Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of

Redactorul are cuvîntul

În povestea asta, eu sînt personajul care stă întotdeauna în umbră, care-şi vede de treabă în tăcere, un soi de mic funcţionar cu manşetuţe, aşezat la pupitrul lui din colţ. În acelaşi timp, sînt persoana care, alături de editor, află, înaintea tuturor, „despre ce-i vorba în povestire” (sîc-sîc!). Mai precis, sînt redactorul cărţii.

Întrucît sînt un redactor începător, am trecut prin fiecare text de trei ori, aşa că, după autorii lor, probabil că eu le ştiu cel mai bine. Pentru mine nu mai sînt poveşti puse pe hîrtie, ci lumi pe care le-am cunoscut aievea, al căror aer l-am respirat şi al căror relief l-am bătut în sus şi-n jos.

Îl cunosc pe tovarăşul Popoviciu, din povestirea lui George Lazăr, de parcă ar fi vecinul meu de ani de zile şi înţeleg exact că, dincolo de frecuşurile zilnice, există un miez incontestabil de afecţiune între el şi soţia sa, Leta, chit că nu despre asta e textul. Am zburat împreună cu Raluca, eroina Ioanei Vişan, şi-am admirat-o îndeaproape, o fată în acelaşi timp bravă, dar şi feminină în adevăratul sens al cuvîntului. Şi singura eroină din acest volum, de altfel. M-a încîntat povestea complexă a Ştefanei Czeller, probabil cel mai bun text al ei pe care l-am citit, ca atmosferă, miză şi echilibru al ritmului narativ. Am constatat, încă o dată, cît de bine scrie Marian Truţă şi ce personaje vii construieşte. Bine, noi ştim asta deja, dar cînd te apleci cu atenţie asupra fiecărei fraze devine cumva şi mai evident. Şi da, primul titlu ales de el era spoiler, orice ar zice autorul. M-am îmbibat de atmosfera jules-wellsiană (ca să comit o barbarie) a textului lui Oliviu Crâznic, deşi cred că universul complet diferit gîndit de el s-ar desfăşura mai bine pe o întindere mai mare, că potenţial dramatic este.

În fine, m-am amuzat văzînd că n-a fost unul, ci au fost chiar doi autori exasperaţi de pastelurile lui Alecsandri şi dornici să-i plătească o mică poliţă; pe mine nu m-au deranjat din cale-afară la vremea lor.

Textul lui Aron Biro m-a entuziasmat atît de tare încît, cînd am ajuns la ultima pagină şi-am văzut cum se leagă lucrurile, am început să ţopăi prin cameră la propriu şi i-am dat lui aspoiu un mail scris cu caps lock, ceea ce eu, de obicei, nu fac. A fost povestirea mea preferată din antologie pînă cînd am primit-o la redactat pe cea a lui Mike Haulică, de o factură cu totul diferită şi creionînd o lume în care mi-ar plăcea să trăiesc. Aşa că acum am doi favoriţi şi zău că n-aş putea face o departajare între ei doi.

Cu Florin Pîtea am păţit o nepăţită pentru că, fiind eu curioasă despre ce era vorba, m-am apucat să citesc povestirea imediat ce am primit-o. Eram la serviciu, unde mai aveam de stat o oră. Cînd am ajuns la pagina a doua, unde un personaj dă prima replică, m-a apucat un rîs cu lacrimi şi, preţ de vreo cinci minute, m-am ascuns după monitorul computerului, ca să rîd în voie fără să le explic colegilor de birou ce era atît de nostim. (Ar fi durat prea mult şi ei oricum nu citesc d-astea). Cînd am crezut că m-am calmat, am reluat cititul, pentru ca, după alte cîteva rînduri, să mă apuce o nouă rafală de rîs. Ca urmare, am închis documentul, decizînd că Florin Pîtea e periculos de citit în locuri publice şi că mai bine văd restul acasă. Din păcate, nu aveam cum să uit ceea ce citisem deja, aşa că am fost chinuită de accese de ilaritate pînă la terminarea programului şi în metrou, în drum spre casă.

Toate acestea au fost presărate cu o corespondenţă intensivă cu editorul Adrian Crăciun, în care fie ceream diverse lămuriri, fie îmi exprimam părerea despre unul sau altul dintre texte. Aşa că, dacă va fi răspuns mai tîrziu unuia sau altuia dintre autori, poate fi şi din vina mea, că i-am trimis uneori de la patru mailuri în sus pe zi, ceea ce mă califică drept un periculos serial mailer. Ba l-am mai chinuit şi pe voicunike, căci, de cîte ori mă suna să vadă ce mai fac, îi ziceam ce mişto e un text sau altul, dar fără să-i spun despre ce anume este, aşa că pe el, bietul, chiar l-am fiert la foc mic.

Tot reieşind şi reintrînd dintr-o lume într-alta am ajuns să mă simt ca un călător prin multivers. Şi, tot privindu-le de aproape şi îndrăgindu-le în consecinţă, nu mai pot să am nici o pretenţie de obiectivitate, deci priviţi toate cele de mai sus din această perspectivă. Dar, aşa subiectivă cum sînt, cred că avem o culegere de texte solide şi bine scrise, în care fiecare cititor va găsi ceva pe placul său, în afară, fireşte, de cîrcotaşii de profesie.

Laura Ciobanu