5. JULES VERNE ŞI A ŞAPTEA ARTĂ
(Partea a III-a: Filme inspirate de 20.000 de leghe sub mări)

Apărut în 1869, 20.000 de leghe sub mări este probabil cel mai cunoscut roman din seria Călătoriilor extraordinare scrise de Jules Verne, iar personajul întruchipat de căpitanul Nemo, prin tensiunea și tragismul destinului său, se potrivea ca o mănușă pentru noua artă ce sta să vie la început de secol, cinemaul. Și cine altul ar fi putut să facă prima încercare de ecranizare, dacă nu o mai veche cunoștință a noastră, despre care am vorbit în episodul precedent? Ați ghicit că urmează prezentarea la

Georges Méliès — 20.000 lieues sous les mers (1907)

Un pescar este pus comandantul unei noi și ciudate mașinării care circulă pe sub apă, mașinărie numită submarin. Totuși, prima lui misiune nu se desfășoară chiar cum ar trebui…

Aceasta este esența creației lui Méliès, despre care la început am putea crede că va păstra vivacitatea și coerența arătate în Le voyage dans la Lune. Din păcate însă, metoda de adaptare pentru ecran a operelor literare, așa cum este ea practicată de Georges Méliès, nu reușește decît să piardă esențialul, rătăcindu-se în graba pentru spectaculos și incoerențe de scenariu. Așa se face că în această versiune cinematografică a romanului, căpitanul Nemo nici măcar nu apare!!!

Rămîn însă de interes realizările tehnice prin care descoperim pe parcursul filmului un crab gigantic, un pește uriaș, flori de mare foarte agitate, dansatoare exotice și o caracatiță. Cam puțin, dar de unde nu e… Sîntem totuși la începuturile celei de-a șaptea arte.

Stuart Paton — 20.000 Leagues Under the Sea (1916)

20.000 de leghe sub mări, realizat în 1916 de regizorul american Stuart Paton, este un produs fascinant al epocii filmului mut. Inaccesibil multă vreme, lansarea lui pe casetă video în 1990 l-a readus în atenţia publicului, ca exemplu elocvent al perfecţiunii atinse de arta cinematografică încă din epoca sa timpurie.

Fiind primul lung-metraj inspirat din această carte, comparaţia cu mult mai cunoscutul 20.000 de leghe sub mări realizat de studiourile Disney în 1954 este inevitabilă. În filmul din 1916 lipseşte cu totul stilul ornamentat, victorian, al submarinului Nautilus, iar căpitanul Nemo este mai curînd un hindus în mătăsuri, cu barbă mare, decît personajul tragic şi răzbunător din filmele următoare. Nu găsim în el nimic malefic, şi de aceea ne vine greu să înţelegem distrugerea navelor militare ca parte a „misiunii” sale.

Subiectul este de fapt o combinaţie între romanul cu acelaşi nume de Jules Verne şi urmarea acestuia, Insula misterioasă. De aceea, mai ales în partea a doua, povestea se ocupă mai mult de evadaţii dintr-o închisoare confederată, care eşuează pe o insulă pustie şi sînt ajutaţi de Nemo. Din Insula misterioasă este luată şi explicaţia adevăratei identităţi a lui Nemo, aceea de prinţ indian cu numele de Dakar. Apar însă şi personaje inexistente în carte, cum ar fi o fată sălbatică de pe insulă (care se dovedeşte a fi chiar fiica lui Nemo) sau fiica profesorului Arronax.

Cu adevărat remarcabil în acest film este faptul că aici pot fi văzute primele filmări subacvatice. Acestea au fost realizate folosind tehnicile inventate de fraţii Williamson, care se numără printre primii scafandri care au făcut scufundări de adîncime. În zilele noastre, imaginile subacvatice au devenit banale, dar pentru spectatorii de atunci trebuie să fi fost o experienţă uluitoare. Există o secvenţă de zece minute în care camera străbate fundul mării, în timp ce subtitlurile dau detalii despre ceea ce vedem. Mai tîrziu putem vedea scafandrii luptîndu-se cu un rechin, sau o secvenţă în care ei sînt atacaţi de o caracatiţă. Aceasta din urmă ne pune pe gînduri: fraţii Williamson au construit o caracatiţă mecanică sau este chiar una adevărată? În cele din urmă ne dăm seama că animalele nu sînt atît de mari în realitate, dar scena este convingătoare, măcar pentru un timp. Prima apariţie a lui Nautilus în mărime naturală, plutind pe suprafaţa oceanului, este de asemenea impresionantă, ca şi atacurile asupra vapoarelor, cu toate că imaginile subacvatice ale submarinului sînt evident repetări ale aceloraşi cadre, realizate cu ajutorul unui model.

Deşi ar putea părea desuet şi oarecum plictisitor astăzi, 20.000 de leghe sub mări este remarcabil de bine realizat din punct de vedere tehnic, iar pentru amatorii de filme mute îşi păstrează farmecul nealterat.

Richard Fleischer — 20.000 Leagues Under the Sea (1954)

Vorbeam mai sus despre primul film de lung-metraj inspirat de romanul 20.000 de leghe sub mări al lui Jules Verne, care s-a bucurat de inovaţii tehnice remarcabile pentru vremea lui, adică 1916. În anul următor, regizori precum Gregory La Cava sau William Beaudine au abordat și ei capodopera jules-verneană, dar rezultatele au fost fie parodii, fie au rămas la stadiul de eboșă. În 1954 studiourile Disney realizează însă ceea ce avea să devină ecranizarea de referinţă a cărţii, în regia lui Richard Fleischer şi avînd o distribuţie de zile mari: James Mason în rolul căpitanului Nemo, Kirk Douglas în cel al vînătorului de balene Ned Land, Paul Lukas ca profesorul Arronax şi Peter Lorre ca asistentul său.

