Currently viewing the category: "FILM / TV"

5. JULES VERNE ŞI A ŞAPTEA ARTĂ
(Partea a III-a: Filme inspirate de 20.000 de leghe sub mări)

Apărut în 1869, 20.000 de leghe sub mări este probabil cel mai cunoscut roman din seria Călătoriilor extraordinare scrise de Jules Verne, iar personajul întruchipat de căpitanul Nemo, prin tensiunea și tragismul destinului său, se potrivea ca o mănușă pentru noua artă ce sta să vie la început de secol, cinemaul. Și cine altul ar fi putut să facă prima încercare de ecranizare, dacă nu o mai veche cunoștință a noastră, despre care am vorbit în episodul precedent? Ați ghicit că urmează prezentarea la

Georges Méliès — 20.000 lieues sous les mers (1907)

Un pescar este pus comandantul unei noi și ciudate mașinării care circulă pe sub apă, mașinărie numită submarin. Totuși, prima lui misiune nu se desfășoară chiar cum ar trebui…

Aceasta este esența creației lui Méliès, despre care la început am putea crede că va păstra vivacitatea și coerența arătate în Le voyage dans la Lune. Din păcate însă, metoda de adaptare pentru ecran a operelor literare, așa cum este ea practicată de Georges Méliès, nu reușește decît să piardă esențialul, rătăcindu-se în graba pentru spectaculos și incoerențe de scenariu. Așa se face că în această versiune cinematografică a romanului, căpitanul Nemo nici măcar nu apare!!!

Rămîn însă de interes realizările tehnice prin care descoperim pe parcursul filmului un crab gigantic, un pește uriaș, flori de mare foarte agitate, dansatoare exotice și o caracatiță. Cam puțin, dar de unde nu e… Sîntem totuși la începuturile celei de-a șaptea arte.

Stuart Paton — 20.000 Leagues Under the Sea (1916)

20.000 de leghe sub mări, realizat în 1916 de regizorul american Stuart Paton, este un produs fascinant al epocii filmului mut. Inaccesibil multă vreme, lansarea lui pe casetă video în 1990 l-a readus în atenţia publicului, ca exemplu elocvent al perfecţiunii atinse de arta cinematografică încă din epoca sa timpurie.

Fiind primul lung-metraj inspirat din această carte, comparaţia cu mult mai cunoscutul 20.000 de leghe sub mări realizat de studiourile Disney în 1954 este inevitabilă. În filmul din 1916 lipseşte cu totul stilul ornamentat, victorian, al submarinului Nautilus, iar căpitanul Nemo este mai curînd un hindus în mătăsuri, cu barbă mare, decît personajul tragic şi răzbunător din filmele următoare. Nu găsim în el nimic malefic, şi de aceea ne vine greu să înţelegem distrugerea navelor militare ca parte a „misiunii” sale.

Subiectul este de fapt o combinaţie între romanul cu acelaşi nume de Jules Verne şi urmarea acestuia, Insula misterioasă. De aceea, mai ales în partea a doua, povestea se ocupă mai mult de evadaţii dintr-o închisoare confederată, care eşuează pe o insulă pustie şi sînt ajutaţi de Nemo. Din Insula misterioasă este luată şi explicaţia adevăratei identităţi a lui Nemo, aceea de prinţ indian cu numele de Dakar. Apar însă şi personaje inexistente în carte, cum ar fi o fată sălbatică de pe insulă (care se dovedeşte a fi chiar fiica lui Nemo) sau fiica profesorului Arronax.

Cu adevărat remarcabil în acest film este faptul că aici pot fi văzute primele filmări subacvatice. Acestea au fost realizate folosind tehnicile inventate de fraţii Williamson, care se numără printre primii scafandri care au făcut scufundări de adîncime. În zilele noastre, imaginile subacvatice au devenit banale, dar pentru spectatorii de atunci trebuie să fi fost o experienţă uluitoare. Există o secvenţă de zece minute în care camera străbate fundul mării, în timp ce subtitlurile dau detalii despre ceea ce vedem. Mai tîrziu putem vedea scafandrii luptîndu-se cu un rechin, sau o secvenţă în care ei sînt atacaţi de o caracatiţă. Aceasta din urmă ne pune pe gînduri: fraţii Williamson au construit o caracatiţă mecanică sau este chiar una adevărată? În cele din urmă ne dăm seama că animalele nu sînt atît de mari în realitate, dar scena este convingătoare, măcar pentru un timp. Prima apariţie a lui Nautilus în mărime naturală, plutind pe suprafaţa oceanului, este de asemenea impresionantă, ca şi atacurile asupra vapoarelor, cu toate că imaginile subacvatice ale submarinului sînt evident repetări ale aceloraşi cadre, realizate cu ajutorul unui model.

Deşi ar putea părea desuet şi oarecum plictisitor astăzi, 20.000 de leghe sub mări este remarcabil de bine realizat din punct de vedere tehnic, iar pentru amatorii de filme mute îşi păstrează farmecul nealterat.

Richard Fleischer — 20.000 Leagues Under the Sea (1954)

Vorbeam mai sus despre primul film de lung-metraj inspirat de romanul 20.000 de leghe sub mări al lui Jules Verne, care s-a bucurat de inovaţii tehnice remarcabile pentru vremea lui, adică 1916. În anul următor, regizori precum Gregory La Cava sau William Beaudine au abordat și ei capodopera jules-verneană, dar rezultatele au fost fie parodii, fie au rămas la stadiul de eboșă. În 1954 studiourile Disney realizează însă ceea ce avea să devină ecranizarea de referinţă a cărţii, în regia lui Richard Fleischer şi avînd o distribuţie de zile mari: James Mason în rolul căpitanului Nemo, Kirk Douglas în cel al vînătorului de balene Ned Land, Paul Lukas ca profesorul Arronax şi Peter Lorre ca asistentul său.

Pelicula a luat naştere în perioada în care compania Disney începuse să se extindă de la animaţie la lung-metrajele cu actori şi realizase o serie de filme de aventuri, cum ar fi Insula comorilor (1950) sau Rob Roy (1953). În adaptarea romanului a apărut o problemă serioasă: dacă în vremea lui Jules Verne ideea de submarin era science fiction, în 1954 ea devenise banală de mai bine de două decenii şi nu mai surprindea publicul cîtuşi de puţin. S-a recurs atunci la soluţia ingenioasă de a plasa povestea în epoca glorioasă a mecanicii victoriene (ecranizările de pînă atunci fuseseră aproape toate plasate în epoca în care au fost filmate). Acesta a fost de fapt primul film care l-a plasat pe căpitanul Nemo într-un decor fantastic de tehnologie a erei luminii de gaz, idee urmată apoi de toate adaptările după Jules Verne care au urmat. După cum afirmă unii critici, o dată cu această ecranizare ia naștere ceea ce avea să se numească mai tîrziu în science fiction „curentul steampunk”. Tot aici s-a sugerat pentru prima dată faptul că Nautilus ar fi un submarin atomic, fapt inexistent în carte. Acest lucru a stîrnit un oarecare amuzament mai tîrziu, cînd marina Statelor Unite a lansat primul submarin atomic şi l-a numit Nautilus, crezînd în mod eronat că ideea venea de la Jules Verne în loc de filmul lui Disney.

Compania a cheltuit suma – substanţială pe atunci – de cinci milioane de dolari şi a creat o superproducţie spectaculoasă. Submarinul este o adevărată minune de tehnologie victoriană, echipată cu o orgă, pereţi de oţel, accesorii elegante de alamă şi inscripţii înflorate. Regizorul s-a folosit din plin de ecranul cinemascop şi de procedeul tehnicolor, iar filmările subacvatice sînt minunate. La o vizionare adecvată, în zilele noastre, culorile filmului arată uluitor, într-un fel care s-a pierdut complet la filmele moderne, iar efectele speciale rezistă şi astăzi.

20.000 de leghe sub mări este, cu siguranţă, un film clasic, care a stabilit un etalon nu numai pentru ecranizările după Jules Verne, ci şi pentru toate filmele de aventuri şi SF care au urmat. El a obținut în 1955 premiul Oscar la două categorii tehnice, Best Art Direction – Set Decoration, Color (acordat lui John Meehan & Emile Kuri) și Best Effects – Special Effects (acordat în mod colectiv celor de la Walt Disney Studios). A mai fost nominalizat în același an și la categoria Best Film Editing, prin intermediul lui Elmo Williams. Lucru extrem de interesant, în 2004 (!!!) The Academy Of Science Fiction, Fantasy & Horror Films, adică organismul care acordă celebrele premii Saturn, a nominalizat filmul drept finalist la categoria Best DVD Classic Film Release.

Michael Anderson — 20.000 Leagues Under the Sea (1997)

După o pauză de mai bine de 40 de ani, în 1997 romanul lui Jules Verne se bucură nu de una, ci de două noi ecranizări, prima dintre ele aparținînd lui Michael Anderson, cunoscut deja pentru ecranizarea unei alte capodopere a vizionarului de la Amiens și anume Ocolul Pămîntului în optzeci de zile (1956), film despre care vom vorbi însă într-un episod viitor.

Realizată ca o coproducție între Hallmark Entertainment și RHI Entertainment, această versiune a avut un buget estimativ de 15 milioane de dolari și a fost turnată în Anglia, în principal la studiourile Pinewood, dar și în zona Mării Roșii aparținînd Israelului. Din distribuție trebuie să-i amintim pe Richard Crenna (interpret al rolului profesorului Aronnax), Ben Cross (căpitanul Nemo), Julie Cox (Sophie, fiica profesorului) și Paul Gross (Ned Land). A fost ultimul film pentru Alan Hume, directorul de imagine, care avea să moară la puțin timp după aceea.

Din nefericire, Michael Anderson a avut parte de un scenariu slab (autor: Joe Wiesenfeld), așa că dincolo de o neinspirată poveste romantică (desfășurată într-un triunghi alcătuit din Nemo, Ned și Sophie) și de cîteva scene cu confruntări de idei între profesorul Aronnax și căpitanul Nemo nu rămînem cu aproape nimic relevant din ceea ce constituia substanța cărții lui Verne. Paul Gross are prea puține replici și zîmbește prea mult, chiar și atunci cînd nu e necesar, Julie Cox întinde prea mult coarda primadonei mizericordioase, dacă putem spune așa, iar Ben Cross este rigid și puțin credibil în rolul unui Nemo preocupat mai mult de terorism decît de dreptate. Singurul care încearcă să mai salveze ce se poate din film este Richard Crenna, dar și el – de la un punct încolo – dă semne de oboseală, fiind probabil descurajat de lipsa de miză din jocul celorlalți. Decorurile și efectele speciale sînt unele decente, iar producția – pe ansamblu – arată destul de bine. Există și cîteva gafe majore (de pildă, cărțile din biblioteca lui Nemo poartă pe ele sigla, foarte vizibilă din apropiere, a companiei Reader’s Digest, iar costumele subacvatice sînt de tip SCUBA de ultimul tip etc.), dar pe ansamblu, o spunem încă o dată, impresia este una reușită. Păcat că cei de la Hallmark, recunoscuți pentru adaptările excepționale ale operelor clasice de aventuri, nu și-au propus ceva mai mult decît a ieșit.

