Currently viewing the category:
"INTERVIURI"
În urmă cu un an, chiar în iulie 2009, aflam că Liviu Radu a fost primit în Uniunea Scriitorilor. În 2010 a fost nominalizat la premiile USR pentru romanul O după-amiază cu bere și zîne (Tritonic, 2009).
Ce a însemnat pentru el intrarea în USR? Ce poate însemna pentru un autor român de SF să fie membru al USR? Despre asta am vorbit cu Liviu Radu.
S-a schimbat ceva în viaţa ta de cînd ai devenit membru al USR?
Noi, autorii şi cititorii de literatură SF, obişnuim să alcătuim o comunitate destul de unită. Nu prea avem de-a face cu alte comunităţi literare, nu prea cunoaştem critici, rareori avem de-a face cu autori de mainstream. Într-un cuvînt, sîntem izolaţi de restul vieţii literare – alcătuim celebrul getou SF – nu pentru că am vrea neapărat să fim izolaţi, ci pentru că nu cunoaştem restul lumii literare. Şi avem impresia că nici restul lumii nu ne cunoaşte şi nu vrea să ne cunoască. În momentul în care pătrunzi în USR îţi dai seama că lucrurile nu stau aşa, că există o grămadă de porţi deschise – dar la care n-ai ştiut că trebuie să baţi. Nici măcar n-ai ştiut că există.
Din nefericire, intrarea mea în USR a coincis cu anumite probleme care nu mi-au permis să mă dedic pe cît ar fi trebuit participării la viaţa USR. Dar, atît cît am putut s-o fac, am descoperit că există o mulţime de oportunităţi care permit unui autor să fie cunoscut de cititori, de critici, de colegii din alte domenii literare.
Există în USR un anumit spirit de colegialitate, care te face să simţi că faci parte dintr-o breaslă onorabilă. Sincer vorbind, a fi membru al USR te face să-ţi crească respectul de sine pentru că eşti tratat cu respect – respect care exista şi înainte, dar despre care nu aveai cum să-ţi dai seama. Oricum, USR este cu adevărat o uniune de creaţie, pentru creatori, şi menită, printre altele, să-i facă pe creatori cunoscuţi cititorilor.
Noi, SF-iştii, ne întîlneam cu cititorii la cenacluri sau la tîrgurile de carte. Am descoperit, printre altele, că există multe alte posibilităţi să comunici cu cititorii, să faci cunoscută literatura SF celor ce îndrăgesc literatura în general.
Cum te-ai simţit în postura de sefist nominalizat le premiile USR?
Absolut minunat. După cum spuneam mai înainte, noi trăim cu senzaţia că literatura serioasă nu ne bagă în seamă. Nominalizarea mea a fost o dovadă că nu-i aşa, că literatura SF se bucură de atenţia cuvenită. Sincer vorbind, orgoliul meu a fost foarte satisfăcut. Dacă eram premiat, cred că o luam razna, bănuiesc că nu mai aveam simţul măsurii…
Cum vezi tu prezenţa sefiştilor în USR? Crezi că ar trebui să se schimbe ceva? Ce?
Cu toţii am fost afectaţi de modul în care a prezentat Nicolae Manolescu literatura SF în monumentala sa lucrare. Nimeni nu s-a gîndit că opinia respectivă s-a format şi datorită modului în care este reprezentată litaratura SF în USR.
Înainte de 1990, în USR s-au înscris o serie de scriitori ce reprezentau cu demnitate genul: Vladimir Colin, Ion Hobana, Romulus Bărbulescu, George Anania şi alţii. Erau destul de numeroşi, erau cunoscuţi şi apreciaţi.
După 1990, puţini sefişti s-au înscris în USR – iar cei care au făcut-o, inclusiv C.T. Popescu, au făcut-o în calitate de autori de mainstream. Sigur, în toată povestea asta un rol important îl joacă şi faptul că literatura SF şi fantasy este încadrată în secţia de literatură pentru copii şi tineret, iar noi considerăm că nu scriem pentru copii.