Pelicula a luat naştere în perioada în care compania Disney începuse să se extindă de la animaţie la lung-metrajele cu actori şi realizase o serie de filme de aventuri, cum ar fi Insula comorilor (1950) sau Rob Roy (1953). În adaptarea romanului a apărut o problemă serioasă: dacă în vremea lui Jules Verne ideea de submarin era science fiction, în 1954 ea devenise banală de mai bine de două decenii şi nu mai surprindea publicul cîtuşi de puţin. S-a recurs atunci la soluţia ingenioasă de a plasa povestea în epoca glorioasă a mecanicii victoriene (ecranizările de pînă atunci fuseseră aproape toate plasate în epoca în care au fost filmate). Acesta a fost de fapt primul film care l-a plasat pe căpitanul Nemo într-un decor fantastic de tehnologie a erei luminii de gaz, idee urmată apoi de toate adaptările după Jules Verne care au urmat. După cum afirmă unii critici, o dată cu această ecranizare ia naștere ceea ce avea să se numească mai tîrziu în science fiction „curentul steampunk”. Tot aici s-a sugerat pentru prima dată faptul că Nautilus ar fi un submarin atomic, fapt inexistent în carte. Acest lucru a stîrnit un oarecare amuzament mai tîrziu, cînd marina Statelor Unite a lansat primul submarin atomic şi l-a numit Nautilus, crezînd în mod eronat că ideea venea de la Jules Verne în loc de filmul lui Disney.

Compania a cheltuit suma – substanţială pe atunci – de cinci milioane de dolari şi a creat o superproducţie spectaculoasă. Submarinul este o adevărată minune de tehnologie victoriană, echipată cu o orgă, pereţi de oţel, accesorii elegante de alamă şi inscripţii înflorate. Regizorul s-a folosit din plin de ecranul cinemascop şi de procedeul tehnicolor, iar filmările subacvatice sînt minunate. La o vizionare adecvată, în zilele noastre, culorile filmului arată uluitor, într-un fel care s-a pierdut complet la filmele moderne, iar efectele speciale rezistă şi astăzi.

20.000 de leghe sub mări este, cu siguranţă, un film clasic, care a stabilit un etalon nu numai pentru ecranizările după Jules Verne, ci şi pentru toate filmele de aventuri şi SF care au urmat. El a obținut în 1955 premiul Oscar la două categorii tehnice, Best Art Direction – Set Decoration, Color (acordat lui John Meehan & Emile Kuri) și Best Effects – Special Effects (acordat în mod colectiv celor de la Walt Disney Studios). A mai fost nominalizat în același an și la categoria Best Film Editing, prin intermediul lui Elmo Williams. Lucru extrem de interesant, în 2004 (!!!) The Academy Of Science Fiction, Fantasy & Horror Films, adică organismul care acordă celebrele premii Saturn, a nominalizat filmul drept finalist la categoria Best DVD Classic Film Release.

Michael Anderson — 20.000 Leagues Under the Sea (1997)

După o pauză de mai bine de 40 de ani, în 1997 romanul lui Jules Verne se bucură nu de una, ci de două noi ecranizări, prima dintre ele aparținînd lui Michael Anderson, cunoscut deja pentru ecranizarea unei alte capodopere a vizionarului de la Amiens și anume Ocolul Pămîntului în optzeci de zile (1956), film despre care vom vorbi însă într-un episod viitor.

Realizată ca o coproducție între Hallmark Entertainment și RHI Entertainment, această versiune a avut un buget estimativ de 15 milioane de dolari și a fost turnată în Anglia, în principal la studiourile Pinewood, dar și în zona Mării Roșii aparținînd Israelului. Din distribuție trebuie să-i amintim pe Richard Crenna (interpret al rolului profesorului Aronnax), Ben Cross (căpitanul Nemo), Julie Cox (Sophie, fiica profesorului) și Paul Gross (Ned Land). A fost ultimul film pentru Alan Hume, directorul de imagine, care avea să moară la puțin timp după aceea.

Din nefericire, Michael Anderson a avut parte de un scenariu slab (autor: Joe Wiesenfeld), așa că dincolo de o neinspirată poveste romantică (desfășurată într-un triunghi alcătuit din Nemo, Ned și Sophie) și de cîteva scene cu confruntări de idei între profesorul Aronnax și căpitanul Nemo nu rămînem cu aproape nimic relevant din ceea ce constituia substanța cărții lui Verne. Paul Gross are prea puține replici și zîmbește prea mult, chiar și atunci cînd nu e necesar, Julie Cox întinde prea mult coarda primadonei mizericordioase, dacă putem spune așa, iar Ben Cross este rigid și puțin credibil în rolul unui Nemo preocupat mai mult de terorism decît de dreptate. Singurul care încearcă să mai salveze ce se poate din film este Richard Crenna, dar și el – de la un punct încolo – dă semne de oboseală, fiind probabil descurajat de lipsa de miză din jocul celorlalți. Decorurile și efectele speciale sînt unele decente, iar producția – pe ansamblu – arată destul de bine. Există și cîteva gafe majore (de pildă, cărțile din biblioteca lui Nemo poartă pe ele sigla, foarte vizibilă din apropiere, a companiei Reader’s Digest, iar costumele subacvatice sînt de tip SCUBA de ultimul tip etc.), dar pe ansamblu, o spunem încă o dată, impresia este una reușită. Păcat că cei de la Hallmark, recunoscuți pentru adaptările excepționale ale operelor clasice de aventuri, nu și-au propus ceva mai mult decît a ieșit.