Rod Hardy — 20.000 Leagues Under the Sea (1997)

Parcă tras la indigo după versiunea anterioară, filmul lui Hardy este de fapt o miniserie în trei episoade de circa 60 de minute fiecare, avîndu-i în distribuție pe Michael Caine (căpitanul Nemo), Patrick Dempsey (profesorul Aronnax), Mia Sara (Mara, fiica lui Nemo), Bryan Brown (Ned Land), Adewale Akinnouye-Agbaje (sclavul proaspăt eliberat Cabe Attucks) și John Bach (în rolul lui Thierry Aronnax, tatăl profesorului întruchipat de Dempsey; ca o curiozitate, acesta l-a jucat pe căpitanul Nemo într-un serial inspirat de continuarea la „20.000 de leghe…”, Insula misterioasă). Turnat în întregime în Australia, filmul este o producție de televiziune care s-a bucurat de suficient de mult succes încît să poată fi editat pe DVD în țări precum Brazilia sau Olanda, iar includerea în distribuție a unui actor afro-american s-a dorit – dincolo de semnificația unui gest „politically corect” – un clou pentru atragerea audienței de culoare din țările vestice. Și trebuie să recunoaștem că viitorul interpret al „domnului Eko” din mult mai celebrul serial Lost și-a făcut cu prisosință datoria, scena înfruntării dintre el și căpitanul Nemo fiind una dintre cele mai reușite din tot filmul.

Altfel însă, peste tot aceleași clișee și senzații de „déjà-vu”, chiar dacă la capitolul „story” versiunea lui Hardy stă mai bine decît cea a lui Anderson. De aici și calitatea superioară a performanței actoricești, Michael Caine și Bryan Brown reușind să creeze personaje cu adevărat memorabile, Mia Sara, Patrick Dempsey și Adewale Agbaje fiind și ei la înălțime. Din păcate, grație unui buget scăzut (probabil de aceea și confidențial), efectele speciale lasă mult de dorit, în ciuda eforturilor disperate ale scenografilor și realizatorilor de decoruri și costume de a mai salva cumva situația. Fără a fi pueril, filmul este depășit tehnologic și asta se vede.

Animații — 20.000 Leagues Under the Sea

Ca orice operă clasică ce dorește să se respecte, și 20.000 de leghe sub mări are mai multe versiuni animate, prima dintre ele – datînd din 1973, în regia lui Jules Bass și Arthur Rankin Jr. – fiind considerată și cea mai reușită. Extrem de fidelă originalului literar, poate chiar mai mult decît capodopera lui R. Fleischer din 1954, varianta Bass/Rankin este de departe unul dintre cele mai bune desene animate ale anilor 70, care – în mod ciudat – nu a apărut niciodată pe DVD!

Spre deosebire de celelalte două adaptări, din 1985 (Australia, regia: Stephen McLaren) și din 2002 (SUA, regia: Scott Heming), ale căror coperte vi le prezentăm mai jos:

Fără a se situa la nivelul capodoperelor genului, sînt filme care se pot urmări cu plăcere, împreună cu toată familia, ceea ce – nu-i așa? – este exact ceea ce ar fi vrut marele povestitor al Călătoriilor extraordinare…

P.S.: Ca să nu spuneți că am uitat de 30.000 de leghe sub mări, vă dăm doar un indiciu: în rolul principal joacă Lorenzo Lamas, alias Renegatul! Mai aveți nevoie de vreo recenzie?

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

Tagged with:
 

De obicei, recuzita filmului european de science fiction e sărăcăcioasă, rudimentară, iar asta nu pentru că s-ar urmări un programatic minimalism, şi nici pentru că bugetul alocat nu ar permite realizarea unor futuriste inserturi high-tech [1]. Cred că regizori ca Michel Gondry, Pierre-Paul Renders, Francisco Javier Gutiérrez, Nacho Vigalondo, Carlos Atanes, în buna şi lunga tradiţie europeană [2], ocolesc utilizarea stridentelor efecte speciale pentru că astfel nu riscă să arunce o idee bună în derizoriu. Produsul final ţine de artă şi nu de divertismentul (din ce în ce mai ieftin) promovat de americani. Desigur, sînt şi regizori care merg pe mîna hibridizării, cum ar fi Luc Besson, Jean-Pierre Jeunet, Jaco Van Dormael, Julien Leclercq, Ivan Engler, dar cred şi sper din tot sufletul ca în cinematografia europeană (cel puţin o generaţie de-acum încolo) dominantă să rămînă încăpăţînarea de a face artă şi nu entertainment!

*

În “Cronocrime” (“Los Cronocrimenes”, 2007), Nacho Vigalondo se opreşte asupra călătoriei în timp. Lucru ştiut, fascinaţia călătoriilor în timp (călătorii improbabile de altfel în continuumul spaţio-temporal în care existenţa noastră este posibilă) a generat o mulţime de poveşti fanteziste, de la „simple” închideri ale cercului temporal (în genul lui „Somwhere in Time” mi-aş dori să văd o ecranizare a plăcutei povestiri a lui William Tenn, „The Discovery of Morniel Mathway”) la grandioase treceri în revistă ale viitorului umanităţii (după modelul wellsian). Nacho Vigalondo atacă însă turnanta, delicatul paradox al călătoriei în timp. Héctor (interpretat de experimentatul Karra Elejalde) se întoarce succesiv în timp pentru a-şi repara greşelile. Într-o inteligentă întreţesere a realităţilor nou create, Hector 2 încearcă să se ferească de Hector 1, Hector 3 acţionează evitîndu-l pe Hector 2 şi Hector1…

În afara unui inutil schimb de replici din final, un scenariu impecabil.

Dacă primul film de lung metraj al tînărului regizor, scenarist şi actor [3] Nacho Vigalondo
s-a dovedit a fi o reuşită , sînt sigur că „Extraterestrul” său din 2011 va reuşi să tulbure apele!

*

Debutul lui Francisco Javier Gutiérrez, „Trei zile” („Tres dias”, 2008) este în fapt o interesantă şi curajoasă abordare reducţionistă a temei apocalipsei. E disecat cu luciditate primitivismul speciei umane: răzbunarea unui psihopat, iluzoria protejare a familiei, ascunderea adevărului… toate aceste frămîntări inutile sînt cu mult mai mai presus de atingerea unui echilibru final, a unei seninătăţi înţelepte.

Interesant şi mecanismul prin care sînt eludate celelalte grozăvii la care oamenii, în stadiul actual de dezvoltare/involuţie, s-ar preta.

*

„PROXIMA” lui Carlos Atanes [4] prezentat pe site-ul oficial ca „Ultimul film de Science Fiction” e o întreprindere dificilă, „dick-iană” cum au categorisit-o mulţi critici, într-o realitate ce depăşeşte s.f.-ul!

Tony (Oriol Aubets), proprietarul unui magazin de filme science fiction pe DVD, participă la conferinţa lui Felix Cadecq, un excentric scriitor de sci-fi. Acesta (o imagine a bătrînului Philip K. Dick) afirmă nici mai mult nici mai puţin că scrierile de gen nu mai au sens odată ce el a descoperit un mijloc extrem de simplu de a călători printre stele, mijloc ce poate fi testat de oricine-i ascultă noul audio-book. Fanii părăsesc sala indignaţi, în schimb Tony cumpără cartea audio şi se va număra printre puţinii călători care vor ajunge să se întrebe dacă o invazie extraterestră este iminentă sau nu, dacă ce trăiesc este real sau nu.

În ceea ce priveşte gogoriţa publicitară: „Ultimul film S.F.”… ea reuşeşte să atragă atenţia însă, oricît de multă acoperire ar avea, atrage după sine şi ridicolul (aidoma denunţărilor hilar-„postmoderniste” ale sfîrşitului/eşecului filosofiei, istoriei, literaturi etc.).

*

Scenarii foarte bune, cadre gîndite, echilibru, actori şcoliţi şi experimentaţi, filme artistice în adevăratul sens al cuvîntului unde nu sînt necesare vedete ca Viggo Mortensen sau Denzel Washington care să încerce zadarnic să salveze stupizenii postapocaliptice!

NOTE:
[1] ca în „Chrysalis” sau „Mr. Nobody”;
[2] filmele F/SF ale lui Ingmar Bergman, Jean Boyer, Luis Buñuel, Jean-Luc Godard, François Truffaut, Alexander Mackendrick…
[3] şi în această peliculă interpretează rolul tînărului ce manipulează maşina timpului;
[4] autorul distopiei „FAQ: Frequently Asked Questions”, 2004, al bizarului „Codex Atanicus”, 2007 şi al ciudatului musical SF de anul acesta, „Maximum Shame”.

Adrian Buzdugan

 

4. Jules Verne şi a şaptea artă
(Partea a II-a: Georges Méliès — Le voyage dans la Lune, 1902)

Jules Verne, spuneam, este unul dintre scriitorii care au inspirat cele mai numeroase ecranizări, mai mult sau mai puţin fidele, ale cărților sale. Între timp, am văzut la televizor cel puţin trei filme (ceva mai noi) care nu sînt pe lista de vreo sută douăzeci, amintită în episodul trecut, şi — cu siguranţă — trebuie să fie mult mai multe. De aceea, în seria de articole care urmează, vom vorbi doar despre cîteva dintre acestea, şi anume despre cele mai bune, mai cunoscute sau — pur şi simplu — despre cele pe care le-am socotit noi demne de atenţie, dintr-un motiv sau altul. O alegere subiectivă, care nu trebuie să fie pe placul tuturor, ci doar să incite la vizionare şi, în aceeaşi măsură, la lectură.