Am descoperit că există multe persoane în USR, chiar şi la nivel de conducere, care consideră că rolul literaturii SF ar trebui să crească, să se acorde premii acestui gen de literatură, să fie sprijinită întrarea în USR a celor mai buni autori de literatură SF şi fantasy. Sigur, mai e mult pînă la crearea unei secţii de literatură SF şi fantasy, dar cred că acordarea unui premiu anual al USR – sau girat de USR – pentru acest gen de literatură va face să crească interesul publicului şi-i va mobiliza pe autori (prin cointeresare materială, nu-i aşa?)
Care e sfatul tău pentru sefiştii care îndeplinesc condiţiile de intrare în USR şi încă ezită?
Să nu mai ezite şi să depună cît mai repede cerere de înscriere în USR. După cum am mai spus, vor descoperi că există o serie de oportunităţi, vor descoperi o lume nouă şi – fiind numeroşi – vor avea un cuvînt de spus. Va fi bine pentru toţi – şi pentru autori, şi pentru cititori. În plus, SF-ul va avea de-a face cu lumea reală. Ştiţi ce-i mai interesant? Că nu avem motive să avem complexe de inferioritate. Literatura SF de la noi nu are motive să se ruşineze, în comparaţie cu literatura mainstream.
Mai ai ceva de adăugat la „cestiunea“ USR?
Intrarea în USR a unora dintre sefişti e, cumva, asemănătoare cu pătrunderea cuiva de la ţară într-un mare oraş. Îţi dai seama că există alte reguli decît cele cu care ai fost obişnuit, dar nu ţi le explică nimeni, pentru că toţi cei de acolo le ştiu. După un timp, cineva vede că stai la semafor aiurea, îşi dă seama că nu cunoşti regulile şi ţi le explică, plin de bunăvoinţă. Numai că, pînă atunci, ai pierdut timp preţios… De aceea cred că-i bine să ne înscriem cît mai mulţi sefişti – ca să ne ajutăm între noi la început, pînă o să ne obişnuim cu o lume diferită de cea pe care o ştiam noi…
Și finalul, inevitabil: La ce lucrezi? Pregăteşti ceva pentru jumătatea a doua a anului?
Mă străduiesc să termin Modificatorii, un volum cu ucronii şi modificări ale istoriei. Şi mai am şi alte planuri – dar, deocamdată, trebuie să fac faţă altei provocări, neliterare.
Sper să depăşesc momentul publicării volumului cu numărul 13 – care nu vrea cu nici un chip să vadă lumina tiparului. Alte două încercări s-au terminat printr-un eşec, soarta făcînd tot ce era posibil ca să mă împiedice. Dacă dă Dumnezeu – şi cu ajutorul prietenilor – o să trec şi de piedica asta…
Interviu realizat de Michael Haulică
(continuare din 5 iulie 2010)
Ai editat o antologie axată pe sefeul mondial, The Apex Book of World SF, iar blogul tău, The World SF News Blog, se ocupa de asemenea de sefeul mondial. De ce te interesează atît de mult ficțiunea fără frontiere (în domeniul speculativ)? Crezi că ficțiunea speculativă poate ajuta la publicarea de povestiri și de autori în afara pieței de carte de limbă engleză?
Cum am trăit în diverse locuri în lume, am călătorit mult și mi-a plăcut mereu să vin în contact cu literatura locală. Îmi amintesc că am luat antologiile de SF românesc de la Nemira prin ’94 sau ’95, cînd am fost acolo. Fac treaba asta de cîte ori pot. Cînd am vizitat China, în 2000, am fost atît de bine primit, încît încerc de atunci să mă revanșez într-un fel. Pentru mine sefeul este o – cum să-i spun? Gen? Grupare? Familie? – internațională, și asta vreau să celebrez prin aceste cărți și prin blog.
În cuprinsul antologiei The Apex Book of World SF sînt mai ales autori din Asia. Ai de gînd să publici antologii similare și pentru alte continente? Ți-ar plăcea să editezi sau speri să apară cîndva o antologie cu proză fantasy din toată lumea?
E mai mult decît un interes pentru scriitorii europeni sau asiatici. Sper să avem și un al doilea volum, cu scriitori din Africa și America Latină. Există ceva material în lucru, dar încă nu pot vorbi despre asta.
Călătoriile tale au avut vreun rol în ideea editării The Apex Book of World SF?