Rod Hardy — 20.000 Leagues Under the Sea (1997)

Parcă tras la indigo după versiunea anterioară, filmul lui Hardy este de fapt o miniserie în trei episoade de circa 60 de minute fiecare, avîndu-i în distribuție pe Michael Caine (căpitanul Nemo), Patrick Dempsey (profesorul Aronnax), Mia Sara (Mara, fiica lui Nemo), Bryan Brown (Ned Land), Adewale Akinnouye-Agbaje (sclavul proaspăt eliberat Cabe Attucks) și John Bach (în rolul lui Thierry Aronnax, tatăl profesorului întruchipat de Dempsey; ca o curiozitate, acesta l-a jucat pe căpitanul Nemo într-un serial inspirat de continuarea la „20.000 de leghe…”, Insula misterioasă). Turnat în întregime în Australia, filmul este o producție de televiziune care s-a bucurat de suficient de mult succes încît să poată fi editat pe DVD în țări precum Brazilia sau Olanda, iar includerea în distribuție a unui actor afro-american s-a dorit – dincolo de semnificația unui gest „politically corect” – un clou pentru atragerea audienței de culoare din țările vestice. Și trebuie să recunoaștem că viitorul interpret al „domnului Eko” din mult mai celebrul serial Lost și-a făcut cu prisosință datoria, scena înfruntării dintre el și căpitanul Nemo fiind una dintre cele mai reușite din tot filmul.

Altfel însă, peste tot aceleași clișee și senzații de „déjà-vu”, chiar dacă la capitolul „story” versiunea lui Hardy stă mai bine decît cea a lui Anderson. De aici și calitatea superioară a performanței actoricești, Michael Caine și Bryan Brown reușind să creeze personaje cu adevărat memorabile, Mia Sara, Patrick Dempsey și Adewale Agbaje fiind și ei la înălțime. Din păcate, grație unui buget scăzut (probabil de aceea și confidențial), efectele speciale lasă mult de dorit, în ciuda eforturilor disperate ale scenografilor și realizatorilor de decoruri și costume de a mai salva cumva situația. Fără a fi pueril, filmul este depășit tehnologic și asta se vede.

Animații — 20.000 Leagues Under the Sea

Ca orice operă clasică ce dorește să se respecte, și 20.000 de leghe sub mări are mai multe versiuni animate, prima dintre ele – datînd din 1973, în regia lui Jules Bass și Arthur Rankin Jr. – fiind considerată și cea mai reușită. Extrem de fidelă originalului literar, poate chiar mai mult decît capodopera lui R. Fleischer din 1954, varianta Bass/Rankin este de departe unul dintre cele mai bune desene animate ale anilor 70, care – în mod ciudat – nu a apărut niciodată pe DVD!

Spre deosebire de celelalte două adaptări, din 1985 (Australia, regia: Stephen McLaren) și din 2002 (SUA, regia: Scott Heming), ale căror coperte vi le prezentăm mai jos:

Fără a se situa la nivelul capodoperelor genului, sînt filme care se pot urmări cu plăcere, împreună cu toată familia, ceea ce – nu-i așa? – este exact ceea ce ar fi vrut marele povestitor al Călătoriilor extraordinare…

P.S.: Ca să nu spuneți că am uitat de 30.000 de leghe sub mări, vă dăm doar un indiciu: în rolul principal joacă Lorenzo Lamas, alias Renegatul! Mai aveți nevoie de vreo recenzie?

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

4. Jules Verne şi a şaptea artă
(Partea a II-a: Georges Méliès — Le voyage dans la Lune, 1902)

Jules Verne, spuneam, este unul dintre scriitorii care au inspirat cele mai numeroase ecranizări, mai mult sau mai puţin fidele, ale cărților sale. Între timp, am văzut la televizor cel puţin trei filme (ceva mai noi) care nu sînt pe lista de vreo sută douăzeci, amintită în episodul trecut, şi — cu siguranţă — trebuie să fie mult mai multe. De aceea, în seria de articole care urmează, vom vorbi doar despre cîteva dintre acestea, şi anume despre cele mai bune, mai cunoscute sau — pur şi simplu — despre cele pe care le-am socotit noi demne de atenţie, dintr-un motiv sau altul. O alegere subiectivă, care nu trebuie să fie pe placul tuturor, ci doar să incite la vizionare şi, în aceeaşi măsură, la lectură.

Începem cu… începutul! Adică anul 1902 şi un regizor francez, pe nume Georges Méliès. Preocupat de spectacole de iluzionism şi efecte speciale, acesta asistă, pe 28 decembrie 1895, la prima proiecţie de film a fraţilor Lumière şi este bulversat. Cîteva luni mai tîrziu începe să facă propriile lui filme şi, avînd în vedere că la vremea aceea durata unuia nu depăşea cinci minute, ajunge repede la cîteva sute. Era timpul pentru un proiect mai ambiţios. Şi astfel, în 1902, Méliès investeşte 10.000 de franci, o sumă astronomică pe atunci, în ceea ce avea să fie primul film de science fiction din istorie: Le voyage dans la Lune (Călătorie în Lună), inspirat din De la Pămînt la Lună de Jules Verne şi Primii oameni în Lună de H. G. Wells, producţie avînd douăsprezece minute, adică aproape o rolă de film! O investiţie riscantă, dar inspirată, căci succesul a fost imens.

Méliès este scenarist, regizor, producător, interpret (în rolul profesorului Barbenfouillis), operator, creator al decorurilor şi al costumelor. Pentru a-i juca pe locuitorii Lunii, seleniţii, angajează acrobaţi de la Folies Bergère, iar asistentele sumar îmbrăcate sînt dansatoare de la baletul Châtelet.

În calitatea lui de pionier al cinematografului, Méliès îşi inventează mijloacele pe măsură ce filmează. Este creatorul efectelor speciale, incluzînd expunerea dublă (actorii jucînd cu ei înşişi pe ecrane decupate), dizolvarea şi estomparea imaginii. De asemenea, a inventat practic montajul de film.

Povestea începe la un congres ştiinţific al societăţii astronomice franceze — Clubul Astronomic. Preşedintele, împreună cu alţi astronomi, intră într-o sală ticsită de instrumente, unde cu toţii primesc telescoape de la şase asistente. Preşedintele societăţii, profesorul Barbenfouillis, un ins cu barbă albă şi pălărie ascuţită, le explică planul unei călătorii de explorare spre Lună.