Începem cu… începutul! Adică anul 1902 şi un regizor francez, pe nume Georges Méliès. Preocupat de spectacole de iluzionism şi efecte speciale, acesta asistă, pe 28 decembrie 1895, la prima proiecţie de film a fraţilor Lumière şi este bulversat. Cîteva luni mai tîrziu începe să facă propriile lui filme şi, avînd în vedere că la vremea aceea durata unuia nu depăşea cinci minute, ajunge repede la cîteva sute. Era timpul pentru un proiect mai ambiţios. Şi astfel, în 1902, Méliès investeşte 10.000 de franci, o sumă astronomică pe atunci, în ceea ce avea să fie primul film de science fiction din istorie: Le voyage dans la Lune (Călătorie în Lună), inspirat din De la Pămînt la Lună de Jules Verne şi Primii oameni în Lună de H. G. Wells, producţie avînd douăsprezece minute, adică aproape o rolă de film! O investiţie riscantă, dar inspirată, căci succesul a fost imens.

Méliès este scenarist, regizor, producător, interpret (în rolul profesorului Barbenfouillis), operator, creator al decorurilor şi al costumelor. Pentru a-i juca pe locuitorii Lunii, seleniţii, angajează acrobaţi de la Folies Bergère, iar asistentele sumar îmbrăcate sînt dansatoare de la baletul Châtelet.

În calitatea lui de pionier al cinematografului, Méliès îşi inventează mijloacele pe măsură ce filmează. Este creatorul efectelor speciale, incluzînd expunerea dublă (actorii jucînd cu ei înşişi pe ecrane decupate), dizolvarea şi estomparea imaginii. De asemenea, a inventat practic montajul de film.

Povestea începe la un congres ştiinţific al societăţii astronomice franceze — Clubul Astronomic. Preşedintele, împreună cu alţi astronomi, intră într-o sală ticsită de instrumente, unde cu toţii primesc telescoape de la şase asistente. Preşedintele societăţii, profesorul Barbenfouillis, un ins cu barbă albă şi pălărie ascuţită, le explică planul unei călătorii de explorare spre Lună.

Planul este aprobat de cei mai mulţi, dar unul dintre membri se opune violent. Ordinea este restabilită după ce preşedintele îşi aruncă hîrtiile şi cărţile în capul dizidentului. Călătoria se aprobă şi încă cinci exploratori (Nostradamus, Alcofrisbas, Omega, Micromegas şi Parafaragamus) se alătură preşedintelui. Asistentele aduc haine de călătorie în care se schimbă cei şase.

Călătorii vizitează atelierul unde se construieşte proiectilul pentru misiune, apoi se urcă pe acoperiş şi asistă la turnarea tunului.

Urmează scena lansării. Proiectilul este pregătit, călătorii sosesc, întîmpinaţi de uralele mulţimii, şi intră în vehiculul de oţel. Mai multe asistente împing obuzul în gura tunului, apoi urmează lansarea.

Pe măsură ce proiectilul zboară prin spaţiu, luna se apropie (printr-un procedeu sofisticat, în planuri multiple) şi se măreşte. Ca într-un basm, se dovedeşte a fi o faţă zîmbitoare de dimensiuni colosale — este una dintre imaginile cel mai uşor de recunoscut din istoria filmului, deseori folosită ca simbol al eforturilor de pionierat în cinematografie.

Vehiculul se apropie din ce în ce mai mult, apoi se prăbuşeşte direct în ochiul drept al Omului din Lună (complet ireală, dar memorabilă secvenţa în care Luna cu faţă umană se strîmbă). După „alunizare”, echipa de savanţi admiră peisajul străin şi, la orizont, se zăreşte Pămîntul răsărind. O explozie îi împrăştie în toate direcţiile pe savanţi. Obosiţi de „greaua călătorie”, aceştia se culcă şi au un vis fantastic, încheiat cu o zeiţă care aşterne peste ei o pătură de zăpadă. Călătorii se trezesc îngheţaţi şi hotărăsc să coboare într-un crater, să se adăpostească.

În regatul de sub scoarţa Lunii, savanţii ajung într-o grotă misterioasă, plină cu ciuperci uriaşe. Apar seleniţii, fiinţe fantastice, cu mişcări ciudate, contorsionate. Unul dintre ei se repede la un astronom, acesta se apără cu umbrela şi creatura explodează într-un nor de fum. Al doilea păţeşte la fel.

Copleşiţi de numărul mare de seleniţi, pămîntenii sînt legaţi fedeleş şi duşi în faţa regelui acestora. Preşedintele Barbenfouillis se repede la rege, îl trînteşte pe podea, făcîndu-l să explodeze ca pe o bombă. Deşi urmăriţi, cei şase exploratori reuşesc să ajungă la proiectil şi să se strecoare înăuntru — toţi, cu excepţia preşedintelui, care se agaţă de o frînghie atîrnată de vîrful obuzului. Sub greutatea sa, obuzul cade peste marginea Lunii! Un selenit se agaţă de capătul plat al proiectilului şi îl însoţeşte în „prăbuşirea” spre Pămînt. Obuzul se scufundă în ocean, se ridică la suprafaţă şi este salvat de un vapor care îl duce într-un port francez. În catalogul filmelor lui Méliès mai sînt menţionate şi secvenţele în care exploratorii sînt sărbătoriţi, decoraţi şi li se ridică statui, dar se pare că această parte s-a pierdut şi nu mai există în copiile care au supravieţuit pînă azi.

Le voyage dans la Lune are deja toate elementele care caracterizează genul science fiction: savanţi cu spirit de aventură, o călătorie spaţială futuristă, efecte speciale şi extratereştri ciudaţi dintr-un loc îndepărtat. Oricît de primitiv ar putea părea astăzi, pentru epoca respectivă decorurile sînt minunate, iar efectele impresionante. Puţine filme ale cinematografului primitiv şi chiar de la începutul perioadei filmului mut sînt atît de pline de imaginaţie. Călătoria în Lună a lui Georges Méliès este un jalon important al istoriei cinematografului, demn de scriitorul vizionar care l-a inspirat.

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

Tagged with:
 

Terminator: The Sarah Connor Chronicles • serial creat de  Josh Friedman • Distribuția: Lena Headey, Thomas Dekker, Summer Glau, Brian Austin Green, Garret Dillahunt, Shirley Manson, Leven Rambinand,  Richard T. Jones • O producție Bartleby Co., Fox Television, Sony Pictures Television, C2 Pictures • Ianuarie 2008 – Aprilie 2009.

Terminator: The Sarah Connor Chronicles reprezintă continuarea francizei pornite de Jim Cameron, reluînd aventurile celor doi Connori după acțiunile din T2, avînd în continuare același scop: să prevină Ziua Judecății. Mi-am propus să evit acest serial încă de cînd a fost anunțată începerea producției pentru două motive: primul, evident, este canonul, faptul că iubeam primele două filme și nu voiam să las puțină istorie revizionistă să-mi schimbe sentimentele față de acest univers ficțional. Au apărut însă și cele două mizerii filme ulterioare, pe care le-am vizionat obligat, așa că nu avea rost să mai amîn serialul, răul fusese făcut. Al doilea motiv, aproape la fel de important, e faptul că e un serial de nișă, așa că, precum Firefly și Jericho și o duzină de alte seriale geniale anulate prea devreme, mi-ar fi frînt inima cînd ar fi fost eliminat din grilă, așa că am preferat să-l am post-mortem.

Scenariile episoadelor tind să fie bune, în mare majoritate, combinînd în proporții satisfăcătoare drama personală, temele sci-fi, cît și consecințele unui război viitor: vina și sentimental de alienare al supraviețuitorilor. Se pune totuși problema repetivității: primul sezon a fost al naibii de plictisitor pentru că s-a mentinut structura liniară, deci extrem de previzibilă, surprizele lipsind cu desăvîrșire. În sezonul doi se renunță la run’n'gun și intriga se diversifică, iar în plus avem mai multe episoade dedicate unui singur personaj pentru a-i ajuta dezvoltarea. Problema cu acestea este că, oricît de distractive ar fi, sînt categoric episoade de umplutură și nu avansează aproape deloc cursul misiunii. Un al doilea motiv pentru existența acestora e și faptul că avem de-a face cu un serial TV, așadar constrîngerile financiare devin dureros de evidente uneori; nu vorbim acum de lipsa efectelor speciale, ci de lipsa spațiului, o duzină de episoade fiind filmate în spații închise, într-o singură locație.

Cît despre personaje, cred că faptul că singurul care-mi place este robotul spune totul despre reușitele scenariștilor în această privință. Gașca eterogenă a protagoniștilor include un adolescent emotiv care-și urăște destinul și e îndrăgostit de robot, o mamă care încearcă să-și protejeze fiul, dar nu e în stare să ia o decizie grea nici măcar atunci cînd propria viață e în joc, un soldat care suferă de PTSD (sindromul de stress post-traumatic) și-un investigator federal cu o moralitate compromisă. Pare o combinație ideală. Dar nu e, nu îndeajuns. Sarah și John au același defect tragic, compasiunea care-i apucă în cele mai nepotrivite momente, cu cele mai proaste rezultate, în ciuda faptului că sînt, teoretic cel puțin, deciși să facă orice ar fi nevoie pentru binele omenirii. Ceilalți doi reprezintă o dilemă, pentru că loialitățile le sînt imprevizibile, iar asta nu e cîtuși de puțin o calitate pe care să o cauți la un camarad de război. Robotul pare să fie singurul care gîndește și nu-i pune în pericol fizic în fiece zi, iar personalitatea sa de fish out of water este întotdeauna remarcabil de amuzantă.

Distribuția: spre surpriza mea, Lena Headey e potrivită ca urmașă a Lindei Hamilton, are aproape aceeași intensitate, chiar dacă asemănarea fizică e nulă, iar personajul își menține fatalismul, deși pare a deveni cam prea pacifistă pentru gustul meu. Marea vedetă a serialului este River Summer Glau, care are un joc formidabil, ducînd greul serialului, fără a fi mai puțin adorabilă și preluînd cu brio ștafeta de la Arnie. Puștiul care-l joacă pe John Connor e un dezastru însă, abilitățile sale artistice tind spre zero, iar materialul primit nu-l ajută, în cea mai mare parte a timpului fiind doar un emo kid care se lamentează fără încetare. Brian Austin Green habar nu am ce caută într-un asemenea serial, dar pare să se descurce bine (avînd în vedere și faptul că e căsătorit cu Megan Fox, copilul tembel din Beverly Hills 90210 pare să se fi realizat). Roluri secundare pentru Richard T. Jones, Garret Dillahunt, Shirley Manson și Dean Winters, toți descurcîndu-se onorabil, cu o mențiune specială pentru absolventul din Deadwood, care întruchipează un Dalek foarte convingător.

