Cînd un fost geek scrie o carte pentru foşti geeks

Erners Cline – Ready Player One

Crown Publishing Group, 2011

A încerca să faci o recenzie obiectivă acestui foarte mediatizat debut este aproape imposibil. După cum au remarcat majoritatea celor care au recenzat acestă carte, nu poţi vorbi despre ea decît din punctul de vedere al relaţiei directe cu experienţa fiecăruia din ciudaţii ani ’80. Pentru că Ready Player One este o carte scrisă de un geek pentru geeks. Aşa că, sper că voi fi scuzat dacă acesta recenzie va fi una foarte personală şi voi vorbi mai mult despre efectele pe care citirea acestui roman le-a avut asupra adultului care a fost copil în anii ’80.

Între 1986 şi 1991, în perioada crucială a dezvoltării unui copil dintre 7 şi 12 ani, am avut formidabila şansă, datorită părinţilor mei, care lucrau în învăţămîntul politehnic, dar şi la dezvoltarea industriei romîneşti de calculatoare, de a putea folosi mai multe tipuri de calculatoare personale pe baza sistemului de operare BASIC: TIM-S, ZX Spectrum sau Commodore 64. De fapt am învăţat să socotesc nu la şcoală, ci pe un calculator ajutat de un program scris de tatăl meu. Apoi au urmat jocurile şi de atunci calculatorul a devenit o parte importantă şi indispensabilă a creierului meu, alături de cele 2 emisfere cerebrale.

Astfel, deşi într-o măsură mai mică decît cititorii americani sau anglo-saxoni, sînt foarte sensibil la nostalgia faţă de anii ’80 pe care acestă carte o degajă. Mai mult, pe lîngă jocuri, apropierea Timişoarei de Belgrad a făcut să pot vedea, în anii cînd au apărut, multe dintre filmele care apar în carte, cum sînt War Games, Ladyhawke sau Blade Runner.

Ready Player One se petrece în anul 2044, într-o lume sumbră în care dezastrele economice nu sînt egalate decît de distrugerile ecologice. La fel ca majoritatea locuitorilor planetei, Wade Watts îşi petrece cea mai mare parte a timpului în OASIS, o lume virtuală formată din zeci de mii de planete, în care prin avatarurile lor oamenii pot trăii vieţi virtuale, pot învăţa la şcoli virtuale, se pot îndrăgosti sau pot juca jocuri mai complexe şi mai pasionante decît World of Warcarft. Însă după moartea lui James Halliday, creatorul OASIS, acesta lasă moştenire întrega lui companie celui care va reuşi să rezolve un puzzle impregnat de cultura pop a anilor ’80. Şi astfel, în lumea virtuală a OASIS-ului, începe o întrecere pentru acest premiu himeric, între zeci de milioane de participanţi. Însă nimeni nu reuşeşte să găseasă prima dintre cheile acestui puzzle pînă cînd, aproape din întîmplare, Wade intuieşte primul indiciu şi astfel viaţa lui şi poate soarta întregii lumi vor cunoaşte întorsături suprinzătoare şi periculoase.

Pot înţelege de ce unii critică acestă carte. Personajele sînt lipsite de profunzime, intriga este previzibilă, referinţele la cultura anilor ’80 sînt atît de multe, încît devin copleşitoare şi lipsite de substanţă. Cu toate acestea, îi înţeleg perfect şi pe aceia pentru care acestă carte este romanul numărul 1 al anului. Pentru că este o declaraţie de iubire la adresa anilor ’80, în care majoritatea cititorilor adulţi de azi şi-au petrecut copilăria sau adolescenţa. Are o energie reconfortantă, iar aparenta lipsă de profunzime e transformată în minţile foştilor geeks în cele mai profunde sentimente care ne fac să regîndim şi să retrăim multe lucruri aparent pierdute şi deodată devenite foarte importante. Chiar şi titlul Ready Player One (modalitatea prin care se porneau jocurile) mie îmi declanşează nostalgii minunate. Pînă acum nu m-am gîndit cu adevarat cît de importante au fost jocurile pe care le-a jucat în copilărie adultul care am devenit.

Ready Player One este un lucru rar. O carte care, deşi ştii că nu e o carte uluitoare, ajunge să te uluiască şi să te încînte. Eu am terminat-o cu un zîmbet mare şi fericit pe faţă.

Notă: 4/5.

Tudor Ciocârlie