Planul este aprobat de cei mai mulţi, dar unul dintre membri se opune violent. Ordinea este restabilită după ce preşedintele îşi aruncă hîrtiile şi cărţile în capul dizidentului. Călătoria se aprobă şi încă cinci exploratori (Nostradamus, Alcofrisbas, Omega, Micromegas şi Parafaragamus) se alătură preşedintelui. Asistentele aduc haine de călătorie în care se schimbă cei şase.

Călătorii vizitează atelierul unde se construieşte proiectilul pentru misiune, apoi se urcă pe acoperiş şi asistă la turnarea tunului.

Urmează scena lansării. Proiectilul este pregătit, călătorii sosesc, întîmpinaţi de uralele mulţimii, şi intră în vehiculul de oţel. Mai multe asistente împing obuzul în gura tunului, apoi urmează lansarea.

Pe măsură ce proiectilul zboară prin spaţiu, luna se apropie (printr-un procedeu sofisticat, în planuri multiple) şi se măreşte. Ca într-un basm, se dovedeşte a fi o faţă zîmbitoare de dimensiuni colosale — este una dintre imaginile cel mai uşor de recunoscut din istoria filmului, deseori folosită ca simbol al eforturilor de pionierat în cinematografie.

Vehiculul se apropie din ce în ce mai mult, apoi se prăbuşeşte direct în ochiul drept al Omului din Lună (complet ireală, dar memorabilă secvenţa în care Luna cu faţă umană se strîmbă). După „alunizare”, echipa de savanţi admiră peisajul străin şi, la orizont, se zăreşte Pămîntul răsărind. O explozie îi împrăştie în toate direcţiile pe savanţi. Obosiţi de „greaua călătorie”, aceştia se culcă şi au un vis fantastic, încheiat cu o zeiţă care aşterne peste ei o pătură de zăpadă. Călătorii se trezesc îngheţaţi şi hotărăsc să coboare într-un crater, să se adăpostească.

În regatul de sub scoarţa Lunii, savanţii ajung într-o grotă misterioasă, plină cu ciuperci uriaşe. Apar seleniţii, fiinţe fantastice, cu mişcări ciudate, contorsionate. Unul dintre ei se repede la un astronom, acesta se apără cu umbrela şi creatura explodează într-un nor de fum. Al doilea păţeşte la fel.

Copleşiţi de numărul mare de seleniţi, pămîntenii sînt legaţi fedeleş şi duşi în faţa regelui acestora. Preşedintele Barbenfouillis se repede la rege, îl trînteşte pe podea, făcîndu-l să explodeze ca pe o bombă. Deşi urmăriţi, cei şase exploratori reuşesc să ajungă la proiectil şi să se strecoare înăuntru — toţi, cu excepţia preşedintelui, care se agaţă de o frînghie atîrnată de vîrful obuzului. Sub greutatea sa, obuzul cade peste marginea Lunii! Un selenit se agaţă de capătul plat al proiectilului şi îl însoţeşte în „prăbuşirea” spre Pămînt. Obuzul se scufundă în ocean, se ridică la suprafaţă şi este salvat de un vapor care îl duce într-un port francez. În catalogul filmelor lui Méliès mai sînt menţionate şi secvenţele în care exploratorii sînt sărbătoriţi, decoraţi şi li se ridică statui, dar se pare că această parte s-a pierdut şi nu mai există în copiile care au supravieţuit pînă azi.

Le voyage dans la Lune are deja toate elementele care caracterizează genul science fiction: savanţi cu spirit de aventură, o călătorie spaţială futuristă, efecte speciale şi extratereştri ciudaţi dintr-un loc îndepărtat. Oricît de primitiv ar putea părea astăzi, pentru epoca respectivă decorurile sînt minunate, iar efectele impresionante. Puţine filme ale cinematografului primitiv şi chiar de la începutul perioadei filmului mut sînt atît de pline de imaginaţie. Călătoria în Lună a lui Georges Méliès este un jalon important al istoriei cinematografului, demn de scriitorul vizionar care l-a inspirat.

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

3. Jules Verne şi a şaptea artă
(Partea I – Introducere)

Jules Verne este, fără îndoială, unul dintre scriitorii cei mai citiţi din lume, şi nu numai de către copii. De un secol şi jumătate încoace, generaţii întregi au pornit, călăuziţi de el, pe meleaguri îndepărtate, pe pămînt, pe apă, prin văzduh sau chiar în spaţiul cosmic, folosind drept vehicul principal nu atît caii, trenurile, corăbiile, submarinele sau baloanele, cît aripile fanteziei.

Arta filmului nu putea scăpa fascinaţiei exercitate de autorul Călătoriilor extraordinare şi asta (cum altfel?) încă din copilărie. De fapt, Jules Verne este unul dintre scriitorii care au inspirat cele mai numeroase ecranizări, mai mult sau mai puţin fidele, şi avem în faţă o listă (aproape sigur incompletă) care se opreşte în 1989 şi care conţine vreo sută douăzeci de titluri.

Prima adaptare după opera lui Verne datează din 1901. Este vorba de Copiii căpitanului Grant, produs de Charles Pathé şi regizat de celebrul (în epocă) Ferdinand Zecca — un film cu extraordinara lungime de 50 de metri de peliculă!

În 1902, la numai şapte ani după ce fraţii Lumière au realizat prima proiecţie de film din istorie, regizorul francez Georges Méliès creează un film lung pentru acea vreme, cînd peliculele nu depăşeau cinci minute, căci respectivul avea în total douăsprezece (după alte surse, paisprezece) minute. Acesta se numea Le voyage dans la Lune şi era inspirat din De la Pămînt la Lună de Jules Verne şi Primii oameni în Lună de H. G. Wells. Pe bună dreptate, filmul a avut un succes uriaş în epocă şi a rămas în istoria cinematografului ca una dintre primele sale capodopere, datorită efectelor speciale remarcabile şi imaginaţiei debordante de care a dat dovadă Méliès.