Finalul e o surpriză neplăcută. E grabit, ciudat și, în mare măsură, de-a dreptul prost. Întreg sezonul 2 a fost suprasaturat cu episoade de umplutură, iar în ultimele două episoade se îngrămădesc mai multe revelații și întorsături de situație decît în celelalte 20. Nu așa se face televiziunea de bună calitate. Sfîrșitul este imbecil, se bate cap în cap cu întreg universul Terminator, toate filmele și toate episoadele serialului. Mă dezgustă faptul că au sacrificat întreg canonul pentru puțină filosofie.

Concluzia mea ar fi că serialul este foarte bun… dacă-i poți ierta constanta imbecilitate a personajelor care uneori, ca în episodul cu halucinațiile, de pildă, te poate aduce in pragul furiei umanitatea.

Florin Cristian Tiucă

 

3. Jules Verne şi a şaptea artă
(Partea I – Introducere)

Jules Verne este, fără îndoială, unul dintre scriitorii cei mai citiţi din lume, şi nu numai de către copii. De un secol şi jumătate încoace, generaţii întregi au pornit, călăuziţi de el, pe meleaguri îndepărtate, pe pămînt, pe apă, prin văzduh sau chiar în spaţiul cosmic, folosind drept vehicul principal nu atît caii, trenurile, corăbiile, submarinele sau baloanele, cît aripile fanteziei.

Arta filmului nu putea scăpa fascinaţiei exercitate de autorul Călătoriilor extraordinare şi asta (cum altfel?) încă din copilărie. De fapt, Jules Verne este unul dintre scriitorii care au inspirat cele mai numeroase ecranizări, mai mult sau mai puţin fidele, şi avem în faţă o listă (aproape sigur incompletă) care se opreşte în 1989 şi care conţine vreo sută douăzeci de titluri.

Prima adaptare după opera lui Verne datează din 1901. Este vorba de Copiii căpitanului Grant, produs de Charles Pathé şi regizat de celebrul (în epocă) Ferdinand Zecca — un film cu extraordinara lungime de 50 de metri de peliculă!

În 1902, la numai şapte ani după ce fraţii Lumière au realizat prima proiecţie de film din istorie, regizorul francez Georges Méliès creează un film lung pentru acea vreme, cînd peliculele nu depăşeau cinci minute, căci respectivul avea în total douăsprezece (după alte surse, paisprezece) minute. Acesta se numea Le voyage dans la Lune şi era inspirat din De la Pămînt la Lună de Jules Verne şi Primii oameni în Lună de H. G. Wells. Pe bună dreptate, filmul a avut un succes uriaş în epocă şi a rămas în istoria cinematografului ca una dintre primele sale capodopere, datorită efectelor speciale remarcabile şi imaginaţiei debordante de care a dat dovadă Méliès.

Următorul jalon este Douăzeci de mii de leghe sub mări din 1916, în regia lui Stuart Paton, un lung-metraj fascinant al epocii filmului mut, care combină povestea cărţii cu acelaşi nume cu cea din Insula misterioasă. A fost primul film în care s-au folosit filmări subacvatice, şi dacă astăzi ele au devenit banale, pentru publicul din acea vreme trebuie să fi fost o experienţă extraordinară.

Comparaţia cu următoarea peliculă inspirată de acelaşi roman, realizată în 1954 de regizorul Richard Fleischer la studiourile Disney, este inevitabilă.

Film sonor şi color, Douăzeci de mii de leghe sub mări este o superproducţie holywoodiană clasică. Actori celebri (James Mason, Kirk Douglas, Peter Lorre) creează personaje memorabile, decorurile victoriene somptuoase de pe Nautilus sînt uluitoare, iar filmările subacvatice profită la maximum de ecranul cinemascop şi de procedeul tehnicolor pentru a crea imagini spectaculoase. Ca anecdotă, marina americană şi-a botezat primul submarin atomic Nautilus, crezînd că ideea venea chiar de la Jules Verne, cînd de fapt ea fusese sugerată de acest film.

Succesul producției din 1954 a dat naştere unei serii întregi de ecranizări după Jules Verne. Dintre acestea, Ocolul pămîntului în 80 de zile din 1956 este singura care a cîştigat pînă acum premiul Oscar pentru cel mai bun film. Farmecul britanic al actorului David Niven în rolul lui Phileas Fogg şi peisajele exotice de pe parcursul călătoriei sale au făcut impresie în epocă şi mai pot atrage publicul şi astăzi.

Chiar dacă gustul s-a schimbat… În 2004, studiourile Disney au lansat o adaptare cu totul originală a poveştii. Phileas Fogg (Steve Coogan) e un inventator trăsnit, Passepartout, în interpretarea lui Jackie Chan, un chinez care a jefuit Banca Angliei (veţi vedea de ce), iar prinţesa Auda din roman este înlocuită de o franţuzoaică nonconformistă. Pentru cei care nu ţin prea mult la fidelitatea faţă de scriitor, acest nou Ocolul pămîntului în 80 de zile este un film amuzant şi chiar plăcut.

Printre alte filme realizate după Jules Verne, amintim De la Pămînt la Lună (1958) în regia lui Byron Haskin, Călătorie spre centrul Pămîntului (1959) de Henry Levin, Insula misterioasă (1961) regizat de Cy Endfield, cu efecte speciale remarcabile pentru acea vreme realizate de Ray Harryhausen, versiunea extrem de fidelă după Ocolul pămîntului în 80 de zile din 1989 cu Pierce Brosnan în rolul lui Phileas Fogg, 800 de leghe pe Amazon (1983), un nou Douăzeci de mii de leghe sub mări din 1997 cu Ben Cross în rolul căpitanului Nemo sau adaptarea liberă a studiourilor Hallmark după Călătorie spre centrul Pămîntului.

Acest din urmă film, realizat în 1999 de către regizorul George Miller, se bucură de imagini absolut spectaculoase ale lumii subpămîntene şi, dacă nu respectă neapărat litera cărţii, păstrează, credem noi, spiritul lui Jules Verne.

Un capitol interesant în acest domeniu îl constituie filmele realizate în estul Europei. Mai puţin axate pe spectaculos şi efecte speciale (deşi unii își aduc aminte de un Căpitan la 15 ani rusesc cu peisaje minunate), sînt totuşi demne de atenţie. Poate cel mai cunoscut dintre ele este Vynalez Zkazy (Invenţie diabolică) în regia lui Karel Zeman (Cehoslovacia, 1958), bazat pe romanul În faţa steagului, o meditaţie pe tema savantului nebun.

România nu putea scăpa ecranizarea romanului Castelul din Carpaţi, în decorurile originale ale cărţii. O primă încercare ratată are loc în 1957, sub denumirea Le Château des Carpathes sau Les Adieux de la Stilla. Producător era Alberto Cavalcanti, autor şi al scenariului, alături de (surpriză!) un foarte tînăr Titus Popovici. Filmul, incomplet, era inspirat de romanul lui Jules Verne şi de nişte povestiri ale lui Villiers de l’Isle-Adam. În 1981, Stere Gulea încearcă o nouă ecranizare a celebrului roman, în care distribuie actori de marcă ai scenei româneşti, printre care Ion Caramitru, Octavian Cotescu, Marcel Iureş, Ovidiu Iuliu Moldovan, Irina Petrescu sau Dorel Vişan.

În acelaşi an, în Cehoslovacia, regizorul Oldrich Lipsky parodiază acest subiect tragic. Din păcate, nu avem alte date despre filmul său.

Aşa cum spuneam, lista filmelor inspirate de Jules Verne este mult mai mare şi, deşi unul singur a fost răsplătit cu premiul Oscar, multe dintre ele pot fi văzute (sau revăzute) cu plăcere oricînd. Despre majoritatea dintre ele vom vorbi mai pe larg în episoadele următoare…

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

Tagged with:
 

Ce se întîmplă dacă ieşi după pîine pe-nserat, nu crezi spusele unui cerşetor din colţul străzii (care-i tot dă înainte că-i un călător rătăcit, originar din galaxia Beta, planeta 247 într-o aşa-zisă „tentură”) şi apeşi aiurea pe o maşinărie de dimensiunea unei brichete? Se întîmplă că ajungi instantaneu pe Planeta Pliuk, a 215-a în „tentură”, Galaxia spiralată Kin-Dza-Dza!

Cel puţin aşa s-a întîmplat cu respectabilul şef de echipă Vladimir Nikolaevici (Stanislav Liubşin) şi tînărul Ghedevan (Levan Gabriadze), “scripcarul de care nimeni nu are nevoie”…

Ajunşi pe Pliuk aceştia s-au întîlnit cu doi băştinaşi telepaţi, Uef (Evgheni Leonov[1] ) şi Bi (Iurii Iakovlev [2] ), iar interesele (aparent) convergente i-au reunit.

Pliuk, cum spuneam, a 215-a în „tentură”, Galaxia în spirală Kin-Dza-Dza. O planetă deşertică, dezolantă şi extrem de săracă. Aici trăiesc paţaci, ciatlani, eţilopi într-o strictă orînduire de tip feudal. Cei cu pantaloni albi se înclină în faţa celor cu pantaloni galbeni, cei cu pantaloni galbeni se supun necondiţionat celor cu pantaloni roşii [3], iar peste toţi este Marele P.J., Conducătorul, singurul de pe planetă care-şi poate permite să deţină o piscină! Plecăciunile sînt haioase, însă obligatorii, maşinile zburătoare sînt nişte cazane cu forme ciudate, agăţate de nişte pale ce se rotesc anemic, iar reprezentaţiile artiştilor ambulanţi sînt de-a dreptul memorabile!

„Kin-Dza-Dza“ (1986) este considerată capodopera lui Gheorghi Danelia, unul dintre cei mai cunoscuţi regizori sovietici [4], autorul grupatelor „Afonya” – 1975, „Mimino” – 1977 şi „Maraton de toamnă” – 1979 (comedii remarcabile, cu gingaşe picături de tristeţe) sau al comediei „fantastice neştiinţifice” (subtitlul original!) „Treizeci şi trei” (1965). Scenariul e scris la două mîini cu un alt georgian, Revaz Gabriadze (coscenarist şi la „Mimino”). Muzica (grozavă!) compusă de Ghia Kanceli.

Filmul este o hazoasă şi inteligentă satiră la adresa absurdelor organizări şi categorisiri sociale (după destrămarea formală a U.R.S.S.-ului, Gheorghi Danelia a descurajat interpretarea limitativă conform căreia „Kin-Dza-Dza“ ar fi fost o alegorie a societăţii comuniste). Că e democraţie sau totalitarism, avem cel puţin două probleme: pe o planetă în care clasele sociale nu sînt diferenţiate clar, nici scopurile oamenilor nu pot avea substanţă, în plus, faptul că exprimăm ce nu gîndim şi că gîndim lucruri în care nu credem, ne aduce în starea de a trăi în nişte cuşti! Dealtfel, simpla invitaţie de a veni pe Pămînt îi repugnă unui ciatlan; ce să caute el pe o planetă în care ierarhia nu e clară (afişată de culoarea pantalonilor!)?

