Currently viewing the category:
"ARTICOLE"
II. Denumirea de literatură Science- Fiction (S.F.)
Atestările de ultimă oră susţin ideea că prima utilizare a termenului science-fiction îi aparţine scriitorului englez William Watson, într-un articol de critică publicat într-o obscură revistă londoneză, în anul 1851. Pînă ca el să prindă, efectiv, în conştiinţa publicului şi a criticii literare, a trebuit însă să se scurgă un lung interval de timp. Treizeci de ani mai tîrziu, în 1888, fraţii Goncourt (Edmond Louis Antoine Huot de Goncourt şi Jules Lafred Huot de Goncourt) scriau în al lor “Journal 1851-1896″ următoarele: “Astăzi, Rosny mă îngrozeşte cu ideile lui de cărţi în care vrea să-i facă pe orbi să vadă cu ajutorul unui simţ frontal, pe surzi să audă cu ajutorul electricităţii etc., etc. O serie de cărţi fantastico-ştiinţifico-fono-literare (s.n.), un pic inspirate de Poe…” (29 iulie).
Trebuie să subliniem meritul deosebit al criticului şi istoricului literar Ion Hobana care, în a sa “Retrospectivă a anticipaţiei franceze”, intitulată “Viitorul a început ieri” (1966), susţinea paternitatea celebrei denumiri în dreptul numelui fraţilor Goncourt, contestînd afirmaţia oficializată în toate revistele de gen, care-l impunea în prim-plan pe americanul Hugo Gernsback (1884-1967).
Marele merit al acestuia din urmă, pe lîngă faptul că a reinventat denumirea, fără să cunoască jurnalul celor doi fraţi francezi, şi că a prescurtat-o într-o formulă uşor de reţinut, este acela că a impus-o în lumea literelor. În 1929 editează revista “Science Wonder Stories”, un fel de continuare a celebrei deja, în epocă, “Amazing Stories” (primul magazin dedicat exclusiv SF-ului, fondat în anul 1926). În editorialul primului număr, acesta utilizează conceptul de scientifiction, recunoscut ulterior de istoricii literari drept strămoşul direct al actualei denumiri.
Pînă în clipa botezului “oficial”, au fost folosite mai multe denumiri, destul de apropiate ca înţeles de cea actuală, deoarece toate se străduiau să delimiteze teritoriul literar al unor opere care au ca punct de plecare un anumit tip de fantezie artistică. Astfel, în SUA, au circulat (chiar şi multă vreme după 1929) termeni precum invention stories, different stories, impossible stories, scientific fiction. În principal, este vorba despre un alt gen de poveste, cu o logică diferită în privinţa curgerii timpului naratologic şi al celui subiectiv al personajelor, precum şi cu un sens particular al acţiunii propriu-zisse, care porneşte dintr-o realitate cvasi-cunoscută şi pătrunde trepidant într-un univers dominat, exclusiv, de o fantezie debordantă.
Europa aceleiaşi perioade pare mult mai determinată de cartezianism şi de rigiditatea zeiţei supreme în epocă – ŞTIINŢA. Alături de celebrele voyages extraordinaires, care delimitează universul operelor lui Jules Verne, întîlnim denumiri ca scientific romances, scientific fantasies, roman d’hypotheses, naucinaia fantastika, utopischer roman, fantascienza. Titulaturi ce aduc în prim-plan caracterul “ştiinţific” al naraţiunilor, fie că sînt ele fantezii, utopii, lumi fantastice sau doar ipotetice.
Cu toate că domină net deceniile IV, V, VI şi VII, denumirea de science-fiction nu mulţumeşte pe toată lummea, nereuşind, în mod evident, să acopere întregul spectru al creaţiilor premiate cu celebrele HUGO, APOLLO, NEBULA, JUPITER, LOCUS ş.a. În diferite ţări circulă, în paralel cu deja “învechita” denumire SF, denumiri personale, puse în circulaţie de autori de gen: conjectura raţională sau CORA (Pierre Versins), speculative fiction (Robert Heinlein), science-creation (Robert Jungk), literatura posibilului (Lino Aldani).
Trebuie să recunoaştem însă că nici una dintre ele nu statisface pe deplin, ocupîndu-se, în mod unilateral, de un anumit tip de creaţii, fiind deci din start mult prea specializate.
În ţara noastră, între 1884 şi 1949, au circulat şase denumiri, atestate în revistele ştiinţifice ale vremiii, unde se publicau şi opere cu caracter SF: roman matematic (1884), roman ştiinţific şi roman ştiinţific şi geografic (1897), povestire fantastico-ştiinţifică (1898), roman ştiinţific şi fantastic (1913) şi povestire astronomică (1914).
Se remarcă preferinţa pentru o coloratură “ştiinţifică” – matematic, ştiinţific, geografic, astronomic; romanul epocii se încadrează în atmosfera culturală generală, puternic marcată de străduinţele unui Constantin Dobrogeanu-Gherea sau cele ale lui Ioan şi Sofia Nădejde de a populariza, în rîndul maselor largi, ultimele descoperiri ştiinţifice şi tehnice.
Publicaţii precum “Revista şciinţifică literară Progresul” (1897), “Foaia populară” (1898), “Natura” (1905), şi foarte cunoscutul “Ziarul călătoriilor şi întîmplărilor de pe mare şi de pe uscat” (1897), fondat de Luigi Cazzavillan, ajută la încetăţenirea operei SF în rîndul cititorilor din ţara noastră şi pregătesc terenul pentru denumirea de literatură ştiinţifico-fantastică, impusă din anul 1949 de revista “Ştiinţă şi Tehnică pentru tineret”.
Începînd cu deceniul VIII al secolului XX, sub presiunea ideologiei comuniste, prinde să circule, în paralel cu mai vechea denumire de literatură de anticipaţie, şi aberanta formulare literatură de anticipaţie tehnico-ştiinţifică.
Deceniul IX a revenit la science-fiction-ul de tip clasic. Devenită neîncăpătoare pentru extrem de diversele formule şi experienţe mai mult sau mai puţin literare, denumirea tradiţională acoperă spaţiul unor formule de circulaţie restrînsă: ficţiune ştiinţifică, ficţiunea ştiinţei, ştiinţă şi imaginaţie, imaginar ştiinţific etc.
Ultima sosită în competiţie şi puternic impusă în fandomul românesc pare a fi denumirea de literatură alternativă, care, prin chiar accepţiunea semantică a termenului, se doreşte a fi altceva decît SF-ul clasic, cîmp de explorare şi exploatare a tot ceea ce poate fi noutate în acest domeniu, mereu nou prin el însuşi.
BIBLIOGRAFIE
Manolescu, Florin, op. cit., p. 7-13
Alternativ (fanzin SF)
Anticipaţia (revistă SF)
Chiar, ce treabă?
Toate chestiile în care te bagi singur, fără să poţi da vina pe altcineva, au legătură cu soarta, cu întîmplarea sau cu o obsesie subconştientă. Nu cred că soarta are vreun amestec. O obsesie subconştientă nici atît: dacă mi-am dorit în tinereţe să fiu scriitor, atunci mi-am dorit să fiu unul admirat şi preţuit, nu autor de SF în lumea noastră neocapitalistă (un autor SF din comunism era un personaj respectabil, avea la dispoziţie reviste şi almanahuri în care să publice şi fonduri ale USR, UTC şi ale altor uniuni, cu care să-i fie răsplătite eforturile). Aşa că legătura mea cu SF-ul ţine de hazardul cel mai pur.
În anul de graţie 1992 (prin primăvară), convins că am mare talent de scriitor (începusem să traduc pentru tot felul de reviste şi edituri obscure, care dispăreau de obicei înainte să apuce să mă plătească) am trimis cîteva povestiri la un concurs de literatură SF. De ce la acesta şi nu la unul de literatură poliţistă, de exemplu? Pentru că a fost primul concurs de care am aflat.
Am trimis textele şi am uitat de ele. Peste cîteva luni am făcut o operaţie (o eventraţie destul de nasoală, pe fondul unei operaţii de apendice cangrenat…) şi mi-am petrecut convalescenţa la Cîmpina. Aer curat, linişte… o plăcere.