Următorul jalon este Douăzeci de mii de leghe sub mări din 1916, în regia lui Stuart Paton, un lung-metraj fascinant al epocii filmului mut, care combină povestea cărţii cu acelaşi nume cu cea din Insula misterioasă. A fost primul film în care s-au folosit filmări subacvatice, şi dacă astăzi ele au devenit banale, pentru publicul din acea vreme trebuie să fi fost o experienţă extraordinară.

Comparaţia cu următoarea peliculă inspirată de acelaşi roman, realizată în 1954 de regizorul Richard Fleischer la studiourile Disney, este inevitabilă.

Film sonor şi color, Douăzeci de mii de leghe sub mări este o superproducţie holywoodiană clasică. Actori celebri (James Mason, Kirk Douglas, Peter Lorre) creează personaje memorabile, decorurile victoriene somptuoase de pe Nautilus sînt uluitoare, iar filmările subacvatice profită la maximum de ecranul cinemascop şi de procedeul tehnicolor pentru a crea imagini spectaculoase. Ca anecdotă, marina americană şi-a botezat primul submarin atomic Nautilus, crezînd că ideea venea chiar de la Jules Verne, cînd de fapt ea fusese sugerată de acest film.

Succesul producției din 1954 a dat naştere unei serii întregi de ecranizări după Jules Verne. Dintre acestea, Ocolul pămîntului în 80 de zile din 1956 este singura care a cîştigat pînă acum premiul Oscar pentru cel mai bun film. Farmecul britanic al actorului David Niven în rolul lui Phileas Fogg şi peisajele exotice de pe parcursul călătoriei sale au făcut impresie în epocă şi mai pot atrage publicul şi astăzi.

Chiar dacă gustul s-a schimbat… În 2004, studiourile Disney au lansat o adaptare cu totul originală a poveştii. Phileas Fogg (Steve Coogan) e un inventator trăsnit, Passepartout, în interpretarea lui Jackie Chan, un chinez care a jefuit Banca Angliei (veţi vedea de ce), iar prinţesa Auda din roman este înlocuită de o franţuzoaică nonconformistă. Pentru cei care nu ţin prea mult la fidelitatea faţă de scriitor, acest nou Ocolul pămîntului în 80 de zile este un film amuzant şi chiar plăcut.

Printre alte filme realizate după Jules Verne, amintim De la Pămînt la Lună (1958) în regia lui Byron Haskin, Călătorie spre centrul Pămîntului (1959) de Henry Levin, Insula misterioasă (1961) regizat de Cy Endfield, cu efecte speciale remarcabile pentru acea vreme realizate de Ray Harryhausen, versiunea extrem de fidelă după Ocolul pămîntului în 80 de zile din 1989 cu Pierce Brosnan în rolul lui Phileas Fogg, 800 de leghe pe Amazon (1983), un nou Douăzeci de mii de leghe sub mări din 1997 cu Ben Cross în rolul căpitanului Nemo sau adaptarea liberă a studiourilor Hallmark după Călătorie spre centrul Pămîntului.

Acest din urmă film, realizat în 1999 de către regizorul George Miller, se bucură de imagini absolut spectaculoase ale lumii subpămîntene şi, dacă nu respectă neapărat litera cărţii, păstrează, credem noi, spiritul lui Jules Verne.

Un capitol interesant în acest domeniu îl constituie filmele realizate în estul Europei. Mai puţin axate pe spectaculos şi efecte speciale (deşi unii își aduc aminte de un Căpitan la 15 ani rusesc cu peisaje minunate), sînt totuşi demne de atenţie. Poate cel mai cunoscut dintre ele este Vynalez Zkazy (Invenţie diabolică) în regia lui Karel Zeman (Cehoslovacia, 1958), bazat pe romanul În faţa steagului, o meditaţie pe tema savantului nebun.

România nu putea scăpa ecranizarea romanului Castelul din Carpaţi, în decorurile originale ale cărţii. O primă încercare ratată are loc în 1957, sub denumirea Le Château des Carpathes sau Les Adieux de la Stilla. Producător era Alberto Cavalcanti, autor şi al scenariului, alături de (surpriză!) un foarte tînăr Titus Popovici. Filmul, incomplet, era inspirat de romanul lui Jules Verne şi de nişte povestiri ale lui Villiers de l’Isle-Adam. În 1981, Stere Gulea încearcă o nouă ecranizare a celebrului roman, în care distribuie actori de marcă ai scenei româneşti, printre care Ion Caramitru, Octavian Cotescu, Marcel Iureş, Ovidiu Iuliu Moldovan, Irina Petrescu sau Dorel Vişan.

În acelaşi an, în Cehoslovacia, regizorul Oldrich Lipsky parodiază acest subiect tragic. Din păcate, nu avem alte date despre filmul său.

Aşa cum spuneam, lista filmelor inspirate de Jules Verne este mult mai mare şi, deşi unul singur a fost răsplătit cu premiul Oscar, multe dintre ele pot fi văzute (sau revăzute) cu plăcere oricînd. Despre majoritatea dintre ele vom vorbi mai pe larg în episoadele următoare…

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

1. Philip K. Dick şi cea de-a şaptea artă
(Partea I)

Critica literară europeană din domeniul science fictionului – în special cea franceză –  socotea opera lui Philip K. Dick un moment de răscruce în cadrul acestei literaturi. Deşi entuziasmul francezilor a fost împărtăşit mai puţin de concetăţenii autorului, fie ei fani sau critici literari, analiza obiectivă pe care ne-o permite trecerea timpului ne obligă să recunoaştem faptul că Philip K. Dick are un loc aparte în literatura mondială. Rolul său a început să devină tot mai evident după trecerea în noul mileniu, iar influenţa sa, manifestată subtil şi treptat, a devenit din ce în ce mai clară, chiar dacă numărul celor dispuşi sau capabili să recunoască acest fapt nu este încă suficient de mare.

Un lucru mai puţin obişnuit este că la fel s-a întîmplat şi cu ecranizările după scrierile sale, în număr de 16 pînă acum, mai mult decît s-au făcut după Isaac Asimov, Robert Heinlein şi Frank Herbert, laolaltă.