Dar să lăsăm deoparte aceste date tehnice şi aceste inutile consideraţiuni de tip filosofic! Dvs. trebuie să aveţi grijă dacă ieşiţi pe-nserat după pîine, mai ales dacă întîlniţi vreun individ în haine ponosite care susţine că-i de pe o planetă anume din „tentură”! Dacă cumva îşi mai şi întăreşte spusele suprapunînd perforaţiile de pe două bucăţi de tablă ruginită, luaţi-o din loc, sînteţi la numai cîteva secunde de Pliuk, Hanut, Alfa sau cine ştie ce altă planetă trăznită! Dacă totuşi nu v-aţi depărtat la timp, iată cîteva recomandări pe care e bine să vi le notaţi:

Degeaba aveţi în buzunar lei sau euro, vă trebuie monedă pliukană, „ciatl”. Căutaţi să găsiţi repede şi un „ţac”, un clopoţel micuţ de prins în nas căci scuturarea lui e vitală!
Dacă auziţi: „Kiu!”, nu începeţi să rîdeţi ca un sefist hîrşit, „kiu” e apostrofarea uzuală, înseamnă că deja aţi făcut o prostie sau aţi enervat pe cineva! Cereţi-vă scuze, faceţi plecăciuni şi daţi cîţiva ciatli dacă nu vreţi să fiţi „tranklukaţi” rapid (dezintegraţi, tăiaţi, distruşi… cu tranklukatorul, fireşte)!

Ca să plecaţi de pe Pliuk, vă trebuie un „pepelaţ”, adică o navă interplanetară şi o „graviţapă” (ca să nu fiţi înşelaţi de vreun paţac binevoitor, vă atrag atenţia că graviţapa e o componentă de bază pentru locomoţia pepelaţului şi are dimensiunea unui ou mare de gîscă). Folosind graviţapa veţi putea ajunge în orice colţ al universului în doar cîteva momente.

Pe cît posibil să vă feriţi de „eţilopi”, membri ai clasei conducătoare („eţilop”, inversul pămînteanului „poliţie”; ţineţi cont că acolo membrii aparatului poliţienesc sînt corupţi, stupizi, profitori… nu ca la noi!) şi, în general, de toţi locuitorii planetei care sînt de un egoism feroce! Dacă vă dă mîna, puteţi să-i ameninţaţi că-i duceţi pe planeta Alfa (cei din galaxia Kin-Dza-Dza sînt transformaţi acolo automat în cactuşi).

Pentru celelate cuvinte puteţi folosi universalul „ku” (el înseamnă pe rînd, „Bună!” [5], „Hai!”, „Ce?”, „Lasă!”, „Nu.”, „căciulă”, „haină”, „cronică de film”, „slănină”… funcţie de tonalitate sau context).

Indicat este totuşi să aveţi în permanenţă la dvs. o cutie de chibrituri, „kţ” (în jurul lor gravitează întreaga organizare socio-economică a planetei Pliuk, fosforul de la un chibrit putînd dezvolta energia necesară unei călătorii intergalactice).

Şi ţineţi minte, Pămîntul e a 13-a planetă în „antitentură”, fix lîngă Ursa Mare!

Ku!

NOTE:
[1] Celebru actor de comedie, Docentul din clasicul „Gentilomii baftei“, 1972.
[2] Țarul Ivan cel Groaznic din cunoscuta comedie a lui Gaidai, „Ivan Vasilievici îşi schimbă profesia“, 1973.
[3] Să nu uităm că pînă în urmă cu cîteva sute de ani şi pe Pămînt piesele vestimentare atestau poziţia socială. În decursul absurdei noastre istorii s-au luat în calcul nu numai culoarea hainelor, ci şi lungimea pantofilor, designul căciulii etc.
[4] Pe plan internaţional s-a făcut remarcat „încă din primii săi ani de activitate”, în ’64 „Colindînd prin Moscova” e nominalizat la „Palme d’Or” (titlul original, „Я шагаю по Москве”, a fost echivalat în engleză „I Step Through Moscow”, „Walking the Streets of Moscow”, în franceză „Romance à Moscou” etc.). Şi în cazul său, ca şi în cazul multor altor regizori de valoare din U.R.S.S. şi din fostul bloc comunist, producţiile de după ’89 au scăzut mult ca valoare şi asta nu neapărat din cauze financiare…
[5] „Ku!” mai este folosit şi acum în sensul de „Bună!” în schimburile de mesaje pe internet, asta bineînţeles în spaţiul ex-sovietic.

Adrian Buzdugan

Tagged with:
 

2. Philip K. Dick şi cea de-a şaptea artă
(Partea a II-a)

Am vorbit în prima parte despre ecranizările propriu-zise după opera lui Philip K. Dick. Influenţa lui se simte însă mai departe de atît: nu numai în urmări la filmele făcute direct după lucrările sale, ci şi în filme care aparent n-au nici o legătură cu acestea.

Din categoria urmărilor face parte Screamers: The Haunting, lansat în 2009. Un grup de salvatori este trimis pe Sirius 6B în urma unui semnal venit de pe planeta crezută pustie pentru a salva eventualii supravieţuitori, înainte ca o furtună cosmică devastatoare să distrugă orice urmă de viaţă. Armele inteligente denumite screamers sînt însă mai primejdioase şi mai înşelătoare ca niciodată, şi nu poţi să ştii dacă ai în faţă un om sau un screamer care imită perfect un om, din toate punctele de vedere… Premisele sînt interesante, atmosfera aminteşte destul de bine de primul Screamers, dar scenariul alunecă într-un film de acţiune cu tentă horror, extrem de previzibil şi, pînă la urmă, banal. Regia este semnată de Sheldon Wilson, scenariul îi aparține lui Miguel Tejada-Flores (evident inspirat de povestirea lui Dick „Second Variety“), iar din distribuție fac parte Gina Holden, Lance Henriksen, Jana Pallaske, Greg Bryk și alții.

Tot un fel de urmare este şi serialul Total Recall 2070 (1999), cuprinzînd douăzeci şi două de episoade inspirate de filmul cu acelaşi nume din 1995 – un serial poliţist într-un decor marţian amintind mai mult de Blade Runner. De altfel, şi acţiunea face trimitere mai curînd la acest din urmă film, explorînd relaţia dintre androizi şi oameni, iar compania Rekall, departe de a mai fi o mică firmă de divertisment, seamănă mai mult cu Corporaţia Tyrell. Eroii serialului, detectivii David Hume (fiinţă umană) şi Ian Favre (primul exemplar din cel mai nou model de androizi), rezolvă diverse cazuri, dar multe dintre ele reprezintă doar fundalul pentru adevăratele probleme şi dileme pe care le pune serialul, şi fiecare episod adaugă noi detalii la portretele personajelor şi la tabloul lumii în care trăiesc acestea, o lume sumbră, distopică, influenţată pînă la urmă mai mult de cărţile lui Dick decît de filmele făcute după ele.

Acest serial, difuzat prima oară la televiziunea canadiană, iar apoi în Statele Unite, pe un canal fără prea mare audienţă, şi poate cam dificil pentru telespectatorul mediu, nu s-a bucurat de atenţia pe care o merita şi a fost întrerupt după un singur sezon. Episodul pilot, numit Total Recall 2070: Machine Dreams a fost difuzat ca un lung-metraj regizat de Mario Azzopardi (cunoscut pentru realizările sale din alte seriale de succes precum The Outer Limits, Stargate SG-1 sau Stargate Atlantis) și scris în marea majoritate de Art Monterastelli, care este și producătorul executiv. Între actorii din rolurile principale se numără Michael Easton, Karl Pruner, Cynthia Preston, Michael Rawlins, Judith Krant și Nick Mancuso.

Unul dintre filmele care a trezit în mintea spectatorilor amintirea lui Philip K. Dick este Abre los ojos (Open Your Eyes), din 1997, în regia lui Alejandro Amenábar, cu Penélope Cruz în rolul principal feminin, rol pe care l-a menținut și în remake-ul american din 2001 Vanilla Sky, regizat de Cameron Crowe, film mult mai cunoscut şi datorită vedetei masculine, Tom Cruise (în Abre los ojos, rolul respectiv este interpretat – foarte bine, de altfel – de Eduardo Noriega). Personajul lui Cruise, un tînăr bogat, chipeş şi plin de succes (inclusiv la femei), se îndrăgosteşte de o femeie misterioasă, dar o fostă iubită furioasă provoacă un accident de maşină. Eroul se trezeşte la spital, desfigurat, şi din acest moment jocul dintre realitate şi iluzie, dintre amintire şi vis capătă accente foarte dickiene, inspirate din celebra expresie „Eu sînt viu, voi sînteți morți” prezentă în romanul Ubik. O comparație foarte interesantă între Abre los ojos și Vanilla Sky găsiți pe blogul The Lucid Nightmare – One’s Man Obsession With Film, postată pe data de 26 martie 2010. Merită citită, sînt multe lucruri interesante spuse acolo.

Plecînd probabil tot de la expresia amintită mai sus, interesantul şi controversatul regizor M. Night Shyamalan a realizat în 1999 o altă peliculă în care graniţa dintre realitate şi iluzie — şi pînă la urmă între viaţă şi moarte (sau viaţa de dincolo) — este foarte subţire: The Sixth Sense (Al șaselea simț). Un băieţel capabil să comunice cu spiritele care nu ştiu că sînt moarte (interpretat de Haley Joel Osmond) caută ajutorul unui psihiatru pentru copii (Bruce Willis). Dar care dintre ei are de fapt nevoie de ajutorul celuilalt? Sîntem între oglinzi paralele, exact ca în cărţile lui Philip K. Dick…

Un film grecesc foarte greu de găsit, Proini peripolos (Morning Patrol) (1987), îl citează printre sursele sale de inspiraţie şi pe Philip K. Dick, alături de Ramond Chandler şi Daphne Du Maurier (!!!). Într-un viitor post-apocaliptic de coşmar, în care au rămas doar cîţiva oameni care rătăcesc fără ţintă, o femeie nu doreşte decît să meargă spre apus, către mare, unde s-ar putea s-o aştepte un viitor mai bun, deşi nimeni nu s-a mai întors de acolo ca să povestească dacă e adevărat. Însă pentru asta ea trebuie să treacă mai întîi prin zona interzisă, un oraş-fantomă păzit de Patrula de dimineaţă. Mai întîi singură, apoi avînd un ajutor, femeia înfruntă pericolele din ce în ce mai mari. Este o peliculă foarte diferită de cele de la Hollywood – artistică, lentă, adevărata ei forţă constînd în peisajele sumbre, izolate, dar şi în muzica de atmosferă.