M-am pomenit într-o zi cu un telefon de la secretară – Nicoleta mă suna destul de des, am uitat să spun că eram de aproape trei ani director adjunct la un Centru de Calcul – ca să-mi povestească faptul că sunase o doamnă care voia să discute cu mine, apropo de un text trimis la un concurs SF. Nicoleta nu ştiuse ce să facă – să-i dea numărul de telefon de la Cîmpina sau s-o trimită la plimbare – şi preferase să mă întrebe direct. Soarta – deci, totuşi, de vină e soarta – a făcut să fiu foarte curios să aflu despre ce-i vorba şi i-am spus fetei să-i dea doamnei numărul meu de telefon.
Şi astfel am discutat cu Mihaela Murariu-Mîndrea, care voia să-mi ceară voie să-mi publice „Adevărata faţă a planetei Marte“ (unul dintre textele trimise la concurs) în revista Quasar… şi nu numai atît. Voia să mă invite la cenaclul String.
Şi aşa a început totul. Mihaela (o femeie extraordinară, mi-e dor de ea) mi-a făcut cunoştinţă cu membrii cenaclului – Mihai Grămescu fiind unul dintre ei (m-a ajutat enorm la începuturile carierei mele scriitoriceşti), a apărut apoi şi Costi Gurgu, au mai dat pe acolo şi fraţii Bănuţă, era şi Ana-Maria Negrilă, Claudiu Murgan şi mulţi alţii.
După aceea am cunoscut grupul de la JSF şi pe toţi cei care ajungeau pe la redacţie: ploieştenii de la Quo Vadis, Mike Haulică, Horia Ursu, Liviu Surugiu, Remus Cernea, Radu Pavel Gheo, Jean Lorin Sterian şi mulţi, mulţi alţii…
Şi după aceea am cunoscut grupul de la Anticipaţia (cu Ioan Albescu fusesem coleg de facultate, dar nu ne întîlniserăm prea des), în principal pe Mihai-Dan Pavelescu. Toată lumea vorbeşte despre marele traducător Pavelescu, uitînd că Dan a avut o contribuţie mult mai importantă ca organizator de colecţii şi ca redactor-şef la revista şi almanahul Anticipaţia, a descoperit şi a format scriitori, traducători, critici – şi, în primul rînd, a format gustul pentru lecturi serioase.
Şi l-am mai cunoscut pe Dan Apostol, un alt om extraordinar, pe Ion Hobana, pe George Anania şi Romulus Bărbulescu, pe Ştefan Ghidoveanu şi pe Dan-Silviu Boerescu…
Mă laud şi-mi face plăcere să mă laud că i-am cunoscut pe toţi cei înşiraţi mai sus (şi pe mulţi alţii: Mircea Cărbunaru, Viorel Pîrligras, Dodo Niţă, George Ceauşu, Vlad Frînghiu, Aurel Cărăşel, Dan Popescu, Liviu Goga, Ona Frantz, Florin Pîtea… Doamne, mulţi mai sînt, şi am uitat să înşir cam jumătate dintre ei…) Pentru că îmi sînt prieteni, pentru că singura mea treabă cu SF-ul ăsta este că mi-a oferit posibilitatea de a cunoaşte oameni extraordinari, alături de care am trăit momente extraordinare.
Pentru mine, SF-ul înseamnă mai puţin literatură şi înseamnă mai mult un mod de a gîndi. Înseamnă prietenie, evadare din cotidianul mizer, trăirea sentimentului unic de a aparţine unei elite intelectuale. Înseamnă descoperirea fără încetare de noi prieteni (cum sînt cei de la SRSFF – doar pe Dănuţ Ungureanu îl cunoscusem anterior, şi-l mai întîlnisem în cîteva împrejurări pe Cristi Tamaş – şi cei de la cenaclul ProspectArt).
Înseamnă păstrarea unor prietenii de peste 15 ani, înseamnă confirmarea faptului că toate-s trecătoare şi că te pricopseşte soarta cu unele chestii, dar prietenii ţi-i alegi singur şi alături de ei răzbaţi în viaţă.
Concluzia? E clar că unii nu se mai fac bine niciodată şi că nu se mai coc la minte, indiferent de vîrstă…
(foto: Michael Haulică. 18 decembrie 2009, Cărturești, Cititori celebri)
“…call me Mr. Boombastic say me fantastic”
Se știe, politichia este o curvă ordinară care ne-o trage cu forța zilnic. De vorbit bombastic este ieftin și ușor, de făcut lucruri bombastice care să se apropie de acele vorbe este greu. Și mai greu este să faci ceva care să crească și să dureze, și în același timp să te abții de la a fi ‘bombastic’.
Nu mi-am inchipuit că o astfel de politichie curvărească poate să-și facă loc în cadrul organizațiilor culturale non-profit, și cu atît mai puțin în SF. Am crezut asta pentru că în primul rînd nu prea este mare lucru de cîștigat (sau furat) sub aspect personal-material, și în al doilea rînd am crezut că toată lumea vrea cam același lucru, adică mai multe cărți SF, mai multe cărți SF bune în particular.
M-am înșelat teribil pentru că nu am luat în considerare ORGOLIUL – de a te pretinde important în fandom, de a te pretinde scriitor adînc sau de succes (după preferințe) etc. Ar fi de menționat pe plan secundar micii oportuniști cu spirit lacheist, galeria din oficiu, pregătiți oricînd să irige din belșug cu lingușeală grețoasă vanitatea celor de pe urma cărora ar putea culege cîteva firimituri de glorie închipuită… și să împroaște cu noroi ‘detractorii’ și ‘dujmanii’ patriei. Treburile din astea cu aer de “a mea e mai mare, a ta nici nu se vede’ se întimplă la Timișoara, la București, la Craiova și aiurea, ba nu de puține ori mai sînt și meciuri naționale. Mai toți declamă “promovarea SF-ului românesc”, “unicul criteriu valoarea / calitatea”, “deasupra intereselor partizane sau de grup”, “împotrivirea la invazia superficialităţii” și alte chestii foarte cavalerești însă trec birjărește peste ele fără nici o jenă atunci cînd orgoliul dezvoltă o eczemă. Nu mă întelegeți greșit, multe din respectivele asociații, cenacluri, societăți fac și multe lucruri bune, mai multe bune decît rele, însă acestea pălesc în tăcere odată ce zgomotul demagogic și zînzania vanitoasă preiau controlul și pierd mințile slabe.
Spre exemplu în afara Timișoarei nu se știe mare lucru (sau în orice caz prea puțin) despre activitatea Helion. În schimb articolele ‘frontale’ semnate de cele mai multe ori de domnul Secu (articole care nu au legatură cu Helionul sau Bastionul) devin mici uragane. Altele ce țin de dadaismul SF ar putea sta cu mîndrie într-un volum de bancuri (foarte) seci: “Deschidem browserul, accesăm site-ul Google (google.ro va fi selectat automat) apoi vom scrie ceea ce de dorim să găsim, în cazul nostru club science fiction.” – după care urmează mirobolantele considerații.
La Craiova prietenul Victor Martin a ridicat iarăși steagul după o perioadă de pauză – probabil s-a resimțit după episodul “Cenzura sau Trebunalul” – sănătate și putere de luptă vă dorim. În rest ba se închid, ba se redeschid reviste / bloguri / whatever (nu, nu, al lui Scalzi e bine mersi).
La Bucuresti ba gălăgie, ba liniște, după cum pică bine – adică politichia struțului. A fost foarte liniște în chestiunile “Ion Hobana – omul şi opera”, precum și “Lăzărescu + Tiptree = eseu cu simțire” dar rămas nepublicat (în românește cel puțin, sic!), asta ca să dăm exemple recente. Mare gălăgie cu ProspectArt, pe deplin meritată de altfel – cred că redeschiderea acestui cenaclu este cea mai serioasă realizare a SRSFF-ului, poate chiar cea mai serioasă per total fandom în ultimii ani.