Primul film realizat după o carte a sa a fost Vînătorul de recompense (Blade Runner), în 1982. În regia lui Ridley Scott –  realizator, în 1979, al unui alt film de science fiction care revoluţionase genul, Alien –, Vînătorul de recompense avea la bază romanul Visează androizii oi electrice? (Do Androids Dream of Electric Sheep?), tradus şi în româneşte, în 1992, de Ştefan Ghidoveanu –  realizatorul emisiunii Exploratorii lumii de mîine de la Radio România Cultural. În ciuda distribuţiei de calitate (Harrison Ford, Rutger Hauer, Sean Young, Darryl Hannah), a scenariului captivant şi a decorurilor fascinante, filmul nu s-a bucurat de succes la lansare. Acest lucru a determinat adăugarea unui final fericit şi a unui comentariu din off al personajului (vocea lui Harrison Ford), pentru a explica mai bine secvenţele care păreau neclare. Cu timpul, publicul a ajuns să aprecieze filmul, care a devenit un mare succes, iar la zece ani de la apariţie, Ridley Scott a lansat versiunea regizorală, cu finalul iniţial ambiguu, fără comentariul din off şi conţinînd scene în plus, versiune considerată de toată lumea mult mai bună şi care a rămas singura disponibilă acum pe scară largă.

Subiectul este plasat într-un viitor foarte apropiat: anul 2019. Harrison Ford este Rick Deckard, un poliţist a cărui sarcină specială este aceea de a „retrage” replicanţi, androizi fabricaţi prin inginerie genetică atît de asemănători cu oamenii, încît singura metodă de a-i deosebi este un test al reacţiilor emoţionale. Replicanţilor le este interzisă prezenţa pe Pămînt, dar cîţiva dintre ei evadează din coloniile exterioare pentru a-l căuta pe creatorul lor, pentru a-i cere un mijloc de a-şi prelungi viaţa, limitată la patru ani din motive de securitate. Vînătoarea lui Deckard se transformă într-o căutare a propriei lui umanităţi, datorită contactului cu liderul replicanţilor fugari, Roy Batty (un rol remarcabil al lui Rutger Hauer) şi iubirii pentru Rachel (Sean Young), o androidă care nu este conştientă de adevărata ei natură. De altfel, versiunea regizorală sugerează că Deckard ar putea fi el însuşi un replicant…

Puţine pelicule (poate doar Matrix, un alt film-cult pe care Blade Runner l-a influenţat puternic) au stîrnit atîtea discuţii şi au dat naştere la atîtea analize legate de implicaţiile sale simbolice, filosofice, morale şi religioase. Iar după douăzeci şi cinci de ani de la lansare, Vînătorul de recompense continuă să lase urme, şi nu numai în cinematografie…

Următorul film, Total Recall (1990), ecranizare a nuvelei Ne putem aminti totul pentru dumneavoastră (We Can Remember It For You Wholesale), avea premisele necesare pentru a deveni un bun film de science fiction: un scenariu bun (aparţinînd lui Dan O’Bannon) şi efecte speciale remarcabile. Subiectul preia o mare parte a nuvelei lui Philip K. Dick: un muncitor în construcţii (Doug Quaid) se duce la o firmă care implantează amintiri artificiale ale unor vacanţe fără ca persoana respectivă să fi fost efectiv acolo (Rekall Inc.), şi alege un scenariu în care este agent secret pe Marte. În timpul implantului, ceva merge prost şi Quaid descoperă că este cu adevărat un fost agent secret de pe Marte şi că tot ceea ce ştia pînă atunci despre viaţa lui era de fapt un set de amintiri implantate. De aici încolo intriga se desprinde de nuvelă: Quaid este urmărit de asasini şi ajunge pe Marte, unde ajută un grup de revoluţionari să-l răstoarne pe nemilosul dictator Cohaagen. Producătorul Dino de Laurentiis a vrut iniţial să facă acest film cu regizorul David Cronenberg, apoi cu Bruce Beresford, avînd în rolul principal pe Richard Dreyfus sau pe Patrick Swayze. Versiunea finală a fost însă realizată de Paul Verhoeven, cu Arnold Schwarzenegger în rolul principal. Drept urmare, filmul –  care trebuia să fie o fantezie psihologică pendulînd între vis şi realitate, în stilul lui Dick –  a devenit unul de acţiune pură, cu scene de violenţă excesivă şi de multe ori gratuită, specifice regizorului Paul Verhoeven. În plus, a fost presărat cu o mulţime de inadvertenţe ştiinţifice care dau anumitor secvenţe o tentă de parodie.

În 1995, o altă nuvelă a lui Philip K. Dick a atras atenţia cineaştilor: Second Variety, titlul filmului fiind Screamers. Scenariul aparţine aceluiaşi Dan O’Bannon, care l-a scris şi pe cel de la Total Recall, regizorul fiind Christian Duguay, iar în distribuţie apărînd Peter Weller, Jennifer Rubin şi Andy Lauer.

Subiectul este oarecum clasic şi destul de fidel scrierii lui Dick: pe o planetă minieră se desfăşoară de multă vreme un război, în care una dintre părţi foloseşte arme inteligente (mici roboţi autonomi cu lame tăioase, care se ascund sub nisip şi îşi ciopîrţesc victimele), cunoscute sub numele de screamers din cauza sunetului strident pe care-l scot. Încercînd să afle dacă poate încheia conflictul, un ofiţer străbate planeta în căutarea inamicilor, întîlnind pe drum personaje ciudate, care nu sînt întotdeauna ceea ce par. Mai ales că roboţeii ucigaşi se pot reproduce singuri şi pot evolua, luînd şi alte forme, inclusiv pe cea umană… Recunoaştem aici tema obsesivă a lui Dick, întîlnită şi în Vînătorul de recompense: care este deosebirea între uman şi artificial? Şi ce însemnă cu adevărat cele două noţiuni? Din păcate, multe întrebări rămîn fără răspuns, ceea ce împiedică Screamers să devină unul dintre marile filme SF dintotdeauna.
Nici urmarea sa, Screamers: The Haunting (2009), nu pare a fi prea departe de această situație. Despre filmul repectiv vom vorbi însă mai mult în partea a doua a articolului…

Noul mileniu a adus o creștere și mai mare a interesului –  dar poate nu atît de surprinzătoare! –  pentru opera lui Philip K. Dick. Astfel se explică de ce apar două ecranizări în acelaşi an, 2002: Impostorul (Impostor) şi Raport minoritar (Minority Report).