Așa, în mare, au avut, după cum am mai zis, dar cînd am pus textele cap la cap m-am bazat mai ales pe povestiri care apăruseră deja în reviste de limbă engleză. Nu în totalitate, am avut și povestiri noi, și sper ca în cel de-al doilea volum să avem iarăși cîteva noutăți.
Scrii și scenarii pentru benzi desenate. Ce implică asta și cu ce diferă de scrisul obișnuit? Cît de importantă e colaborarea dintre scenarist și ilustrator pentru succesul unui album BD?
Am un mare respect pentru artiștii plastici, mai ales că eu sînt total incapabil să desenez pînă și cea mai simplă formă. E uimitor să vezi cum scenariul tău prinde viață în mîna unui artist!
A scrie scenarii e foarte diferit de a scrie proză. E ceva mult mai vizual, și eu încă învăț asta. Dar mai întreabă-mă peste cîțiva ani!
Ultima ta carte publicată este un roman steampunk, The Bokman, publicat de Angry Robot Books. Ce te-a inspirat să scrii The Bookman? Ce te-a atras la steampunk și de ce ai ales această abordare în scrierea romanului?
The Bookman e un fel de scrisoare de dragoste a mea pentru steampunk. Am fost doar eu, fără nici o altă treabă decît să scriu o carte pe care aș fi vrut s-o citesc. Mi-a plăcut steampunkul încă de cînd am pus mîna pe On Stranger Tides, de Tim Powers. Epoca victoriană – și felul în care a modelat ea lumea contemporană – e fermecătoare. Și știi cum e: înotul în ape cunoscute naște o tentație irezistibilă.
Ai scris The Bookman în ultima lună în care ai stat la Londra. De ce n-ai publicat romanul mai devreme? Ai mai făcut modificări la el pînă ai reușit să-l vinzi?
Corectă întrebare! De fapt m-am mutat în Vanuatu imediat după ce am terminat de scris The Bookman. Am locuit pe o insulă izolată, Vanua Lava, unde nu am avut nici curent electric, nici telefon, nici altceva. Așa că găsitul unui editor n-a fost chiar una dintre prioritățile mele atunci! Am încercat să cultiv roșii o vreme..
S-a întîmplat însă ca prietenul meu John (Berlyne) să devină între timp agent literar, să citească The Bookman și să-i placă. M-a pus să fac cîteva modificări – la un moment dat aveam o bucată de vreo 16.000 de cuvinte în mijlocul romanului, pe care tare mi-a plăcut s-o scriu (era o povestioară polițistă plasată într-o scientific romance victoriană), care într-adevăr nu ajuta cu nimic povestea să meargă mai departe. Pînă la urmă, din toată povestioara n-a mai rămas decît un singur rînd!
Deci, cînd John a pornit, alături de John Parker, Agenția Literară Zeno, m-au luat la ei și în șase luni mi-au vîndut The Bookman plus încă două continuări… Cred că aș fi total neajutorat fără un agent!
The Bookman este prima carte dintr-o serie din care tocmai ai terminat-o și pe a doua, Camera Obscura. Ai deja ideea pentru a treia carte? Te vei opri la trei cărți în seria aceasta?
Bună întrebare, și nu cred că am un răspuns la ora asta. E foarte posibil să fie mai mult de trei cărți.
La ce lucrezi acum și ce proiecte de viitor ai?
Acum sînt pe terminate cu „romanul Vanuatu“ – e vorba despre al Doilea Război Mondial în Pacificul de Sud și despre Vanuatu și miturile insulelor în care am trăit. E parțial autobiografic, parțial ficțiune, parțial nonficțiune, parțial realism magic – cred că așa-i spuneți. Apoi va fi a treia carte pentru HarperCollins, și mai am cîte ceva pe țeavă.
În ceea ce privește aparițiile… The Bookman va fi publicată în State în august, iar Camera Obscura va ieși la sfîrștul anului, atît în Anglia, cît și în SUA. Cea de-a treia carte va fi publicată cîndva în 2011. Voi mai publica încă două romane în următorii ani. Martian Sands, care va fi pentru Apex Books, în SUA, aș putea-o descrie ca fiind o îmbinare de Lista lui Schindler cu Total Recall, dacă are vreun sens ce spun. În Anglia, PS Publishing va publica Osama, pe care sînt tare nerăbdtor s-o văd! Și n-aș spune mai mult despre asta acum.