Mare gălăgie se face pe CulturalSFetc (aripa ‘para-militară’ a SRSFF) de fiecare dată cînd un nou membru intră pe listă. Aici lucrurile nu sînt doar zgomotoase, ci și foarte ‘maleabile’. Să vă dau un exemplu real life…
În urmă cu o vreme cîțiva membri de vază au participat la un așa-numit simpozion organizat de ASB, unde, citez de pe site-ul SRSFF “domnul Horia Gârbea (aflat în prezidiu, nm.) a făcut cîteva observaţii care nu prea au avut legătură cu tema simpozionului. Dînsul a remarcat, spre exemplu, că nu există ecranizări noi ale Cireşarilor şi ale romanului Toate pînzele sus. Domnia sa a ţinut să precizeze şi faptul că în România nu (mai) există o producţie de film de desene animate.” După care, în comentariile care au urmat, Balin Feri remarca cu inocența specifică: “am avut parte de cîteva monologuri axate pe propria importanţă a vorbitorilor şi pe jalnice tentative de a ne demosntra că aveam de-a face cu nişte intelectuali bine informaţi în privinţa literaturii infantile, a desenelor animate şi a altor asemenea la nivel mondial.”
Mai departe? Ete: “Scriitorul Horia Gârbea, președintele filialei București (A.S.B.- Asociația Scriitorilor din București) a Uniunii Scriitorilor din România, a devenit membru SRSFF. Felicitări, domnule Gârbea, ne simțim onorați de prezența dumneavoastră în rîndul membrilor Societății Române de Science Fiction și Fantasy !“.
Se zice pe site-ul societății: “Calitatea de membru al SRSFF se poate acorda […] în cazul persoanelor fizice, pe baza notorietăţii în fandomul românesc sau pe baza unui CV care să conţină informaţii esenţiale despre activitatea candidaţilor în domeniul SF.” Și uite așa s-a ales praful de notorietatea în fandom, de sus-meționatul domeniu SF și de credibilitatea organizației (nu că ar conta prea mult). Chiar dacă USR/ASB sînt acre, parcă tot mai bine e cu ele, chiar dacă te curvești un pic și folosești ușa din dos. Traiască literatura pentru copii și tineret! (O măslină, o firimitură… săr-na șefu!)
Alte flatulări zgomotoase s-au produs cu ocazia evenimentului “Îngerul Păzitor, prima carte din România care a ajuns pe Amazon”. Respectivul post prezintă un mare numar de exagerări. În primul rînd nu este în nici un caz prima carte, așa cum spune titlul. Apoi:
- “a fost acceptat pentru publicare pe Amazon” – Amazon ‘acceptă’ să vinzi și cuie strîmbe atît timp cît îți plătești fee-urile administrative;
- “Apariţia romanului pe Amazon a fost posibilă exclusiv datorită unei alte edituri româneşti, Eagle Publishing House, care a încheiat un parteneriat cu Amazon” – la fel, oricine poate intra în parteneriat cu Amazon dacă își plătește fee-urile, foarte exclusiv de altfel;
- “romanele a mai mulți autori români vor fi disponibile pentru cititorii din diaspora dar și pentru cei din țară” – trebuie să fii nebun să dai 13$ plus transport cînd autorul își vinde cartea cu 10 lei, adică doar de 5 ori mai ieftin (există și oferte mai bune de atît) ;
- “considerată de critici un tehno thriller de excepție” – Hă???!!! Iarna atomică?!;
- “romanul Îngerul păzitor a fost desemnat drept Cel mai bun volum românesc apărut în 2009 de către cei care frecventează blogul CititorSF” – despre asta o să vă spun un pic mai tîrziu.
Nu vreau să mai zic nimic despre ‘criteriul valorii’, ‘producțiile cretinele’ (btw, articol inaugural dispărut în ceața ce a urmat) și ce afirmă SRSFF că promovează.
În altă ordine de idei, e bine de știut că S.C. Eagle Creative Associates S.R.L. (aka “Eagle Creative Associates”, “Eagle Publishing House”) este controlată de membrul SRSFF Mugur Cornilă. Nu am nici un dubiu că respectivul comunicat a fost scris de el, mare expert în marketing și promovare, așa cum aflăm din CV (scurt interludiu cu o ‘pildă’ SRSFF: …impotriva invaziei superficialităţii şi a non-valorilor promovate în exces). De altfel, Mugur Cornilă este implicat și în ‘făimoasele’ BestSeller Agency și Editura Virtuală (Gibson a fost foarte ofticat cînd a aflat), și lista nu se oprește aici. Așa ajungem la “Seniorii Imaginației”.
“Să ‘citiți’ bine!”
Organizatorii declamă iarăși un adevăr ‘adevărat’: primul concurs național (adică?) pe bani, cum altul nu a mai fost! Meh… au mai fost. Exemplul cel mai la îndemină este AtelierKult unde Bogdan Bucheru pune la bătaie propriile-i fonduri, fără să ceară exclusivități și contracte pompoase în schimb. În general premiile au fost 50$ – 100$ (proză scurtă), plus alte beneficii pentru participanți.
Ce rezultă în urma regulamentului “Seniorilor…” precum și a precizărilor ulterioare e că în cazul în care ai un manuscris de premiul întîi, dacă nu accepți contractul cu firmele implicate pierzi nu numai $1.000 (una mie, cum zic ei), dar și onoarea primului loc. Adică nu mai contează ce ai scris. Adica poți să iei “Unicul criteriu” și să ți-l introduci unde vrei. Citat direct de la patron: “Cîștigarea concursului presupune cedarea exclusivă a drepturilor de autor pentru cărțile cîștigătoare” – pe o periodă de 5 ani pentru două tiraje (neprecizate), se spune în regulament. În plus de asta, regulamentul se poate modifica de la patronat.
Revenind strict la bani, suma este generoasă. Un roman SF cunoscut afară poate fi achiziționat de o editură românească undeva între 1.000-1.500 euro. Nimic de comentat aici, chiar dacă pentru 5 ani munca ta nu mai e a ta – ai fost plătit.
Îndoielile mele țin de capacitatea celor implicați în a scoate pe piață un produs finisat, în condițiile expuse în regulament, precum și în a duce la bun sfîrșit toate lucrurile frumoase promise acolo. Așa cum am spus, firmele implicate sînt controlate de Mugur Cornilă, care a inițiat multe proiecte, majoritatea prăbușite în flăcări sau uitate pe net, precum imaginastore, rosf și încă o găleata de site-uri.
BestSeller Agency (BSA) îl reprezintă în Romania pe Roberto Quaglia și pe bunul său prieten Ian Watson. Quaglia a scos cu ajutorul BSA o carte despre 11/09, aparută la Editura Ștefan, profilată pe manuale școlare, cărți pentru copii și cărți de bucate. Promovarea volumului a fost sublimă, dar nu a existat. Ian Watson nu a scos nimic. Presupun că George Lazăr este reprezentat tot de BSA, avînd ca rezultat Operațiunea Amazon sub umbrela Eagle – lumea știe ce și cum, dar să ne prefacem că totul s-a facut ca la carte. Ar mai fi de precizat că la momentul în care scriu aceste rînduri anti-patriotice domeniul site-ul BSA tocmai a fost suspendat – cam atît cu logistica și partea financiară ‘asigurată’.
Eagle Publishing a fost înregistrată ca firmă la 13 iulie 2009 cu un capital de 200 de lei și încă nu a publicat nici o carte pe hîrtie. Considerînd relația apropiată cu SRSFF, mă mir că nu i-au ajutat cu redactarea “Țărmurilor”. Sau i-au ajutat? Prefer să cred că nu.
Editura Virtuală, uh, aici nu prea am înțeles mare lucru: cred că trebui să plătești ca să citești niște eventuale manuscrise în formă electronică și să te joci de-a editorul pe ele. Mai mult nu am priceput. Oricum, activitate fulminantă pe site-ul respectiv.
Luînd în considerare toate cele de mai sus, am serioase îndoieli că acest concurs va fi dus la bun sfîrșit în forma de acum. Cred ca SRSFF se va strădui, dar nu cred că restul (adică domnul Cornilă) se va achita de obligațiile (de orice natură) asumate în regulament, cu atît mai puțin că va respecta termenele și termenii.
Dacă vă tentează una mie puneți mîna și scrieți (însă e ca la loto și jucați pe muzică impusă), dacă vreți doar să scrieți și vă mulțumiți cu mai puțin (sau deloc) pentru un text bun, sînt sigur că se vor găsi ceva reviste sau edituri gata să-l publice, așa cum s-a întîmplat cu textele scriitorilor membri SRSFF și nu numai.