Primul dintre ele, Impostorul –  (regizor: Gary Fledler), se referă la aceeaşi temă a identităţii. În timpul unui război interstelar, oraşele Pămîntului sînt protejate de cîmpuri de forţă. Un inginer proiectant de arme (Spencer Olham, jucat de Gary Sinise) este acuzat că ar fi de fapt un android inamic care poartă în piept o bombă cu declanşare întîrziată şi care i-ar fi luat locul adevăratului inginer. Olham fuge, încercînd cu disperare să demonstreze că este om, cu ajutorul soţiei sale Maya (Madeleine Stowe) şi a disidenţilor care trăiesc în afara cîmpurilor de forţă. Finalul-surpriză ne readuce în universul ambiguu al lui Dick, acolo unde nu mai ştim ce este real şi ce nu, ce este uman şi ce este artificial.

Cel de-al doilea film este Raport minoritar, un proiect mult mai ambiţios, din moment ce regia îi aparţine lui Steven Spielberg, iar în rolul principal îl întîlnim pe Tom Cruise. Acţiunea se petrece la Washington, în anul 2054. John Anderton (Tom Cruise) este poliţist, şeful departamentului „Pre-crime” –  un proiect pilot care foloseşte trei mutanţi genetici cu capacităţi precognitive, pentru a prezice cînd se vor petrece crimele, după care îi arestează pe cei în cauză pe temeiul intenţiei. Echipa de la „Pre-crime” are un succes uimitor, neîngăduind nici unei crime să se petreacă vreme de şase ani. Dar cînd Anderton analizează ultima crimă prezisă, descoperă că ucigaşul este el însuşi. Anderton fuge, avînd pe urme propriul său departament, hotărît să demonstreze că nu este asasin, şi încercînd să afle ce anume l-ar putea determina să ucidă un om pe care nici măcar nu-l cunoaşte. În plus, deşi „precogii” nu greşesc niciodată, uneori au păreri diferite, iar cel care nu este de acord elaborează un „raport minoritar”, esenţial în cazul lui Anderton, pentru că altfel arestarea lui este sigură. Care dintre realităţi se va materializa, cea care include crima, sau cea a „raportului minoritar”, a femeii-precog Agatha (Samantha Morton), care îşi părăseşte bazinul în care plutea în permanenţă pentru a-l ajuta pe Anderton? Mai apar şi alte întrebări, paradoxuri temporale şi secvenţe şocante care îl ţin pe spectator „în priză”, într-un film care nu plictiseşte în nici un moment, în ciuda duratei de aproape două ore şi jumătate.

2003 vine cu un alt film, Cecul sau viaţa (Paycheck), în regia lui John Woo. Michael Jennings (Ben Affleck) este un inginer sclipitor, un geniu tehnic în stare să demonteze proiectele competiţiei şi să le îmbunătăţească. La sfîrşitul fiecărui proiect, potrivit contractului de confidenţialitate, detaliile descoperirilor îi sînt şterse din memorie. Prietenul său, magnatul James Rethrick (Aaron Eckhart) îi oferă un contract care va dura doi sau trei ani (cele anterioare nu depăşeau cîteva săptămîni), în schimbul unei sume de opt cifre. Dar cînd Jennings se trezeşte după ştergerea memoriei, trei ani mai tîrziu, descoperă că şi-a sacrificat cele nouăzeci şi două de milioane pentru un pachet cu cîteva obiecte banale: o pereche de ochelari de soare, un plic de chibrituri, un flacon cu fixativ de păr, o agrafă pentru hîrtie, un careu de cuvinte încrucişate, un bilet de autobuz şi altele asemenea… Imediat după aceea, Jennings este arestat şi interogat de agenţi FBI şi vînat de asasinii lui Rethrick. Pe parcursul încercării de a scăpa şi a afla despre ce fusese vorba în contractul lui, descoperă că fiecare obiect din pachet îi este de folos la un anumit moment şi-şi dă seama că reuşise cumva să vadă în viitor şi să-şi lase exact lucrurile care să-l ajute în rezolvarea unei situaţii de-a dreptul explozive…

Problema acestui film, ca şi în cazul lui Total Recall, este că a transformat subiectul într-un film de acţiune. Poveştile lui Philip K. Dick sînt psihologice, vorbind despre personaje care ajung să se îndoiască de natura lumii în care trăiesc sau făcînd o descoperire subită privitoare la cine sau ce sînt ele în realitate. Cecul sau viaţa lasă acest lucru oarecum pe planul doi, fără să ajungă însă la violenţa gratuită din Total Recall.