Inspiraţia după opera lui Dick poate fi găsită deseori în episoade de seriale SF. De pildă, Out of This World, un serial britanic din 1962, cuprinde paisprezece episoade, dintre care unele ecranizează povestiri de mari scriitori de SF, printre care se află John Wyndham, Isaac Asimov, Tom Godwin, Raymond F. Jones, Clifford D. Simak, Katerine MacLean și… Philip K. Dick! Pentru episodul al cincilea este folosită povestirea „Imposter“ („Impostorul“), care a devenit ulterior mult mai cunoscută după ecranizarea pentru marele ecran, din 2002, despre care am vorbit mai pe larg în episodul precedent.

Influenţe mai puţin directe pot fi găsite pretutindeni și în alte seriale SF, cum ar fi The Outer Limits (La limita imposibilului) (vezi episodul 9 din sezonul 3, Tempests, recent difuzat și de AXN), Battlestar Galactica și Lost - aici e vorba chiar de ansamblul creațiilor respective – dar, spre surprinderea noastră, apar şi în unele seriale care nu au nimic de-a face cu science fictionul. Un exemplu ar fi House M.D. (Doctor House): în episodul 24 din sezonul al doilea, No Reason, doctorul House este împuşcat de un pacient furios, şi ne trezim prinşi între realitate şi tribulaţiile lui House de pe patul de spital, pentru a ne da seama în final că totul s-a petrecut doar în mintea simpaticului și cinicului doctor. Tipic pentru Dick, nu-i aşa? La fel se întîmplă și în episodul 7 din sezonul al doilea al altui serial foarte cunoscut, Third Watch (Schimbul trei), episod intitulat After Hours, de asemenea difuzat nu cu mult timp în urmă de același post de televiziune, AXN. Amănunte despre subiectul acestor episoade puteți găsi pe site-ul www.tv.com, dedicat integral serialelor TV din toate timpurile.

Există și o serie de documentare dedicate lui Philip K. Dick, cele mai cunoscute fiind: The Gospel According To Philip K. Dick (2001 – regia: Mark Steensland; cu Paul Williams, Robert Anton Wilson, Jay Kinney și Ray Nelson); Remembering The Future: Paycheck & The Worlds Of Philip K. Dick (2004 – scenariu și producție: Dane McMaster; cu Ben Affleck, Aaron Eckhart, Uma Thurman, Paul Williams și regizorul John Woo); The Penultimate Truth About Philip K. Dick (2007 – regia: Emiliano Larre, scenariu: Patricio Vega; cuprinde mult material filmat cu Dick însuși) etc.  În toate aceste documentare, rude, prieteni, cunoscuți – scriitori, editori sau simpli fani – vorbesc despre viața și opera scriitorului american în termeni dintre cei mai interesanți și mai puțin cunoscuți, creionînd un portret al acestuia cu totul deosebit.

În ciuda succesului său ca scriitor de science fiction, Philip K. Dick şi-a dorit întotdeauna să fie autor de mainstream. Una dintre cărţile sale din afara genului SF, Confessions of a Crap Artist, cu tentă autobiografică, a fost ecranizată în Franţa, în 1992, sub titlul Confessions d’un Barjo. Filmul este o adaptare foarte fidelă, în regia lui Jérôme Boivin, avîndu-i în distribuţie pe Richard Bohringer, Anne Brochet şi Hippolyte Girardot. Pe moment este singura adaptare cinematografică după creaţia non-SF a lui Dick, dar nu se ştie niciodată…

Nu vom încheia fără a vă oferi imaginea copertelor unor cărți de teorie, critică și istorie literară și cinematografică despre opera acestui monument al literaturii de ficțiune din secolul XX, care este Philip K. Dick. Că vă place SF-ul, ficțiunea speculativă sau doar acel „simț al enormului” – cum îl numesc francezii – cărțile nu trebuie să vă lipsească din bibliotecă, mai ales că toate pot fi cumpărate la această oră on-line, fără prea mare efort. Ar fi un ultim omagiu adus scriitorului care spunea între altele: „Realitatea este ceea ce, cînd ai început să nu mai crezi în ea, nu dispare”…

(Va urma)

Cristina & Ștefan Ghidoveanu

Tagged with:
 

Ca orice cititor de SF, cred în extratereştri mai mult decît credeau mayaşii în spanioli. Totuşi, n-am înţeles dacă farsa The Fourth Kind e despre extratereştri sau despre Satana (Pazuzu, mai exact). Sau dacă astea două sînt unul şi acelaşi lucru. Victimele abducţiilor extratereştrilor din film se comportă ca Linda Blair în The Exorcist. Pînă la urmă am decis că este un aspect original, şi l-am bifat ca pe un plus al filmului.

Un alt plus ar fi că abordează filmul-farsă într-un mod mai proaspăt (şi totodată retro), renunţînd la filmările first-person din Blairwitch Project, Paranormal Activity, Rec şi revenind la vremurile de altădată, la documentaristica măsluită. Reuşeşte să se abţină şi de la telenovela serialelor despre victime ale răpirilor extraterestre (Taken, The 4400 etc.) Filmul începe cu Milla Jovovich (Resident Evil, The Fifth Element) venind în faţa spectatorilor să ne spună că povestea e 100% adevărată, că filmul va conţine filmări autentice intercalate cu cele refilmate pentru a proteja intimitatea victimelor. Mai vine o dată şi la sfîrşit, împreună cu regizorul, să ne mai dea nişte detalii statistice despre locul întîmplărilor, satul Nome din Alaska, în care au dispărut o serie de oameni. După unii din pricina alcoolului şi frigului, după alţii din pricina extratereştrilor. Regizorul mai apare şi ca intervievator în unele din scenele propuse drept filmări autentice. Cert e că filmul s-a făcut în Bulgaria, nu în Alaska, şi că localnicii pomenitului sat au dat în judecată producătorii pentru efectele farsei asupra lor. Iar unii dintre intervievaţii autentici au fost daţi în vileag ca fiind actori.

Ca film horror, The Fourth Kind funcţionează destul de bine, mai bine decît minimalistul Paranormal Activity. Sînt cîteva sperieturi meritorii care beneficiază şi de pe urma ambiguizării limitei dintre ocult şi ştiinţific.

Imediat după ’90 începuse o isterie mistică legată de paranormal şi ufologie. A fost un semn de liberalizare a mentalului colectiv, alături de ziarele obscene şi primul autor pulp fiction veritabil de la noi, Pavel Coruţ. Nu ştiu dacă s-a simţit în toată ţara, dar la Cluj îl aveam pe Cristi Mureşan care întreţinea o emisiune cu mărturii documentaristice despre fel de fel de conspiraţii SF şi parazita cenaclul literar local cu o anexă ufologică, cu şedinţe de conştientizare care, pe cei interesaţi strict de aspectul artistic al SFului, îi exaspera. Am mai avut şi un episod cu pădurea Baciu, unde umblau fantome sau extratereştri, sau ambele. Diferenţa asta între dracu, oameni întorşi din morţi şi vietăţi de pe alte planete nu era clară nici atunci, ambiguitatea provoca atît latura speculativ-ştiinţifică cît şi pe cea mistică a fanilor, definind un teren comun fertil atît pentru SF cît şi pentru horror. S-au organizat şi excursii de ghostbusting, tot cu binecuvîntarea liderilor de opinie Cristi Mureşan, Adrian Pătruţ şi alţii asemenea lor. Mai era şi serialul X-files care, după o foarte bună primire iniţială din partea „comunității”, a fost considerat o tentativă a americanilor de a împinge problema în zona divertismentului, de a o trivializa. Cred că s-au scris şi cărţi dar n-am studiat în detaliu, pînă la urmă a apărut scandalul de la Roswell şi, după scoaterea în lumină a farsei, toată lumea a fost ceva mai reţinută cîţiva ani, cam o decadă.

În context de criză economică lumea se întoarce din nou asupra acestui gen de misticism. Pe ici, pe acolo se acuză invazia de vampiri şi zombie în mainstream, dar asta e doar o manifestare a unei probleme mai profunde. Pentru o mai bună înţelegere a problemei, merită citit şi volumul lui Carl Sagan, The Demon-haunted world.

Aron Biro

 

1. Philip K. Dick şi cea de-a şaptea artă
(Partea I)

Critica literară europeană din domeniul science fictionului – în special cea franceză –  socotea opera lui Philip K. Dick un moment de răscruce în cadrul acestei literaturi. Deşi entuziasmul francezilor a fost împărtăşit mai puţin de concetăţenii autorului, fie ei fani sau critici literari, analiza obiectivă pe care ne-o permite trecerea timpului ne obligă să recunoaştem faptul că Philip K. Dick are un loc aparte în literatura mondială. Rolul său a început să devină tot mai evident după trecerea în noul mileniu, iar influenţa sa, manifestată subtil şi treptat, a devenit din ce în ce mai clară, chiar dacă numărul celor dispuşi sau capabili să recunoască acest fapt nu este încă suficient de mare.

Un lucru mai puţin obişnuit este că la fel s-a întîmplat şi cu ecranizările după scrierile sale, în număr de 16 pînă acum, mai mult decît s-au făcut după Isaac Asimov, Robert Heinlein şi Frank Herbert, laolaltă.

Primul film realizat după o carte a sa a fost Vînătorul de recompense (Blade Runner), în 1982. În regia lui Ridley Scott –  realizator, în 1979, al unui alt film de science fiction care revoluţionase genul, Alien –, Vînătorul de recompense avea la bază romanul Visează androizii oi electrice? (Do Androids Dream of Electric Sheep?), tradus şi în româneşte, în 1992, de Ştefan Ghidoveanu –  realizatorul emisiunii Exploratorii lumii de mîine de la Radio România Cultural. În ciuda distribuţiei de calitate (Harrison Ford, Rutger Hauer, Sean Young, Darryl Hannah), a scenariului captivant şi a decorurilor fascinante, filmul nu s-a bucurat de succes la lansare. Acest lucru a determinat adăugarea unui final fericit şi a unui comentariu din off al personajului (vocea lui Harrison Ford), pentru a explica mai bine secvenţele care păreau neclare. Cu timpul, publicul a ajuns să aprecieze filmul, care a devenit un mare succes, iar la zece ani de la apariţie, Ridley Scott a lansat versiunea regizorală, cu finalul iniţial ambiguu, fără comentariul din off şi conţinînd scene în plus, versiune considerată de toată lumea mult mai bună şi care a rămas singura disponibilă acum pe scară largă.