PS. Era să uit – am promis că spun mai multe despre asta “romanul Îngerul păzitor a fost desemnat drept Cel mai bun volum românesc apărut în 2009 de către cei care frecventează blogul CititorSF.” În urma unor articole dure semnate de Horia Ursu, domnul Cornilă a găsit nimerit să se laude cum a votat el de 4-5 ori pentru respectivele Clasamente, evidențiind astfel cît de nerelevante sînt. Dar iată că uneori sînt relevante, precum în acest caz, chiar folositoare aș spune.
Tot cu respectiva ocazie, fiind ofensat de intervenția mea (pe măsura laudelor) a găsit de cuviința să treacă la un limbaj suburban și să aducă în discuție chestii personale care nu au nici o legatură cu fandomul și despre care nu are habar. După care vine cu apeluri creștine: “Hai sa fim fair macar o data si sa lasam deoparte chestiunile personale, k?”.
Ehei… mai e pînă la sfîrșitul lumii.
Adrian Crăciun
I. FENOMENUL SF – gen sau specie?
Deşi eliberată parţial de complexele care îi aduseseră statutul ingrat de “literatură de ghetou”, literatura SF se prezintă în faţa cititorilor şi a criticii de specialitate într-o stare de ambiguitate în care au cufundat-o, voluntar sau involuntar, chiar teoreticienii şi creatorii ei.
Cînd facem această afirmaţie, ne gîndim exclusiv la relaţia sugerată de titlu: literatura SF se doreşte a fi ceva deosebit de literatura mainstream, o secţiune separată a ei, asupra căreia se insistă pentru a se evidenţia particularităţile, elementele ce o disting şi îi conferă un statut aparte.
Caracterizînd fenomenul SF, cei mai mulţi încearcă să acrediteze ideea că respectiva “literatură” este, de fapt, un gen literar. Confuzia este frecventă şi nu aparţine celei de-a doua jumătăţi a acestui secol. Încă din deceniul al IV-lea al secolului XIX, scriitorul Victor Hugo, combătînd diferenţa între ceea ce el numeşte “genul clasic” şi “genul romantic”, asmilează în substrat ideea de gen cu aceea de stil, de categorie, doctrină sau structură literară.
Nu este vorba însă despre un fenomen singular. La noi, Ion Hobana scrie în volumul “SF – Autori, cărţi, idei” (vol. I):”Şi să nu uităm că, asemenea celorlalte genuri literare (s.n.), SF-ul are ca principal obiectiv universul uman.” [1] Nici Adrian Rogoz nu merge mai departe, considerînd anexarea literaturii SF la categoria genului drept ceva firesc: “Gerard Klein nu este numai unul dintre liderii SF-ului francez, ci şi un important teoretician al genului” [2]. Victor Ivanovici rămîne şi el în specificul aceleiaşi delimitări cînd afirmă: “În consecinţă, după Caillois, fantasticul propriu-zis ar fi condamnat istoriceşte, urmînd a fi substituit de genul de anticipaţie” [3]. Nici Florin Manolescu, teoretician prin excelenţă, nu face excepţie: “În România, termenii care să indice naşterea unui nou gen literar au apărut fie cu ocazia unor traduceri, fie pentru a individualiza literatura originală a lui Victor Anestin şi H. Stahl” [4]. Adrian Marino însuşi nu îndrăzneşte să facă delimitări mai precise, mulţumindu-se cu delimitări ambigue, de tipul: “Fenomenul (…) formării conceptelor noilor genuri şi specii se constată încă din Antichitate.(…) Procesul continuă şi astăzi, sub ochii noştri: biografia romanţată, eseul, literatura ştiinţifico-fantastică, reportajul, scenariul cinematografic şi radiofonic” [5].
Şi exemplele ar putea continua. Este, deci, literatura SF un gen? Atunci ce este genul?
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte noţiunea în felul următor: “Diviziune obţinută prin clasificarea creaţiilor artistice după formă, stil, temă. Fiecare din diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creaţiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul dramatic. Genul oratoric.”
Conform acestei definiţii, genul literar nu cuprinde decît patru mari sfere, divizînd operele literare conform cu trăsăturile caracteristice ce ţin de domeniul formei. Literatura SF, prin multitudinea şi diversitatea formelor pe care le îmbracă creaţiile sale, se poate circumscrie foarte bine în oricare din primele trei clasificări; nu se constituie deci ca un gen de sine stătător.
Aceasta după manierea de abordare a esteticii clasice. Pentru că, în privinţa noilor viziuni, părerile sînt împărţite, nerealizîndu-se încă, pînă în prezent, o unitate de păreri care să conducă spre o definiţie unanim acceptată. Singura excepţie este aceea din planul genetic şi etimologic. Specialiştii în domeniu sînt de acord că termenul de gen derivă din latinescul “genus” (naştere, origine, neam) şi că, iniţial, ar fi existat un gen embrionar primitiv, din care, ulterior, ar fi derivat toate celelalte.
Astfel, Tzvetan Todorov scrie că genul este “conjugarea mai multor proprietăţi ale discursului literar: presupunem totdeauna că facem abstracţie de diferite trăsături divergente, considerate mai puţin importante, în favoarea altor trăsături – care rămîn identice şi sînt dominante în structura operei. Dacă abstracţia este egală cu zero, fiecare operă reprezintă un gen particular, în gradul maxim de abstractizare, considerăm toate operele literare ca aparţinînd aceluiaşi gen.” [6]
Pentru literatura SF gradul maxim de abstractizare îl constituie anularea tuturor trăsăturilor distinctive divergente, care constituie, în fapt, specificul său; o să vedem dacă, prin eludarea lor, ceea ce rămîne mai poate fi considerată sau nu operă literară.
Desigur că o parte dintre lucrările aşa-zis literare vor sucomba, lipsite de elementele tehniciste, de care s-au servit din plin pentru a impresiona gustul destul de precar al cititorului obişnuit. O capodoperă precum Solaris va supravieţui însă, chiar dacă staţia cosmică (care a servit ca fundal pentru desfăşurarea acţiunii) va fi înlocuită cu un cadru obişnuit pentru cititorul secolului XX – o vilă oarecare, ori un laborator ştiinţific dintr-o localitate de pe Terra. Asta pentru că subiectul este unul etern şi aproape că anulează cadrul exterior: dragostea celor doi protagonişti, Harey şi Kelvin, reeditează tulburătoarea pasiune a lui Romeo şi a Julietei, ceea ce contează fiind limitele dramei psihologice trăite de personaje.
Acelaşi lucru se poate afirma şi despre delicata ţesătură ce uneşte destinul actriţei Elisa McKenna de cel al lui Richard Collier peste prăpastia timpului, în atît de frecvent ecranizatul roman al lui Richard Matheson Undeva, cîndva. Practic, nu există element de decor SF sau vreun alt accesoriu tehnic la care să renunţăm pentru a supune opera la încercare. Opera lui Matheson este, pur şi simplu, un roman. Citiţi-l fără prejudecăţi şi vă veţi convinge.
Revenind la definiţia lui Todorov, sîntem puşi în postura, destul de insolită, de a considera drept gen literatura în anasmablul ei, operele SF viabile putînd părăsi, fără inconveniente, această etichetă, devenind, pur şi simplu, literare.
Dacă un autor ca Paul Van Tieghem considera, la jumătatea acestui secol, problema definirii genurilor drept încheiată, propunînd chiar o ramură distinctă de cercetare a lor, numită “genologie”, alţii mai sînt şi azi de păreri diferite. Pentru autorii Teoriei literaturii, spre exemplu, lucrurile sînt ceva mai puţin clare, în această privinţă. Wellek şi Warren consideră că “genurile trebuie concepute ca grupări de opere bazate, în mod teoretic, pe forma externă (misterul specific sau structură) şi, de asemenea, pe forma internă (atitudine, ton, finalitate). Baza evidentă poate fi una sau cealaltă.” [7]. Iată o definiţie – trebuie să recunoaştem – de care se pot servi puţini cercetători; pentru că, dacă putem clarifica, cu ajutorul ei, problemele odei şi pe cele ale baladei, în celelalte direcţii devine confuză, iar pentru elementul care ne interesează (definirea genului) chiar inutilizabilă.