Următorul film, în regia lui Richard Linklater, este poate cel mai deosebit. Vorbim despre Viziuni întunecate (A Scanner Darkly) apărut în 2006, ecranizare a romanului cu acelaşi nume (de la Vînătorul de recompense nu se mai adaptaseră decît nuvele), producţie care nu este –  nici mai mult, nici mai puţin –  decît un desen animat! E drept, în nici un caz pentru copii. Se petrece la doar cîţiva ani în viitor, la Anaheim, în California. Întreaga ţară are probleme cu un drog nou, care creează o dependenţă puternică, numit substanţa D (D de la death – moarte). Fred este un poliţist însărcinat să se ocupe de furnizorii de substanţă D. El trebuie să poarte un costum special, care-i estompează în permanenţă înfăţişarea, aşa încît nimeni, nici măcar poliţia, nu-i cunoaşte adevărata identitate. Fred este trimis să supravegheze scanerele ascunse în casa lui Robert Arctor –  cel care, împreună cu iubita lui, Donna Hawthorne, şi cu prietenii James Barris şi Ernie Luckman este suspectat că ar fi un important traficant de substanţă D. În urma supravegherii însă, Fred îşi dă seama că el însuşi este Robert Arctor. În acelaşi timp, Fred este luat în custodie de către departamentul de poliţie în scopul realizării unor studii medicale, pentru a vedea dacă folosirea repetată a substanţei D în timpul muncii sale sub acoperire nu i-a provocat dificultăţi în capacitatea de a distinge realitatea, inclusiv posibilitatea de a-i fi disociat personalitatea în două identităţi diferite, din ce în ce mai puţin conştiente una de cealaltă.

A devenit o modă pentru actorii cunoscuţi să intre în pielea personajelor de desene animate, dar distribuţia remarcabilă a acestui film (Keanu Reeves, Robert Downey Jr., Winona Rider, Woody Harrelson şi alţii) face chiar mai mult decît să-şi împrumute vocea. Procedeul, folosit pentru prima oară de Linklater în 2001 în filmul său Walking Life, presupune filmarea tradiţională a actorilor şi desenarea suprapusă peste scene, din care cauză nu este de mirare că personajele seamănă atît de bine cu actorii care-i interpretează.

Viziuni întunecate este socotit cel mai bun film realizat după opera lui Philip K. Dick, de la Vînătorul de recompense încoace. Spre deosebire însă de acesta, care era o adaptare destul de liberă, Viziuni întunecate este o transpunere fidelă, doar uşor modernizată, a unuia dintre cele mai bune romane ale lui Dick, făcută de un adevărat iubitor al scrierilor sale.

Următorul film (şi ultimul difuzat la noi pe ecrane) nu s-a lăsat aşteptat prea mult. La sfîrşitul lunii aprilie 2007 a urmat lansarea peliculei Next, a regizorului Lee Tamahori, o adaptare destul de liberă, după nuvela The Golden Man (Omul de aur). Nicholas Cage joacă rolul unui magician din spectacole de revistă, Cris Johnson, care ascunde un secret chinuitor: poate vedea cîteva minute în viitor. Sătul de examinările prin care trecuse în copilărie şi de interesul pe care-l arată guvernul şi autorităţile medicale pentru puterile sale, trăieşte sub un nume fals la Las Vegas, făcînd trucuri ieftine şi trăind din mici cîştiguri la jocurile de noroc. Dar cînd un grup terorist ameninţă să detoneze un dispozitiv nuclear în Los Angeles, agentul guvernamental Callie Ferris (Julianne Moore) trebuie să folosească toate şiretlicurile pentru a-l captura pe Cris şi a-l convinge s-o ajute să împiedice cataclismul.

O adaptare încă și mai liberă se anunță a fi The Adjustment Bureau, producție așteptată să apară, după două amînări succesive, în martie 2011. Filmul, scris și regizat de George Nolfi după povestirea Adjustment Team (tradusă în românește de Ștefan Ghidoveanu sub titlul Ajustorii și apărută în 1992 în numărul 2 al revistei Nautilus, versiunea pe hîrtie), îi are în rolurile principale pe Matt Damon și Emily Blunt, iar în roluri secundare vor mai apărea Terence Stamp, Daniel Dae Kim și Anthony Ruivivar. N-o să vă spunem despre ce e vorba în film, citiți mai bine povestirea, măcar așa sigur nu veți fi dezamăgiți.

Un destin încă neclar are producția Radio Free Albemuth (regia și scenariul John Alan Simon), care-ar trebui să ajungă pe ecrane în acest an. Inspirat după romanul cu același nume, publicat în 1985, după moartea autorului, filmul va prezenta destinul unei Americi distopice dintr-un univers alternativ, în care coruptul Ferris F. Fremont (FFF = 666, simbolul Antichristului) devine președinte al SUA în urma alegerilor din „acei” ani ’60. Amestec de Joseph McCarthy și Richard Nixon (două dintre personajele istorice contemporane lui Dick, pe care se știe că acesta le-a detestat din cale-afară), Fremont îngrădește libertățile cetățenești și drepturile omului, obsedat fiind de ideea paranoică a unei conspirații la început imaginare, dar care în timp chiar prinde viață, grație măsurilor represive și nepopulare ale noului dictator. Forma de manifestare a opoziției este un șir de emisiuni radio provenite de pe un satelit aparținînd unei entități extraterestre de tip rețea, numită VALIS. Dar povestea nu pare să se termine aici, nici măcar pe ecran… De urmărit, fie și numai pentru că din distribuție face parte și cîntăreața Alanis Morissette, în rolul Sylvia, care se pare că va avea un destin tragic.

Alte proiecte anunțate, de transpunere pe ecran a lucrărilor lui Dick, includ romanele Ubik (premiera: 2010) și Flow My Tears, The Policeman Said (premiera: 2011), precum și o nouă versiune după Total Recall (premiera: 2011). Să vedem dacă producătorii se vor ține de cuvînt.

După cum se vede, interesul cineaştilor pentru Philip K. Dick pare să fie în creştere. Abia acum, la cîteva decenii după apariţie, opera complexă şi stranie a autorului american cîştigă audienţa pe care-o merită, demonstrînd că aparţine mai degrabă secolului al XXI-lea decît secolului în care a trăit şi a scris. De altminteri, încă din anii ’70, scriitorul Norman Spinrad –  un alt non-conformist al SF-ului –  spunea despre Dick următoarele: „Cred că nu va trece prea mult timp, înainte ca P.K. Dick să fie considerat unul dintre cei mai mari scriitori americani ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX… şi nu mă refer aici la science fiction!”

(Va urma)

Cristina și Ștefan Ghidoveanu