PS îmi va publica și două nuvele, Cloud Permutations – foarte curînd, sper – și Gorel & The Pot-Bellied God, ceva mai încolo. Una e un fel de poveste de dragoste de pe alte planete cu un aer de Pacific de Sud, iar cealaltă este un fantasy cu sex și violeță. Distracție, tată!
Îți mulțumesc tare mult pentru timpul tău și pentru răspunsuri. Mi-a făcut mare plăcere.
Interviu realizat de Mihai Adăscăliţei
Traducerea din limba engleză: Michael Haulică
Lavie Tidhar s-a născut şi a crescut într-un kibbutz din Israel şi, de-a lungul vieţii, a locuit în Marea Britanie, Africa de Sud, Asia şi în arhipelagul Vanuatu. A debutat cu un volum de poezii intitulat Remnants of God şi, ulterior, a publicat numeroase povestiri în publicaţii precum Strange Horizons, Clarkesworld Magazine, Postscripts şi Interzone. În volum i-au apărut pînă în prezent nuvela An Occupation of Angels, culegerea de povestiri Hebrew Punk şi un scurt roman intitulat The Tel Aviv Dossier (în colaborare cu Nir Yaniv). În calitate de editor a publicat o bibliografie adnotată a scriitorului Michael Marshall Smith şi două antologii. Primul său roman, The Bookman, a apărut în ianuarie la Angry Robot Books, iar urmarea acestuia, Camera Obscura, va fi publicat în noiembrie la aceeaşi editură. În 2003 a cîştigat cea dintîi competiţie de literatură SF Clarke-Bradbury, sponsorizată de Agenţia Spaţială Europeană. A fost nominalizat la premiile Writers of the Future şi Geffen.
*
Mihai Adăscăliţei: Lavie, în primul rînd îţi mulţumesc pentru că ai fost de acord să stăm de vorbă. Ce te-a atras spre ficţiunea speculativă? Ce povestiri stau la baza iubirii tale pentru acest gen de literatură?
Lavie Tidhar: Mi-a plăcut mereu literatura science fiction şi fantasy, încă de la primele cărţi citite în copilărie. Aşa că aş considera că baza au constituit-o cîteva cărţi evreieşti pentru copii, ca Aventurile căpitanului Yuno, o serie de trei cărţi din anii cincizeci, despre doi copii aflaţi la bordul unei nave spaţiale şi aventurile lor în Sistemul Solar, alături de traducerile din Jules Verne şi aşa mai departe. Am ajuns să citesc SF american doar cînd am putut intra într-o bibliotecă pentru adulţi.
Te-ai născut în Israel şi ai trăit în Africa de Sud, în Anglia, în zona de sud a Pacificului şi în Asia de Sud-Est. Ai editat antologii şi, ca scriitor, ai scris poezie, nonficţiune, povestiri şi romane, o piesă de teatru şi scenarii de bandă desenată. Sînt acestea semne ale nehotărîrii sau îţi place să experimentezi? Cum te-au ajutat aceste experienţe să te dezvolţi ca scriitor?
N-aş numi asta nehotărîre, nu. Îmi place să experimentez, să încerc lucruri noi, altfel de abordări… Îmi pare atît de neinteresant să scrii mereu acelaşi şi acelaşi lucru!
Poezia este prima mea dragoste. Încă mai cred că un poem mare cu adevărat – cum ar fi “High Windows” de Larkin sau “Journey of the Magi” de Eliot – este cel mai bun lucru. Să scrii un poem adevărat, unul singur, în fine… cîtă vreme sînt, probabil, un poet bun, nu sînt unul mare, iar asta explică de ce scriu ficţiune în loc să scriu poezie.
Cred că a scrie scenarii de benzi desenate este fascinant. E un domeniu în care, deocamdată, mă joc – încerc şi eu marea cu degetul –, dar sper să fac mai multe în viitor. Am cîteva proiecte în acest sens…
Totuşi mă consider un scriitor de povestiri. Chiar dacă am vîndut pînă în 2009 cinci romane, nu mă simt bine dacă nu scriu şi povestiri. Nu e acelaşi lucru cu a scrie poezii, dar îmi place scurtimea lor, felulul în care poţi face unele lucruri, în care poţi încerca altele, ceea ce nu prea poţi face într-un roman. Asta nu înseamnă că nu-mi plac romanele, cu orizontul lor îndepărtat, cu sculatul în fiecare dmineaţă pentru a continua povestea şi a vedea încotro se îndreaptă…
Din tot ce ai scris pînă acum ce ţi-a părut mai reprezentativ pentru tine?