La noi, cercetătorul care se ocupă mai îndeaproape de aspectul genului este Silvian Iosifescu (nici el nereuşind însă să ajungă la o concluzie clară). În privinţa literaturii, Iosifescu distinge două accepţiuni: “Una, foarte generală, desemnează prin gen orice particularitate a literaturii; (…) alta, mai restrînsă, care se referă la subîmpărţirea literarului – după modelul logicii – în cîteva concepte cu sfere subordonate, în genuri şi în specii”.
Se poate observa, destul de uşor, că toţi scriitorii şi criticii literari, citaţi la începutul acestui capitol ca definind fenomenul literar SF drept un gen autonom se încadrează în accepţiunea foarte generală a lui Silvian Iosifescu. A doua împărţire preia, pur şi simplu, într-o formă restransă, definiţia DEX-ului.
Nu numai în privinţa genului şovăie S. Iosifescu; şi în ceea ce priveşte conceptul de specie atitudinea sa este ambiguă, pe de o parte definind specia ca pe o categorie a genului (“fiecare gen fiind distribuit cu speciile sale” [9]), iar pe de alta descoperind că “termenul de specie este generator de confuzii (…). O clasificare de tip logic sau biologic în spiritul lui Linne e inaplicabilă în estetică” [10].
În DEX, găsim că specia este “noţiunea care cuprinde un grup de obiecte cu însuşiri esenţiale comune, şi care se subordonează genului.” Revenind la “gradul maxim de abstractizare” al lui Tzvetan Todorov, putem aprecia că ansamblul literaturii viabile formează GENUL; în acest caz, literatura SF este una dintre speciile sale, asemănătoare cu celelalte mari secţiuni, pe care nu ezităm să le denumim cu acelaşi termen: specia literaturii de aventuri, specia literaturii fantastice, specia literaturii poliţiste, specia literaturii de călătorie (jurnalul) etc., o clasificare ce ţine seama numai de tema utilizată de scriitor.
Acel gen din definiţia poeticilor clasice, văzut ca “diviziune obţinută prin clasificarea creaţiilor artistice după formă, stil, temă”, devine prin prisma reinterpretării, conform viziunii lui Todorov, o clasificare suprastructurală care reorganizează materialul speciilor în funcţie de “forma externă şi forma internă”, a autorilor “Teoriei literaturii”, în epic, liric, dramatic şi oratoric.
La prima vedere, s-ar părea că nu am făcut altceva decît să înlocuim conceptul de gen cu cel de specie SF, că nu am procedat decît la o transformare a semnelor. Am făcut însă ceva mai mult: dovadă stă faptul că putem aplica peste noua formulare, fără nici un inconvenient, diviziunea clasică – epic, liric, dramatic -, fiecare specie acceptînd-o integral. Există o poezie SF, după cum există şi o proză de aventuri; există un teatru al fantasticului, după cum există şi o lirică a speiciei de călătorie.
BIBLIOGRAFIE
1. Hobana, Ion, Autori, cărţi, idei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983 (citat de pe coperta patru)
2. Rogoz, Adrian, Secolul XX, nr. 4/ 1973, p.84
3. Ivanovici, Victor, Secolul XX, nr. 4/ 1973, p. 24
4. Manolescu, Florin, Literatura SF, Ed. Univers, Bucureşti, 1980, p. 11
5. Marino, Adrian, Dicţionar de idei literare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 707
6. Todorov, Tzvetan, Qu’est-ce que c’est le structuralisme?, Ed. du Seuil, Paris, 1968, p. 154
7. Wellek & Warren, Teoria literaturii, p.231
8. Iosifescu, Silvian, Configuraţie şi rezonanţe, Ed. Eminescu, București, 1973, p.132
9-10. Iosifescu, Silvian, op. cit. p. 170-171
M-am născut sefist sub semnul crucii!
În toamna anului 1955 aveam nouă ani şi ceva, eram şcoler în clasa a IV-a şi fiind un cititor împătimit, desigur precoce, care-și făcea lecturile uneori cu lanterna sub plapumă, după ora stingerii, realizasem în vara tocmai petrecută, o amplă documentare referitoare la populara colecţie Aventurile submarinului Dox, ale cărei urme se găseau cam prin toate casele cu biblioteci nepretenţioase, la doar zece ani de la sfîrşitul războiului.
Astfel că, expunerea la chioşcul de presă din Piaţa Traian, la 1 octombrie, a primului număr din CSPF, cu “Meteoritul de aur” de Octavian Sava, a trezit în mine instinctul colecţionarului in nuce şi determinarea de a obţine de la mama, într-o epocă de pauperitate cvasigenerală, bancnota de un leu necesară achiziţionării broşurii mult rîvnite.
Am iubit această Colecţie a adolescenţei mele şi am plîns-o în 1974, la dispariţie. Am crescut odată cu ea, cu încetul am început să disting, prin ea, între literatura de aventuri şi cea autentic SF, ajungînd apoi să fiu şi eu unul dintre autorii publicaţi în ultima treime a existenţei sale, în trei fascicule diferite: 382/’71, 396/’73 şi 396/’74.
Spre sfîrşitul autumnal al anului 1969, am aflat din presa locală despre înfiinţarea, la 9 noiembrie, a cenaclului “H.G.Wells” din Timişoara, la Casa de Cultură a Studenţilor, al cărui îndrumător de început, din partea filialei locale a Uniunii Scriitorilor, fusese desemnat Laurenţiu Cerneţ.
Îl cunoşteam îndeaproape pe Lorin, cum îl alintau prietenii, îl vizitam deseori acasă, unde mă întîmpina în uşă prima sa soţie, Cipilica, şi ne tutuiam, chiar dacă pe atunci, cei 15 ani diferenţă de vîrstă, însemnau destul de mult.
L-am contactat degrabă şi l-am rugat să mă introducă la următoarea şedinţă a cenaclului, fapt pentru care, în duminica respectivă de sfîrşit de noiembrie, ne-am fixat un punct de întîlnire, către orele zece, la sensul giratoriu de pe Calea Şagului.
Păşeam alături pe trotuarele uscate peste care cădea uneori cîte o bură din chiciura de pe crengile copacilor, şi abia îl auzeam pe prietenul meu mai mare, care îşi colporta cu farmecu-i inegalabil anecdotele din viaţa scriitoricească, învederînd, prin vervă şi stil, suma darurilor care l-au consacrat ca cel mai redutabil umorist al metropolei bănăţene.
Mai participasem eu la diferite cercuri literare ale oraşului, nu eram un neştiutor al procedurilor şi cutumelor uneori ciudate care le anima, în funcţie de personalitaţile care le făceau funcţionale, dar de data aceasta eram aproape gîtuit de o emoţie căreia cu greu îi găseam justificarea, alta decît, poate, sentimentul că sînt pe cale de a pleca într-o expediţie spre tarîmuri necunoscute, fascinante prin misterul lor.
Ajunşi în proximitatea Casei Studenţilor, pe bulevardul General Dragalina, pe cînd treceam în dreptul alveolei din gardul bisericii romano-catolice din Iosefin, unde se înalţă, mereu împodobită cu flori proaspete, o monumentală cruce de marmură neagră cu Mîntuitorul Iisus răstignit, Lorin şi-a întrerupt şirul vorbelor de duh cu care mă regalase pînă atunci şi, deodată, oprindu-se brusc în loc, mi s-a adresat cu o voce fermă, ridicată: “Recunoaşte! Ţi-ai făcut cruce cu limba în cerul gurii!”…
Luat prin surprindere, am bîiguit: “Mi-am făcut!”…
Peste cinci minute intram în sala 205, unde am făcut cunoştinţa conclavului primordial al legendei de mai tîrziu, cenaclul “H.G.Wells”.
Erau acolo Doru Treta, Lucian Ionică, Viorel Coifan, Ion Cartianu, Lia Voinea, Radu Rusu, scriitorii Mircea Şerbănescu şi Ovidiu Şurianu, metodistul şi viitorul director al CCST, profesorul Valeriu Panasiu.