Subiectul este plasat într-un viitor foarte apropiat: anul 2019. Harrison Ford este Rick Deckard, un poliţist a cărui sarcină specială este aceea de a „retrage” replicanţi, androizi fabricaţi prin inginerie genetică atît de asemănători cu oamenii, încît singura metodă de a-i deosebi este un test al reacţiilor emoţionale. Replicanţilor le este interzisă prezenţa pe Pămînt, dar cîţiva dintre ei evadează din coloniile exterioare pentru a-l căuta pe creatorul lor, pentru a-i cere un mijloc de a-şi prelungi viaţa, limitată la patru ani din motive de securitate. Vînătoarea lui Deckard se transformă într-o căutare a propriei lui umanităţi, datorită contactului cu liderul replicanţilor fugari, Roy Batty (un rol remarcabil al lui Rutger Hauer) şi iubirii pentru Rachel (Sean Young), o androidă care nu este conştientă de adevărata ei natură. De altfel, versiunea regizorală sugerează că Deckard ar putea fi el însuşi un replicant…

Puţine pelicule (poate doar Matrix, un alt film-cult pe care Blade Runner l-a influenţat puternic) au stîrnit atîtea discuţii şi au dat naştere la atîtea analize legate de implicaţiile sale simbolice, filosofice, morale şi religioase. Iar după douăzeci şi cinci de ani de la lansare, Vînătorul de recompense continuă să lase urme, şi nu numai în cinematografie…

Următorul film, Total Recall (1990), ecranizare a nuvelei Ne putem aminti totul pentru dumneavoastră (We Can Remember It For You Wholesale), avea premisele necesare pentru a deveni un bun film de science fiction: un scenariu bun (aparţinînd lui Dan O’Bannon) şi efecte speciale remarcabile. Subiectul preia o mare parte a nuvelei lui Philip K. Dick: un muncitor în construcţii (Doug Quaid) se duce la o firmă care implantează amintiri artificiale ale unor vacanţe fără ca persoana respectivă să fi fost efectiv acolo (Rekall Inc.), şi alege un scenariu în care este agent secret pe Marte. În timpul implantului, ceva merge prost şi Quaid descoperă că este cu adevărat un fost agent secret de pe Marte şi că tot ceea ce ştia pînă atunci despre viaţa lui era de fapt un set de amintiri implantate. De aici încolo intriga se desprinde de nuvelă: Quaid este urmărit de asasini şi ajunge pe Marte, unde ajută un grup de revoluţionari să-l răstoarne pe nemilosul dictator Cohaagen. Producătorul Dino de Laurentiis a vrut iniţial să facă acest film cu regizorul David Cronenberg, apoi cu Bruce Beresford, avînd în rolul principal pe Richard Dreyfus sau pe Patrick Swayze. Versiunea finală a fost însă realizată de Paul Verhoeven, cu Arnold Schwarzenegger în rolul principal. Drept urmare, filmul –  care trebuia să fie o fantezie psihologică pendulînd între vis şi realitate, în stilul lui Dick –  a devenit unul de acţiune pură, cu scene de violenţă excesivă şi de multe ori gratuită, specifice regizorului Paul Verhoeven. În plus, a fost presărat cu o mulţime de inadvertenţe ştiinţifice care dau anumitor secvenţe o tentă de parodie.

În 1995, o altă nuvelă a lui Philip K. Dick a atras atenţia cineaştilor: Second Variety, titlul filmului fiind Screamers. Scenariul aparţine aceluiaşi Dan O’Bannon, care l-a scris şi pe cel de la Total Recall, regizorul fiind Christian Duguay, iar în distribuţie apărînd Peter Weller, Jennifer Rubin şi Andy Lauer.

Subiectul este oarecum clasic şi destul de fidel scrierii lui Dick: pe o planetă minieră se desfăşoară de multă vreme un război, în care una dintre părţi foloseşte arme inteligente (mici roboţi autonomi cu lame tăioase, care se ascund sub nisip şi îşi ciopîrţesc victimele), cunoscute sub numele de screamers din cauza sunetului strident pe care-l scot. Încercînd să afle dacă poate încheia conflictul, un ofiţer străbate planeta în căutarea inamicilor, întîlnind pe drum personaje ciudate, care nu sînt întotdeauna ceea ce par. Mai ales că roboţeii ucigaşi se pot reproduce singuri şi pot evolua, luînd şi alte forme, inclusiv pe cea umană… Recunoaştem aici tema obsesivă a lui Dick, întîlnită şi în Vînătorul de recompense: care este deosebirea între uman şi artificial? Şi ce însemnă cu adevărat cele două noţiuni? Din păcate, multe întrebări rămîn fără răspuns, ceea ce împiedică Screamers să devină unul dintre marile filme SF dintotdeauna.
Nici urmarea sa, Screamers: The Haunting (2009), nu pare a fi prea departe de această situație. Despre filmul repectiv vom vorbi însă mai mult în partea a doua a articolului…

Noul mileniu a adus o creștere și mai mare a interesului –  dar poate nu atît de surprinzătoare! –  pentru opera lui Philip K. Dick. Astfel se explică de ce apar două ecranizări în acelaşi an, 2002: Impostorul (Impostor) şi Raport minoritar (Minority Report).

Primul dintre ele, Impostorul –  (regizor: Gary Fledler), se referă la aceeaşi temă a identităţii. În timpul unui război interstelar, oraşele Pămîntului sînt protejate de cîmpuri de forţă. Un inginer proiectant de arme (Spencer Olham, jucat de Gary Sinise) este acuzat că ar fi de fapt un android inamic care poartă în piept o bombă cu declanşare întîrziată şi care i-ar fi luat locul adevăratului inginer. Olham fuge, încercînd cu disperare să demonstreze că este om, cu ajutorul soţiei sale Maya (Madeleine Stowe) şi a disidenţilor care trăiesc în afara cîmpurilor de forţă. Finalul-surpriză ne readuce în universul ambiguu al lui Dick, acolo unde nu mai ştim ce este real şi ce nu, ce este uman şi ce este artificial.

Cel de-al doilea film este Raport minoritar, un proiect mult mai ambiţios, din moment ce regia îi aparţine lui Steven Spielberg, iar în rolul principal îl întîlnim pe Tom Cruise. Acţiunea se petrece la Washington, în anul 2054. John Anderton (Tom Cruise) este poliţist, şeful departamentului „Pre-crime” –  un proiect pilot care foloseşte trei mutanţi genetici cu capacităţi precognitive, pentru a prezice cînd se vor petrece crimele, după care îi arestează pe cei în cauză pe temeiul intenţiei. Echipa de la „Pre-crime” are un succes uimitor, neîngăduind nici unei crime să se petreacă vreme de şase ani. Dar cînd Anderton analizează ultima crimă prezisă, descoperă că ucigaşul este el însuşi. Anderton fuge, avînd pe urme propriul său departament, hotărît să demonstreze că nu este asasin, şi încercînd să afle ce anume l-ar putea determina să ucidă un om pe care nici măcar nu-l cunoaşte. În plus, deşi „precogii” nu greşesc niciodată, uneori au păreri diferite, iar cel care nu este de acord elaborează un „raport minoritar”, esenţial în cazul lui Anderton, pentru că altfel arestarea lui este sigură. Care dintre realităţi se va materializa, cea care include crima, sau cea a „raportului minoritar”, a femeii-precog Agatha (Samantha Morton), care îşi părăseşte bazinul în care plutea în permanenţă pentru a-l ajuta pe Anderton? Mai apar şi alte întrebări, paradoxuri temporale şi secvenţe şocante care îl ţin pe spectator „în priză”, într-un film care nu plictiseşte în nici un moment, în ciuda duratei de aproape două ore şi jumătate.

2003 vine cu un alt film, Cecul sau viaţa (Paycheck), în regia lui John Woo. Michael Jennings (Ben Affleck) este un inginer sclipitor, un geniu tehnic în stare să demonteze proiectele competiţiei şi să le îmbunătăţească. La sfîrşitul fiecărui proiect, potrivit contractului de confidenţialitate, detaliile descoperirilor îi sînt şterse din memorie. Prietenul său, magnatul James Rethrick (Aaron Eckhart) îi oferă un contract care va dura doi sau trei ani (cele anterioare nu depăşeau cîteva săptămîni), în schimbul unei sume de opt cifre. Dar cînd Jennings se trezeşte după ştergerea memoriei, trei ani mai tîrziu, descoperă că şi-a sacrificat cele nouăzeci şi două de milioane pentru un pachet cu cîteva obiecte banale: o pereche de ochelari de soare, un plic de chibrituri, un flacon cu fixativ de păr, o agrafă pentru hîrtie, un careu de cuvinte încrucişate, un bilet de autobuz şi altele asemenea… Imediat după aceea, Jennings este arestat şi interogat de agenţi FBI şi vînat de asasinii lui Rethrick. Pe parcursul încercării de a scăpa şi a afla despre ce fusese vorba în contractul lui, descoperă că fiecare obiect din pachet îi este de folos la un anumit moment şi-şi dă seama că reuşise cumva să vadă în viitor şi să-şi lase exact lucrurile care să-l ajute în rezolvarea unei situaţii de-a dreptul explozive…

Problema acestui film, ca şi în cazul lui Total Recall, este că a transformat subiectul într-un film de acţiune. Poveştile lui Philip K. Dick sînt psihologice, vorbind despre personaje care ajung să se îndoiască de natura lumii în care trăiesc sau făcînd o descoperire subită privitoare la cine sau ce sînt ele în realitate. Cecul sau viaţa lasă acest lucru oarecum pe planul doi, fără să ajungă însă la violenţa gratuită din Total Recall.

Următorul film, în regia lui Richard Linklater, este poate cel mai deosebit. Vorbim despre Viziuni întunecate (A Scanner Darkly) apărut în 2006, ecranizare a romanului cu acelaşi nume (de la Vînătorul de recompense nu se mai adaptaseră decît nuvele), producţie care nu este –  nici mai mult, nici mai puţin –  decît un desen animat! E drept, în nici un caz pentru copii. Se petrece la doar cîţiva ani în viitor, la Anaheim, în California. Întreaga ţară are probleme cu un drog nou, care creează o dependenţă puternică, numit substanţa D (D de la death – moarte). Fred este un poliţist însărcinat să se ocupe de furnizorii de substanţă D. El trebuie să poarte un costum special, care-i estompează în permanenţă înfăţişarea, aşa încît nimeni, nici măcar poliţia, nu-i cunoaşte adevărata identitate. Fred este trimis să supravegheze scanerele ascunse în casa lui Robert Arctor –  cel care, împreună cu iubita lui, Donna Hawthorne, şi cu prietenii James Barris şi Ernie Luckman este suspectat că ar fi un important traficant de substanţă D. În urma supravegherii însă, Fred îşi dă seama că el însuşi este Robert Arctor. În acelaşi timp, Fred este luat în custodie de către departamentul de poliţie în scopul realizării unor studii medicale, pentru a vedea dacă folosirea repetată a substanţei D în timpul muncii sale sub acoperire nu i-a provocat dificultăţi în capacitatea de a distinge realitatea, inclusiv posibilitatea de a-i fi disociat personalitatea în două identităţi diferite, din ce în ce mai puţin conştiente una de cealaltă.