Aşa, din scurt, aş zice că povestirile. E ceva în ele care mă satisface. Sînt suficient de lungi cît să fie o provocare, dar nu îndeajuns încît scrierea lor să înceteze a fi o plăcere, devenind muncă.
Uitîndu-mă peste bibliografia ta, am observat că ai progresat treptat de la povestire la roman, trecînd prin nuvelă şi miniroman. Te-a ajutat proza scurtă să scrii primul tău roman? Crezi că trecerea graduală de la o specie la alta poate îmbunătăţi tehnica scriitorului, făcîndu-l să se apropie mai cu succes de roman?
În mare, da, sigur, dar pe de altă parte cred că e o falsă regulă – şi cu asta cred c-am spus destul. Adevărul e că sînt o mulţime de romancieri care n-au scris în viaţa lor o povestire şi nu le-a dăunat deloc. Eu scriu povestiri şi nuvele pentru un singur motiv: îmi place s-o fac. Ideea de a trece treptat de la povestire la roman îmi pare puţin dubioasă. Doar pentru că acum scriu romane nu însemană că am încetat să mai scriu povestiri sau că nu mai sînt interesat în celelalte forme de a spune o poveste. Unii scriitori sînt mai buni într-o formă decît în alta. Eu zic că a scrie înseamnă întotdeauna a învăţa, indiferent în ce formă alegi s-o faci.
Am citit undeva că îţi defineşti scrisul ca fiind new weird. De ce atracţia asta pentru straniu (weird)? De ce îţi defineşti scrierile ca ficţiuni stranii?
N-aş putea spune de ce. Dar cred că am tendinţa de a privi puţin pieziş lumea care ne înconjoară. Cert e că îmi place să scriu despre lucruri diferite, amestecînd genurile, încercînd diverse abordări, iar singurul numitor comun pentru astea este „straniul”. Nu-mi place să fiu înţepenit într-un singur gen sau subgen. Încă îmi doresc să scriu o carte de bucate şi încă mai visez ca, într-o bună zi, să mă apuc să scriu romane roz.
Engleza este a doua ta limbă. Cît de greu e să scrii şi să publici într-o altă limbă? De ce ai ales engleza?
În parte a fost o decizie orientată spre latura comercială a lucrurilor. A scrie în engleză înseamnă a avea o şansă să poţi cîndva să trăieşti din asta. A scrie în ebraică nu poate fi decît o chestie de pasiune. Dar îmi place să scriu în engleză, aşa că nu e chiar o corvoadă.
Mai scrii în ebraică? Mai publici în ţara ta?
Încerc să continui să scriu în ebraică. Am scris o grămadă de povestiri de-a lungul anilor, şi multe din ele (nu chiar toate) le-am tradus în engleză şi le-am publicat în SUA (cred că „Shira”, care a apărut în antologia lui Elen Datlow The Del Rey Book of Science Fiction & Fantasy, este preferata mea). Nir Yaniv şi cu mine am scris un roman în ebraică, un roman de mistere, umoristic, a cărui poveste se întîmplă la convenţia israeliană de SF, şi care a fost publicat în Israel în 2009. A fost foarte amuzant să-l scriem. Și mai e cel puţin un roman pe care vreau să-l scriu cîndva şi care nu poate fi scris decît în ebraică…
Ai scris două romane cu Nir Yaniv. Cum se lucrează la un roman în colaborare? Ai mai repeta experienţa aceasta în viitor? Dacă da, cu cine?
E încîntător să scrii în colaborare cu cineva. Dar uneori e atît de frustrant! La cele două cărţi scrise cu Nir am alternat capitolele, revăzîndu-ne unul altuia capitolele, făcînd schimbări sau adăugînd una-alta. A mers destul de bine. S-ar putea s-o facem din nou cîndva.
(va urma)
Interviu realizat de Mihai Adăscăliţei
Traducerea din limba engleză: Michael Haulică
Oferta specială: 6 x Dune = 220 lei
Numărul curent – ediţia print