În numai trei ani, în calitate de secretar literar al cenaclului şi alături de ceilalţi am realizat numărul 396/1971 din CPSF (Din creuzetul creaţiei timişorene), un volum colectiv (Povestiri ştiinţifico-fantastice, CPSF, Arad, 1972), primul fanzin tipărit din România, Paradox (co-editor cu Cornel Secu), am participat la primele două Consfătuiri naţionale de la Bucureşti şi Craiova şi am organizat-o pe cea de-a III-a, somptuoasă, la Timişoara…
Timp de trei decenii şi jumătate de la data convertirii şi intrării mele oficiale, instituţionale, în ghilda sefiştilor autohtoni, în zilele lucrătoare, onorîndu-mi statutul de om al muncii la Oficiul pentru Studii Pedologice şi Agrochimice care fiinţa pe bulevardul General Dragalina, am trecut prin faţa minunatului monument al Mîntuitorului crucificat, amintindu-mi inextricabil de vocea stenică de tenor a lui Laurenţiu Cerneţ care, într-un fel, oficiase un ritual cvasimasonic de iniţiere: “Recunoaşte! Ţi-ai făcut cruce cu limba în cerul gurii!” şi mărturia mea inocentă: “Mi-am făcut!”…
A fost într-un ceas bun!
(foto: arhiva Marcel Luca. Prima consfătuire națională a cenaclurilor SF, București, 14-15 aprilie, 1972. În stînga Marcel Luca, în drepta Adrian Rogoz. În centru, cu spatele, Radu Honga)
Iconostas cu chipuri şi icoane ale SFinţilor sefişti
şi ale vrednicilor ctitori mireni din Parohia Timişoarei
Predoslovie la un proiect sprinţar
La fiecare rotunjită scadenţă aniversară a unuia dintre cenaclurile SF timişorene, plata ratelor festive s-a făcut prin depănarea, de regulă solemnă, a unor crîmpeie din istoria Genezei şi Facerii acestora, de către cîţiva dinosauri, gratulaţi din duioasă maliţiozitate cu titlul onorific de venerabili, sau prin etalarea, justificată îndeobşte, a unui palmares de fapte editoriale şi manifestaţionale, consacrat în termeni aproape sportivi.
Le datorăm cu prisosinţă gratitudine colegilor Györfi-Deak György şi cu precădere lui Dorin Davideanu şi Lucian-Vasile Szabo, pentru străduinţa lor de a consemna, cu acribie şi onestitate, parcursul creşterii şi devenirii Societăţii H.G.Wells de astăzi, născută în urmă cu 40 de ani, la 9 noiembrie 1969, şi a Clubului Helion, care şi-a aniversat în martie 2010, trei decenii de existenţă.
Dar dincolo de tezaurizarea performanţelor unei comunităţi culturale atît de speciale sînt făptuitorii, împlinitorii acestora, cu metehnele şi luminile ce-i particularizează, cu speranţele şi ambiţiile ce-i animă în devenirea lor.
Mi-aş dori pentru un viitor jubileu al celor două cenacluri producerea unui filmuleţ documentar, montat din risipitele înregistrări video ocazionale aflate în posesia unora dintre noi, în regia unui specialist consacrat precum Lucian Ionică.
Mi-aş dori editarea unui volum colectiv de amintiri personalizate, în care autorii SF din provincia bănăţeană să devină personajele unui Letopiseţ retroactiv, realizat într-un registru voios, anecdotic, dar solidar şi comprehensiv.
Din florilegiul prietenilor mai străvechi am ales cîteva nume, pentru a schiţa exerciţiul unui astfel de proiect, iar pentru a-mi demonstra virtuţile de cronicar sine ira et studio, am convocat la giudeţul nostalgicelor amintiri trei împricinaţi din tagma colegilor de vază, trei din cea a instructorilor-metodişti, sau a “referenţilor culturali” cum li se zice astăzi, şi unul dintre fanii tipici care sînt parte a Universului SF.
Propria mea vocaţie de hîtru cronicar am desluşit-o cu mare întîrziere, chiar dacă, precum monsieur Jourdain care făcea oarece fără să ştie, eu consemnam adesea în versuri vesele diversele evenimente sărbătoreşti din parohia SF timişoreană, adunate apoi parţial într-o modestă lucrare [1].
Deci, La arme, cetăţeni!
1. Conspirînd pentru Monarhie cu Lucian Ionică…
La începutul timpurilor, pe cînd se punea la cale naşterea Fandomului SF romînesc, pe la sfîrşitul anilor ’60, pe cînd bermudele nu se inventaseră, pantalonii scurţi erau încă purtaţi în exclusivitate de băieţi pe întregul parcurs al adolescenţei.
Sincer să fiu, nu mai reţin exact dacă atunci cînd l-am cunoscut, Lucian Ionică purta sau nu pantaloni scurţi, dar sigur ştiu că era adolescent.
Năltuţ peste medie şi cu o zvelteţe delicată (pe atunci nu existau tineri obezi), în ciuda unei purtări rezervate, prevenitoare, exprimate prin politeţe şi tact colocvial, el se făcea cu uşurinţă remarcat în intervenţiile din dezbaterile cenacliere, prin pofunzimea investigaţiei, argumentaţia temeinică şi replicile scînteietoare.
Curiozitatea sa orientată de o inteligenţă analitică autentică l-au îndreptat curînd spre primele cercetări [2] cu relevanţă sociologică din hinterlandul SF autohton, aflat în umbra seniorială a literaturii mainstream.
Prima mea experienţă ca parte dintr-un tandem auctorial cu Lucian Ionică nu s-a finalizat apoteotic, din păcate, din pricina naivităţii noastre în materie de management epic, lipsindu-ne pe atunci o codificare protecţionistă a termenilor care ne defineau mesajul artistic.
Aflînd eu de la un vecin din blocul copilăriei, aflat într-o latură a Băilor Neptun, pe Dionisie Linţia 2, anume Olimpiu Vesa, un distins şi preţuit actor al Teatrului de Păpuşi timişorean, cum că instituţia cu pricina visează la montarea operelor unor dramaturgi locali, i-am împărtăşit prietenului meu încă licean în 1971, proiectul unei colaborări în materie.
Şi astfel ne-am întîlnit de nenumărate ori, neconspirativ, în garsoniera unde eu săvîrşeam, după obiceiul pămîntului, un pasager, dar trepidant concubinaj cu o frumoasă olteancă al cărui nume era Liana, o nepoată directă a scriitorului Gib Mihăescu şi care avea forme, temperament şi plete negre de Carmen andaluză.
Rodul muncii noastre de o vară, transcris profesionist de muza-mi Liana, alminteri o dactilografă emerită între angajaţii civili ai Garnizoanei din Piaţa Libertăţii, nu a fost un şoricel zămislit de-un munte, ci o piesă de teatru de păpuşi în trei acte, cu un titlu de thriller: Pe urmele venusianului Linguriţă, care a plăcut conducerii Teatrului, dar nu a plăcut celor care-i supravegheau ideologic repertoriul.
Problema insurmontabilă o reprezenta Împăratul Cîinilor, un personaj-cheie în lucrarea noastră, pe care cîrcotaşii de la Cenzură ni-l reproşau în ideea că dacă în trecut (vezi Roşu Împărat sau Regele gol), capetele încoronate mai puteau fi trecute cu vederea, în contextul socialist al prezentului şi viitorului, ele erau indezirabile, iar nouă nu ne era îngăduit să ne motivăm demersul artistic pe temeiul instituţiei juridice a precedenţei!
Aşa se face că am renunţat amîndoi la perspectivele incerte oferite de dramaturgia pentru copii şi, acceptînd insinuarea cronicarului că sîntem trăitori supt vremi, am purces degrabă la împlinirea chemărilor profunde ce ne stăteau la îndemînă, trăgîndu-ne de mînecă, cu energia necheltuită încă a tinereţii.
Şantajat de experienţa sa de împătimit al drumeţiilor montane, Lucian şi-a mărturisit această pasiune într-o carte [3] publicată în 1989 cînd, aproape simultan, a mărturisit-o şi pe cea secretă, pentru cei mai mulţi dintre noi, în faţa ofiţerului Stării Civile, însoţindu-se cu “…ANA, / Însumînd decorului, / Zîna Muntelui şi Doamna,/ Soaţa Autorului!” [4], eu consemnînd în astfel de termeni evenimentul, spre ştiinţa generaţiilor prezente şi viitoare, cu menţiunea că acestei epoci trecute i se potriveşte ca moto un cîntec ardelenesc [5], tare drag Prim-ministrului (demis) Emil Boc.
