Un vîrtej fără rost

Robert Charles Wilson – Vortex

Doherty, 2011

Vortex este ultima carte din trilogia pe care Robert Charles Wilson a început-o cu Turbion (Editura Nemira, 2008), cîştigătoare a premiului Hugo şi probabil una dintre cele mai bune cărţi apărute în ultimul deceniu al secolului trecut. Al doilea volum, Axa (Editura Nemira, 2010), deşi net inferioară, nu m-a dezamăgit atît de mult ca pe alţii. La fel ca în cazul Children of the Sky de Vernor Vinge, pentru mine, a doua carte dintr-o trilogie, mai ales dacă vine după un prim volum fulminant, are circumstanţe atenuante, iar judecata finală o voi face după citirea celei de-a treia cărţi, care poate să șteargă toate punctele aparent slabe al volumului de mijloc. Astfel am citit Vortex, mai mult din dorinţa de a vedea dacă Wilson poate construi o trilogie reuşită pe lîngă un prim volum de sine stătător foarte bun decît din dorinţa de a afla enigmele Ipoteticilor. Din păcate trebuie să mărturisesc că nu a reuşit.

 Vortex este compusă din două fire narative ce merg în paralel. Unul se petrece în Huston la cîţiva ani după evenimentele din Turbion, iar celălalt ne poartă 10.000 de ani în viitor, unde au fost transportaţii protagoniștii din Axa – Turk Findley şi Isaac Davli. Aceştia, împreună cu unele dintre rămăşiţele umanităţii, vor începe o călătorie prin porţile lăsate de Ipotetici spre Pămîntul distrus, aflat în carantină, ţelul fiind realizarea în sfîrşit a contactului dintre oameni şi iluzoriii Ipotetici. Primul fir narativ este povestea psihiatrei Sandra Cole, a poliţistului Bose şi a unui aparent vagabond cu probleme psihice, Orrin Mather. Acesta din urma scrie un jurnal în care povesteşte întîmplări care se vor petrece peste 10.000 de ani, care este chiar al doilea fir narativ.

 Am încercat să uit de Turbion cînd am judecat această carte. Chiar am încercat, însă nu am putut. Pentru că Vortex, prin ceea ce povesteşte, te face să te gîndeşti la Turbion mult mai mult decît Axa. Aici Wilson combină o poveste asemănătoarea cu cea din Turbion cu una tip Sfîrşitul Universului. Însă, din păcate, prima pare doar un capitol din Turbion, are cîteva personaje interesante, dar nu se întîmplă mai nimic în ea, iar cea de-a doua, deşi expune idei fascinante, prin structura ei deconectează cititorul, fiind astfel total lipsită de personaje de care acestuia să-i pese. Tot ceea ce vrei este să scapi cît mai repede de ele pentru a afla răspunsurile. Şi le vei afla pe absolut toate. Dar apoi îţi vei da seama nu-ţi mai pasă de fapt de ele. Întrebările din Turbion şi personajele alături de care ai trăit atîtea clipe fascinante ţi-au antrenat mintea ca niciodată, iar răspunsurile nu fac decît de diminueze acea experienţă.

Mai mult decît atît, Vortex se poate citi la fel de bine şi fără să citeşti Axa înainte. De fapt, dacă vrei răspunsurile, poţi să citeşti doar ultimul capitolul din Vortex şi vei înţelege absolut totul. Asta pune un mare semn de întrebare legat de rostul continuărilor lui Turbion. Pare că aceste două romane au fost scrise mai mult datorită succesului primei cărţi decît din dorinţa lui Wilson de a oferi explicaţii complete la tot ceea s-a întîmplat în Turbion.

Vortex este, din păcate, una dintre cărţile slabe ale lui Wilson. Dar o carte slabă scrisă de Wilson este totuşi o carte bine scrisă, plină de idei interesante, este peste media a ceea ce se scrie în science-fiction. Însă, din cauza lui Turbion, nu pot să o recomand. Nici Axa, nici Vortex nu sînt cărţi rele, dar aş fi vrut să nu le fi citit şi să fi rămas în minte cu finalul lui Turbion. Cu toate acestea, Turbion este atît de fabuloasă, încît continuările, oricît de slabe ar fi ele, nu diminuează aproape cu nimic ceea ce reprezintă această carte pentru mine şi nici experienţele multiplelor recitiri pe care le voi face primei cărţi din trilogie.

Notă: 3/5

 Tudor Ciocârlie