A devenit o modă pentru actorii cunoscuţi să intre în pielea personajelor de desene animate, dar distribuţia remarcabilă a acestui film (Keanu Reeves, Robert Downey Jr., Winona Rider, Woody Harrelson şi alţii) face chiar mai mult decît să-şi împrumute vocea. Procedeul, folosit pentru prima oară de Linklater în 2001 în filmul său Walking Life, presupune filmarea tradiţională a actorilor şi desenarea suprapusă peste scene, din care cauză nu este de mirare că personajele seamănă atît de bine cu actorii care-i interpretează.

Viziuni întunecate este socotit cel mai bun film realizat după opera lui Philip K. Dick, de la Vînătorul de recompense încoace. Spre deosebire însă de acesta, care era o adaptare destul de liberă, Viziuni întunecate este o transpunere fidelă, doar uşor modernizată, a unuia dintre cele mai bune romane ale lui Dick, făcută de un adevărat iubitor al scrierilor sale.

Următorul film (şi ultimul difuzat la noi pe ecrane) nu s-a lăsat aşteptat prea mult. La sfîrşitul lunii aprilie 2007 a urmat lansarea peliculei Next, a regizorului Lee Tamahori, o adaptare destul de liberă, după nuvela The Golden Man (Omul de aur). Nicholas Cage joacă rolul unui magician din spectacole de revistă, Cris Johnson, care ascunde un secret chinuitor: poate vedea cîteva minute în viitor. Sătul de examinările prin care trecuse în copilărie şi de interesul pe care-l arată guvernul şi autorităţile medicale pentru puterile sale, trăieşte sub un nume fals la Las Vegas, făcînd trucuri ieftine şi trăind din mici cîştiguri la jocurile de noroc. Dar cînd un grup terorist ameninţă să detoneze un dispozitiv nuclear în Los Angeles, agentul guvernamental Callie Ferris (Julianne Moore) trebuie să folosească toate şiretlicurile pentru a-l captura pe Cris şi a-l convinge s-o ajute să împiedice cataclismul.

O adaptare încă și mai liberă se anunță a fi The Adjustment Bureau, producție așteptată să apară, după două amînări succesive, în martie 2011. Filmul, scris și regizat de George Nolfi după povestirea Adjustment Team (tradusă în românește de Ștefan Ghidoveanu sub titlul Ajustorii și apărută în 1992 în numărul 2 al revistei Nautilus, versiunea pe hîrtie), îi are în rolurile principale pe Matt Damon și Emily Blunt, iar în roluri secundare vor mai apărea Terence Stamp, Daniel Dae Kim și Anthony Ruivivar. N-o să vă spunem despre ce e vorba în film, citiți mai bine povestirea, măcar așa sigur nu veți fi dezamăgiți.

Un destin încă neclar are producția Radio Free Albemuth (regia și scenariul John Alan Simon), care-ar trebui să ajungă pe ecrane în acest an. Inspirat după romanul cu același nume, publicat în 1985, după moartea autorului, filmul va prezenta destinul unei Americi distopice dintr-un univers alternativ, în care coruptul Ferris F. Fremont (FFF = 666, simbolul Antichristului) devine președinte al SUA în urma alegerilor din „acei” ani ’60. Amestec de Joseph McCarthy și Richard Nixon (două dintre personajele istorice contemporane lui Dick, pe care se știe că acesta le-a detestat din cale-afară), Fremont îngrădește libertățile cetățenești și drepturile omului, obsedat fiind de ideea paranoică a unei conspirații la început imaginare, dar care în timp chiar prinde viață, grație măsurilor represive și nepopulare ale noului dictator. Forma de manifestare a opoziției este un șir de emisiuni radio provenite de pe un satelit aparținînd unei entități extraterestre de tip rețea, numită VALIS. Dar povestea nu pare să se termine aici, nici măcar pe ecran… De urmărit, fie și numai pentru că din distribuție face parte și cîntăreața Alanis Morissette, în rolul Sylvia, care se pare că va avea un destin tragic.

Alte proiecte anunțate, de transpunere pe ecran a lucrărilor lui Dick, includ romanele Ubik (premiera: 2010) și Flow My Tears, The Policeman Said (premiera: 2011), precum și o nouă versiune după Total Recall (premiera: 2011). Să vedem dacă producătorii se vor ține de cuvînt.

După cum se vede, interesul cineaştilor pentru Philip K. Dick pare să fie în creştere. Abia acum, la cîteva decenii după apariţie, opera complexă şi stranie a autorului american cîştigă audienţa pe care-o merită, demonstrînd că aparţine mai degrabă secolului al XXI-lea decît secolului în care a trăit şi a scris. De altminteri, încă din anii ’70, scriitorul Norman Spinrad –  un alt non-conformist al SF-ului –  spunea despre Dick următoarele: „Cred că nu va trece prea mult timp, înainte ca P.K. Dick să fie considerat unul dintre cei mai mari scriitori americani ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX… şi nu mă refer aici la science fiction!”

(Va urma)

Cristina și Ștefan Ghidoveanu

Tagged with:
 

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd vine vorba de comedii S.F., mă înmoi, simţul critic mi-e pus în paranteze, iar stîngăciile observate, dacă-mi provoacă măcar un zîmbet, le iau ca fiind făcute intenţionat! Astfel, personajele din ambele ecranizări ale cărţii lui Douglas Adams The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy mi-au devenit pe loc simpatice, cînd sabia laser a tăiat (chipurile!) mîna operatorului în Spaceballs, am încetat să tot cîrcotesc pe marginea filmului, am rîs din toată inima văzînd efectul devastator (sic!) al piesei “Indian Love Call” din parodia filmelor catastrofice Mars Attacks! şi chiar scălîmbăielile lui Christopher Lloyd din My Favourite Martian m-au făcut să mă destind!

Dr. Plonk e un film mut alb-negru. Burlesc, plin de gaguri clasice (alunecări pe coji de banană, „urmăriri” agitate în jurul mesei, numere de jonglerie, ciocniri „neaşteptate”…) şi totuşi respirînd a prospeţime! Personajele principale sînt Dr. Plonk (1) (Nigel Lunghi), un distins domn preocupat de mersul omenirii, asistentul său în ale invenţiilor, Paulus (interpretat de Paul Blackwell), un surdo-mut care tot trage la măsea şi e îndemnat mereu la muncă cu palme după ceafă, urechi strînse, şuturi în dos… şi corpolenta doamnă Plonk (Magda Szubanski), nesperat de atentă şi vioaie.

O lungă serie de calcule (făcute preţ de cîteva ceasuri!) îi dau domnului Plonk rezultatul stupefiant: „Lumea se va sfîrşi în 2008!!!”. La Parlament nimeni nu-l ia în serios – sîntem în 1907 – i se cere DOVADA (!!!) că lumea se va sfîrşi peste 101 ani! Revelaţia, tipică pentru un savant genial ca Doctorul Pleosc, nu întîrzie să apară: Maşină +/- Timp = DOVADĂ. A doua zi, în cîteva minute, e asamblată o maşină a timpului, cu arc şi cheie, tot tacîmul… După ce racla de transport va ajunge într-o sumedenie de timpuri şi locuri nepotrivite, Plonk va găsi totuşi un soi de DOVADĂ a sfîrşitului lumii (dovadă ce lucrează în acest sens chiar şi la noi în ţară de 54 de ani!), numai că transportarea acesteia va genera alte şi alte complicaţii nedorite.

De la sticluţa cu aer greu de Australia pînă la ineditele achiziţii din „viitor” ale personajelor, filmul confirmă faptul că nu e o banală întoarcere în trecut, ci mai degrabă un tribut adus monştilor sacri ai comediei mute, Charlie Chaplin, Harold Lloyd şi Buster Keaton, tribut semnat Rolf de Heer (regizorul care a redat atît de plastic simpla şi armonioasa existenţă a aborigenilor în Ten Canoes (2) ). O poveste originală care vizează rîsul sănătos, neviciat. Nici vorbă de umor negru, tuşe groteşti sau trimiteri satirice; doar pe alocuri ceva din rîsul amar caracteristic Timpurilor noi

În ceea ce priveşte muzica, atît de importantă pentru un film mut, partitura pentru pian sau compoziţiile pentru acordeon, vioară şi contrabas semnate Graham Tardif (un vechi colaborator al lui de Heer) şi interpretate de „The Stiletto Sisters” subliniază excelent creşterea tempo-ului acţiunii (3) sau dublează perfect nesiguranţa, deznădejdea, speranţa, iubirea…. jucate/exagerate grozav de actori à la debout de XX-eme siècle.

Întorcîndu-mă la Rolf de Heer, chiar dacă s-a născut în Olanda, odată ce a petrecut ultima jumătate de secol în Australia cred că a preluat ceva din tupeul australian şi nu mă refer aci la bătăioşii Russel Crowe sau Sam Worthington, ci la tupeul care l-a făcut pe Mel Gibson să tragă două filme-n limbi ciudate (Apocalypto şi The Passion of the Christ) sau pe Paul Cox să revină la Mad Max după 25 de ani! Căci trebuie să ai tupeu (4) să faci în 2007 (5) o comedie mută alb-negru! Şi fantastică pe deasupra!

Adrian Buzdugan

(1) în traducere, Doctor Pleosc; chiar şi numele ales sugerează că inofensivul doctor e inversul savantului nebun tipic, al cărui exemplu ilustrativ îmi pare Rotwang din „Metropolis”;
(2) unde dealtfel a şi încercat pe unele secvenţe puterea de expresie a peliculei alb-negru;
(3) tema muzicală, cadenţele, cîntecelele vesele în pizzicato, toate sînt agreabile!
(4) bine, sînt conştient că de tupeu vecin cu inconştienţa poate fi suspectată şi compania producătoare, Australian Film Finance Corporation!…
(5) În ‘76 Mel Brooks n-a avut prea mare succes cu „Silent movie”, comedie mută color în care erau reunite vedete ale momentului!