Astăzi, aproape ca la începuturile prieteniei noastre, Lucian Ionică este înalt şi aproape zvelt, are o purtare rezervată, este prevenitor, se exprimă cu politeţe şi tact, se face cu uşurinţă remarcat în orice fel de conclav, prin profunzime, argumentaţie şi replici scînteietoare, cu un adaos de umor subtil.
La acestea, ca (mare) valoare adăugată, enumăr cu cinism pseudostatistic pe fiica sa minunată, un doctorat în filosofie, o funcţie universitară, cărţile, filmele cu premiile aferente şi, desigur, ataşamentul verificat la ceea ce am putea numi “The Spirit of the HGWells & Helion team”!
(Foto: Dorin Davideanu)
NOTE:
[1]. Luca, Marcel – Parodii de circumstanţă cu sefişti de relevanţă (Fanzin SF inopinat), în: ProScris, nr. 2/2009, pe www.proscris.110mb.com.
[2]. Un studiu interesant îl face în Chestionarul referitor la literatura SF prezentat/comentat în Almanahul Anticipaţia 1986 şi 1987;
[3]. Ionică, Lucian – Ţarcu (roman), Ed. Facla, Timişoara, 1989;
[4]. Marcel Luca – „Rapsodii matrimoniale“, în: Parodii de circumstanţă cu sefişti de relevanţă, pe site-ul ProScris, 2009;
[5]. “Puşca şî curaua lată, / Ce fecior eram odată! / La vînat prin munţi şi văi, / Cu ortacii mei!…”
Numărul 2 a apărut la sfîrşitul lui februarie 1989. De-acum înainte Orion va fi titlul revistei, în timp ce Orfeu devine subtitlu. Coperta înfăţişează un extraterestru simpatic care citeşte cu cei trei ochi ai săi revista Orion, în care este anunţată – cu litere groase – invitata de onoare: Barbarella.
În caseta redacţională apare şi numele Cristinei Diloiu, traducătoare din limba franceză şi soţia lui Florin Mihai Diloiu, ale cărui ilustraţii continuă să fie publicate în paginile revistei.
În pagina 2 putem citi un articol de Octav Lazăr despre revista Orion… cea de la începutul secolului XX, editată de Victor Anestin. Este antamat un dialog cu cititorii, aceştia fiind invitaţi sa răspundă la un sondaj de opinie, de genul „De ce vă place literatura SF?” „Ce-i reproşaţi literaturii SF?” „Ce părere aveţi despre Orion?” etc.
În pagina 3 proza „Imagiconul“ de George Henry Smith, traducere de D. Mănescu, este ilustrată de Viorel Pîrligras cu două pămîntence frumoase foc, îmbrăcate în costumul Evei şi cu nurii bine puşi în evidenţă – o altă premieră într-o revistă SF (şi într-o revistă în general, în epoca comunistă).
Urmează proze româneşti: „Povestiri cu mutanţi“, de Radu Honga, „Spaţiul de joc“, de Dragoş Vasilescu, „Cap de ţap la marginea pustiului“, de Viorel Pîrligras, „Fapt divers“, de Mihai Cranta, „Vînătorii de grauri“, de Mircea Liviu Goga.
Traducerile sînt şi ele diverse: „La marginea oceanului, unde se termina pămîntul“, de Olga Larionova, traducere de Cristian Tamaş, „Simulant!“, de Michel Jeury, traducere de Viorel Pîrligras, „Dragoste de vacanţă (cu clar de lună, viori şi tot tacîmul)“, de Pierre Pelot, traducere de Cristina Diloiu, „Lînceda noapte de marţi“, de Robert A Lafferty, traducere Dan Iordache. Continuă romanul în serial Cavernele de Oţel.
Benzile desenate sînt realizate de treimea craioveană: Drumul de aici e drept, de Marian Mirescu, Bateţi computerul, de Valentin Iordache, Mitul, de Viorel Pîrligras – o parodie intergalactică a Arcei lui Noe, desenată în 1981. Începe să fie publicată, în serial, banda desenată Barbarella, de Jean Claude Forest.
Apărută în 1962, în revista V-Magazine, Barbarella, una dintre cele mai erotice „personaje de hîrtie”, îşi cîştigă notorietatea datorită lui… Jane Fonda, care o interpretează în 1968, în filmul realizat de soţul său, Roger Vadim. În nebunia revoluţionară a anului 1968 francezii redescoperă banda desenata originală, care va deveni un produs cult al anilor ’60, iar Forest, încurajat de neaşteptatul succes, va produce mai multe urmări… desenate.
Douăzeci de ani mai tîrziu, hazardul a făcut ca Viorel să vadă la televiziunea sîrbă filmul, dar să-i şi cadă în mînă albumul de benzi desenate cu Barbarella. Aşa încît a îndemnat-o pe Cristina Diloiu s-o traducă în româneşte şi a publicat-o în revista Orion. Nu ştiu dacă aveţi idee de „revoluţia” culturală, şi mai ales de moravuri, din Franţa anilor ’60, dar mai mult ca sigur puteţi să comparaţi Barbarella cu oricare din BD-urile publicate pe ultima copertă a revistelor Cutezătorii sau Luminiţa. Efectul a fost „devastator” pentru liceenii sau studenţii care eram atunci!…
Iar Viorel a ştiut sa aplice reţeta revistei Vaillant, de a ţine captiv publicul cititor, prin publicarea unor poveşti în serial, indiferent dacă sînt scrise (Cavernele de Oţel) sau desenate (Barbarella).
În fine, în cadrul rubricii de film apar două articole, „Filmul şi mitul ştiinţific“, de Marian Mirescu, şi „Cinema de groază“, de Gustav Wahl, iar la Galaxiile bidimensionale un articol despre „Banda desenata craioveană“, o entitate informală, formată din trei prieteni, tineri şi entuziaşti creatori de SF şi de BD: Valentin Iordache, Marian Mirescu şi Viorel Pîrligras.
Iar în ceea ce mă priveşte, mai semnez un articol, „Vlad Muşatescu, precursor al SF-ului“, aflat sub puternica impresie a romanului Bobby Felix cel Frumos şi motocicleta BMW (apărut în 1942 la editura ABC din Craiova), pe care tocmai îl citisem din biblioteca autorului.
Ca o concluzie, se poate uşor observa că revista este „ţinută în spate” mai ales de doi oameni, Viorel Pîrligras şi Marian Mirescu, amîndoi semnînd traduceri, benzi desenate, ilustraţii, proze (V.P.) sau articole (M.M.) originale. Viorel este însă cel care face sumarul numărului, selecţia şi corectura textelor, macheta revistei şi, mai ales, desenează coperta personalizată a revistei.
(va urma)
E ca şi cum m-ai întreba „ce treabă am eu cu literatura?”, dragă Michael, pentru că a trecut amar de vreme de cînd nu mai disting literatura după criterii tematice – presupunînd că vreodată voi fi făcut asemenea distincţii! Pe mine nu mă interesează dacă un roman e istoric sau de dragoste, ori o povestire poliţistă sau sefistă, ci dacă am de-a face cu o literatură bună sau cu una proastă, deşi pe ultima aş prefera s-o scot în afara literaturii. De altfel, de mic, am citit cam tot ce mi-a căzut în mînă, indiferent de genuri, iar la început şi indiferent de valoarea literară ca atare. Cu vîrsta, mi-am păstrat această pornire democratică în ceea ce priveşte genurile, chiar dacă am devenit tot mai exigent în ceea ce priveşte valoarea. Însă, oricît de exigent aş fi, autori precum Asimov, Van Vogt, Philip José Farmer, din parohia ta, sînt în primul rînd scriitori, apoi autori aparţinînd sefeului, aşa cum John Le Carré, de pildă, este mai întîi un mare scriitor şi abia după aceea un autor de cărţi de spionaj. Şi nu este Solaris un fabulos roman de dragoste?!
