Cum şi era de aşteptat, vocaţia colocvială a Internetului a înlesnit o foarte vioaie dezbatere privitoare la solvabilitatea artistică a filmului Avatar, creaţie recentă a regizorului James Cameron, din nou campion incontestabil în box-office, după succesul devastator al Titanicului în 1997, producţie în care, înecîndu-l romanţios pe Leonardo DiCaprio, a făcut încasări de vreo două miliarde de dolari.

Pentru cei familiarizaţi cu semnificaţia literară a termenilor, pelicula Avatar reprezintă o mixtură în proporţii aproape egale de SF şi Fantasy.

Intriga ţesută pe canavaua unui pseudomilitantism ecologic exportat pe altă planetă, cam peste un secol şi jumătate, este alcătuită dintr-o suită de clişee, binecunoscute cititorului statornic de science-fiction.

În portofoliul SF, Jake Sully (Sam Worthtington), un marines dezafectat din serviciul activ pe motiv de handicap locomotor, se angajează ca mercenar într-o unitate de protecţie militară a unei colonii miniere ce excavează, cu entuziasm mercantil, minerale rarisime în decorul exotic al planetei Pandora.

Animînd prin procedee de transfer al conştiinţei, graţie tehnologiei futuriste, un trup prefabricat de indigen Na’vi, personajul socializează cu populaţia băştinaşă şi, din spion militar pămîntean, devine un leader pandorian sadea, conducînd revolta disperată a celor ameninţaţi cu extincţia iminentă, pînă la victoria finală, desăvîrşită prin expulzarea conchistadorilor spre planeta lor părăginită, secătuită de resurse şi de clorofilă.

În dimensiunea Fantasy, Neytiri (Zoe Saldana), prinţesa aborigenă, îl cucereşte pe erou cu ochii de felină şi coada-i flexibilă, desluşindu-i pe parcursul unor expediţii iniţiatice prin preajma sau prin coroana colosalului Hometree (Copacul Casă), secretele profundei relaţii simbiotice spirituale dintre comunitatea Na’vi şi natura înconjurătoare, cu o interfaţă reprezentată de sacrul Tree of Souls (Arborele Vieţii).

Spre final, devenit jocheul desăvîrşit al unui Toruk, un megapăsăroi cu alură şi temperament de pterodactyl, Jake Sully, soldatul comun de odinioară, devine generalisimul unei culturi animiste, transferîndu-se definitiv în trupul secundar de Na’vi, pe care l-a înstrăinat astfel din inventarul coloniei terestre, suspendîndu-i funcţia ticăloasă de cal troian, această reîncarnare apoteotică fiind consemnată în lapidarul titlu al filmului.

Precaritatea dialogurilor este consemnată cu resemnare chiar şi de spectatorii iubitori de manele. Poate că singura replică oarecum memorabilă care poate face obiectul unei meditaţii mai semnificative este cea în care implacabilul senior al războiului, colonelul Quarritch (Stephen Lang), îşi depăşeşte limitarea cazonă de cuviinţă întrebîndu-l pe subalternul dezertor, cum de poate să-şi trădeze, nu obligaţiile sale contractuale de militar cu simbrie, ci propria specie, renegîndu-şi fundamental semenii.

În pofida celor nouă nominalizări pentru Oscar (între care o socotesc justificată pe cea pentru cel mai bun regizor), prin trama descrisă de scenariu, nu-mi prea vine a crede că Avatar va rămîne cumva consemnată ca o operă cinematografică de excepţie, printr-o valoare artistică profundă, alta decît cea a impresionantelor manopere digitale, puse grandios în valoare de tehnologia de vizionare în IMAX 3 D.

Se vorbeşte insistent pe culoarele Internetului şi despre intenţia mărturisită de James Cameron de a dezvolta story-ul Avatarului într-o carte, un prequel în care să-şi definească mai bine personajele, construindu-le un trecut biografic.

După succesul de casă al filmului (două sute de milioane de dolari în primele zece zile de la lansare), a cărui notorietate e în creştere exponenţială, se poate lesne presupune că romanul va fi un best-seller internaţional dar, plecînd de la datele scenariului, e greu de crezut că ar putea împlini virtuţi menite să-i ispitească pe curatorii Premiului Nobel pentru literatură.

Iar pentru a adeveri vorbele ecleziastului că nimic nu-i nou sub soare, rezum aici o povestire („Lacul păsării Wandoo“[1]), publicată în 1983 în Almanahul Anticipaţia, poate o schiţă sumară ce se poate suprapune pe o parte din acţiunea filmului Avatar:

Deasupra unui peisaj spectaculos de junglă angoleză, un comando aerian de mercenari albi, cu bombardiere şi elicoptere de atac, distruge stăvilarul dintre un splendid lac legendar şi o vale ocrotită de vegetaţia ce-o face inexpugnabilă, care-i ascunde pe rebelii indigeni, cu scopul tactic de a-i nimici prin revărsarea devastatoare a apelor.

Din mijlocul lacului agresat, secătuit, se înalţă structura insolită pomenită de secole ca fiind Pasărea ocrotitoare a nativilor, Wandoo, care pulverizează aparatele de zbor, transferîndu-i pe cei cîţiva supravieţuitori (un avatar temporal), în lumea emancipată a urmaşilor seminţiei bantu, în care pilotul de elicopter mercenar îl reîntîlneşte pe teribilul său colonel, cu minţile rătăcite după revanşa administrată solidar de forţele SF şi Fantasy ale ţinutului african, pe care voiseră să-l supună “manu militari”.

Într-o concluzie sumară, acceptîndu-i originalitatea minoră, filmul este grandios şi spectaculos prin efectele speciale pe care le însumează, dimensiune relevantă astăzi, dar inevitabil tranzitorie în dinamica exponenţială a tehnologiei digitale, pe care procesînd-o cu fervoare, alţi virtuoşi creatori ne vor fascina cu ofertele lor pînă în pragul unei periculoase dependenţe.

Cu luxurianţa lui virtuală Avatar e un semn şi un avertisment. Deocamdată… SF !

Marcel Luca

(Text publicat în Revista de literatură şi arte Orient Latin, nr. 1, (63), 2010)

NOTE:
1) Luca, Marcel – Lacul păsării Wandoo, în: Tactică şi strategie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998 şi în revista Nautilus, nr.2, Februarie 2010.

Foto: Venezuela. Platoul Roraima. Lumea pierdută a lui Sir Arthur Conan Doyle. Înconjurat de nori, pare suspendat în aer ca stîncile plutitoare din Avatar. Este un loc total izolat, unde viețuiesc animale și plante unice în lume.