaniei 3D care domină producţiile recente de gen.

Se remarcă printre toate acestea că ideile şi metodele lui Abrams vin din zona televiziunii şi a benzii desenate. Cel mai recent proiect al lui Abrams este serialul Fringe, care rulează paralel în ambele medii, cu banda desenată servind ca prequel pentru serialul televizat. Deşi în toate proiectele sale Abrams porneşte de la material familiar (de obicei seriale clasice), întotdeauna urmează principiul pervertirii familiarului. Din perspectivă de marketing, rețeta e de succes sigur – nu agresează spectatorul de ocazie, îl primeşte cu ospitalitate, îi promite un teren sigur şi, după ce acesta s-a descălţat şi s-a făcut comod, începe să-i submineze aşteptările şi să-i stimuleze curiozitatea. Din perspectivă creativă, reţeta e extrem de solicitantă şi produce riscuri de pe urma cărora au suferit, uneori mai mult, alteori mai puţin, toate proiectele lui Abrams. Serialul Lost era să-şi piardă publicul de vreo două ori, reuşind să se echilibreze la timp, undeva la jumătatea drumului între ambiguitate şi coerenţă.

Serialul Fringe are dificultăţi chiar mai mari şi a debutat sub aşteptările generale, propunîndu-se ca un epigon X-files cu actori mult mai slabi (un alt pariu obişnuit pentru J.J.Abrams, de a nu băga bani în vedete) şi aparent lipsit de un fir al Ariadnei, încît episoadele puteau fi vizionate aproximativ în orice ordine, după modelul serialelor poliţiste dezvoltate din mers de către scenarişti. Din fericire, recent încheiatul sezon secund rebalansează serialul pentru cei care au avut răbdare să-l urmărească şi promite o anvergură narativă comparabilă cu Lost şi suficient de criptică pentru amatorii de enigme. Plus participarea lui Leonard Nimoy care, după mîna de ajutor dată relansării Star Trek, e şi unul din elementele cheie în povestea Fringe.

Chiar dacă serialul plusează în noul sezon (şi probabil şi în continuare) la toate capitolele faţă de debutul timid, rămîne pregnantă o senzaţie de inadecvare, de incompatibilitate între elementele reţetei, care probabil i-a măcinat şi pe fanii Lost care nu s-au prins din prima că se uitau la un serial SF (dar acolo e vina lor). Incompatibilitatea Fringe se manifestă între două planuri stilistice şi tematice – unul mai mainstream, mai sobru, subordonat conspiraţiilor corporatist- guvernamentale investigate de agenţi FBI cu un morcov în fund, dar ambiţie fără margini, şi una 100% pulp fiction, cu mad scientists autentici, ştiinţă aberantă (mă rog, de frontieră) şi scene emo în care interesele corporative se transformă brusc în interese intime, dureri personale şi răsculări prometeice din partea eroilor.

Fiecare dintre cele două planuri are propriul lui set de personaje care se mulează pe tonul planului propriu, dar nepotrivit planului celălalt: agenţii FBI, problemele lor de la serviciu şi din familie, eroii alunecoşi, dar descurcăreţi, şi conspiraţiile farmaceutice vin din zona Nikita, Bourne Identity, X Files (care, în ciuda alienilor, tot un ton de serial „serios” are); oamenii de ştiinţă nebuni care aleargă prin universuri paralele, gadgeturile absurde, unele cazuri investigate care nu au nici cea mai mică pretenţie de veridicitate, vin mai degrabă din zona Dr. Who. În momentul în care îi muţi pe Scully şi Mulder în Dr. Who, ori pe David Tennant în Bourne Identity, apare inevitabil necesitatea unui racord dificil. Aşa se face că, în funcţie de zona dinspre care te apropii de serial, unii actori par ok, iar ceilalţi par insuportabili. În realitate fiecare actor are sens pe felia care îi e alocată, poate cu excepţia lui Joshua Jackson care, antrenat în telenovele cu adolescenţi (Dawson’s Creek, The Skulls, Cruel Intentions) nu se regăseşte deloc în acest serial.

Probabil, asemeni cazului Lost, Abrams încearcă şi prin Fringe să adune sub aceeaşi umbrelă două tipologii de spectatori. Dacă Lost, prin trucul secretomaniei şi ambiguităţii a reuşit cît de cît să menţină balanţa şi să sincronizeze interesele, Fringe nu funcţionează decît strict ca divertisment SF pur. În aceste limite, consider că e o reuşită prin faptul că niciodată nu ştii la ce să te aştepţi – cazurile investigate sînt atît de trăznite încît, dincolo de cîrcoteli pe seama „realismului”, reuşesc să zgîndăre coarda sensibilă speculativă a fanului SF, mai ales într-o perioadă în care aria SFFH este destul de slab reprezentată la televizor: o generaţie de seriale s-au finalizat ori sînt aproape de final (Lost, Battlestar Galactica, Supernatural, plus o grămadă anulate) şi o alta e încă în durerile facerii (A Game of Thrones, după GRR Martin, The Walking Dead al lui Frank Darabont, Haven, după Stephen King) în condiţiile în care nişa e clar dominată de telenovelele cu vampiri şi fantome.

Aron Biro