De altfel, cred că am ilustrat şi ca traducător această deschidere, de vreme ce lucrul meu nu s-a oprit doar la poeziile unor Mallarmé sau René Char, nici numai la povestirile lui Borges ori asupra diverşilor teoreticieni, ci s-a fixat şi pe traducerea unor fragmente consistente din sefeul erotic al lui Farmer, din The World of Non-A de Van Vogt, dintr-o mulţime de alţi autori cu care mă îmbiau regretatul Dan Merişca de la Quasar, fratele său Lucian Merişca – à propos, un autor foarte interesant! – sau Sorin Antohi, şi cu care am umplut multe pagini în „almanahele” şi fanzinele de la sfîrşitul anilor şaptezeci şi în tot deceniul următor. Şi, iată, nu ascund faptul că unul dintre premiile literare – nu foarte multe, de altfel! – care m-au bucurat a fost cel pentru „povestire fantastică”, acordat la o Convenţie a SF-ului de la Iaşi, de pe la jumătatea deceniului al nouălea!
De bună seamă, citesc şi acum multă literatură sefistă, pentru că citesc încă multă literatură în general şi, cine ştie?, poate într-o bună zi, mă voi trezi chiar scriind vreuna din poveştile neobişnuite care-mi umblă prin minte! Că doar cititorului îi şade bine cu cititul, iar scriitorului cu scrisul!
P.S. Şi, à propos, Sara, un titlu care s-ar putea să-ţi sune cunoscut!, ce fel de roman este?
De cînd se ştie, Viorel Pîrligras (n. 1959) a fost pasionat de SF şi BD. Moştenind talentul la desen de la mama sa, profesoară de desen, Viorel desenează dinainte de a învăţa să meargă, iar în 1970 primeşte deja o diplomă de merit la Concursul de benzi desenate „Minitehnicus” organizat de revistele Cutezătorii şi Pif Gadget. Trei ani mai tîrziu, cîştigă premiul I la o altă ediţie a concursului, iar planşa premiată va apărea în revista Racheta Cutezătorilor. Viorel abia împlinise 14 ani.
Cea de-a doua sa pasiune, SF-ul, o capătă datorită fratelui său mai mare, care era abonat la Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice şi mai cumpăra şi toate cărţile SF pe care le găsea în acea vreme.
Sămînţa era aruncată, cît de curînd urma să înflorească.
Viorel se înscrie în cenaclul local „Henri Coandă”, animat de Ion Ilie Iosif şi Alexandru Mironov. După ceva vreme însă, împreună cu alţi tineri de vîrsta sa, declară „războiul de secesiune” şi înfiinţează cenaclul „Victor Anestin” (naş le va fi Ion Hobana) afiliat Casei Studenţilor din Craiova.
Cu aceasta ocazie nou-veniţii insuflă un suflu proaspăt şi revistei studenţeşti Mesaj Comunist, unde publică prozele lor SF, iar Viorel Pîrligras realizează prezentarea grafică (revista apărea pe format A3, detaliu important, după cum se va vedea).
La mijlocul anilor ’80 era aproape secetă pe piaţa SF-ului românesc (excepţia de la regulă constituind-o Almanahul Anticipaţia). Fanzinele anilor ’70 (Omicron – Craiova, Solaris – Bucureşti, Helion – Timişoara) erau o dulce amintire, iar cititorii pasionaţi de SF găseau mai multe noutăţi la anticariat decît la librărie.
Porunca vremii – sarcină de partid – era auto-finanţarea şi diverse instituţii culturale din ţară – teatre, reviste literare, asociaţii de scriitori – începuseră să editeze aşa-zise suplimente – practic, publicaţii de sine-stătătoare – pentru categoria tout-public şi mai ales pentru copii, publicaţii cu sumare vandabile şi mai ales fără politică şi fără Ceauşescu pe copertele lor.
În domeniul SF tonul îl dăduse la Iaşi descurcăreţul Dan Merişca, el înfiinţînd „suplimentul” de SF Argonaut al revistei Convorbiri Literare.
La Craiova, neconsolat, Viorel Pîrligras recitea revistele Vaillant, Le Journal de Pif le chien, frecventa lectoratul francez de la Universitatea din Craiova unde citea în original numeroşi autori moderni de SF francezi: Michel Jeury, Serge Brussolo, Michel Demuth, Richard Canal etc. şi, din cînd în cînd, cumpăra muzică nouă de la „magazinul de muzică” al unui anume Dragoş Vasilescu.
Dacă vă mai aduceţi aminte, la radio şi la televiziune nu se mai putea asculta decît muzică românească şi atunci, în compensaţie, în cadrul cooperaţiei de consum apăruseră un fel de buticuri unde, contra-cost, puteai să cumperi cea mai nouă muzică occidentală (de toate genurile), introdusă în ţară semi-clandestin. Semi-clandestin spun, pentru că în principiu nu aveai voie să faci trafic, nici cu muzică, nici cu nimic altceva, dar cei puşi să vegheze închideau ochii dacă erau şi ei „cinstiţi”.
Dragoş Vasilescu, un tip impozant, cu barbă şi plete, cum nu vedeai pe stradă în acea vreme, ci doar în filmele cu haiduci, îşi făcuse multe relaţii datorită buticului său: toată „lumea bună” venea să cumpere de la el muzică, inclusiv Mihai Duţescu, noul director al Teatrului Liric din Craiova. Viorel le-a împărtăşit visele sale celor doi şi aproape peste noapte s-a născut revista Orion.
Nu a fost însă uşor: Duţescu voia să-i spună revistei Orfeu, după numele cenaclului teatrului său; lui Vasilescu nu-i convenea formatul, care prea aducea a ziar comunist. Dar Viorel a ţinut cu dinţii de visul său şi nu a renunţat nici la formatul drag lui, A3, aşa cum erau revistele Vaillant de pe vremea sa şi aşa cum nu era nici o revistă de SF din România, şi nici la titlu, Orion, numele revistei editate în 1907 de Victor Anestin, cel care împrumutase numele său cenaclului SF animat de Viorel.
Aşa încît Moş Gerilă comunist a adus – în decembrie 1988 – un cadou neaşteptat, dar cu atît mai plăcut tuturor iubitorilor de SF din România: primul număr al revistei Orion.
Revista, deşi teoretic nu putea fi diferită prea mult de celelalte publicaţii SF româneşti care apăruseră de-a lungul timpului, cu proze autohtone, traduceri, cîteva articole teoretice şi un pic de grafică, a reprezentat în realitate o adevărată revoluţie în domeniu, lucru datorat în întregime personalităţii artistice a lui Viorel Pîrligras.
În primul rînd, cantitativ: fiecare număr al revistei se compunea din două caiete de cîte 16 pagini format A 3, tipărit, e-adevărat, pe hîrtie proastă, de ziar. Viorel a insistat pentru formatul A3 pentru că îi permitea să realizeze machete deosebite, atrăgătoare, cu accentul pe haina grafică a revistei (şi apoi era deja obişnuit cu acest format, de la Mesaj Comunist).
În al doilea rînd, tirajul: 150.000 exemplare din fiecare număr (Almanahul Anticipaţia, spre comparaţie, se tipărea în doar 100.000 exemplare). Această cifră făcea ridicolă formula sub care se ascundea apariţia revistei: „supliment de literatură ştiinţifico-fantastică la caietul program editat de Teatrul Liric Craiova cu concursul cenaclului SF Victor Anestin” ştiut fiind că un caiet program de teatru apărea în cîteva zeci, maximum cîteva sute de exemplare.
În fine, cel mai important, conţinutul. În caseta tehnică redacţia se prezenta astfel: Mihai Duţescu, Dragoş Vasilescu, Viorel Pîrligras. Grafica Viorel Pirligras. Dar adevărul era că Viorel era factotumul revistei: scria, traducea, desena, strîngea materiale de la colaboratori şi, mai ales, asigura prezentarea grafica unică a revistei.
Coperta primului număr înfăţişa o frumoasă cosmonaută ţinînd în braţe un animăluţ extraterestru, în timp ce în fundal o nava spaţială zbură dincolo de titlul revistei, ca în Războiul stelelor. Şi rezuma sumarul revistei astfel: Asimov, Fyfe, Brussolo, ConSF ’88, SFVA.
Revista pare a se numi Orfeu , Orion apărînd doar în subtitlu, din motivele enunţate mai sus. Pe pagina 2 conf. univ. dr. Ion Pătraşcu creionează un portret al scriitorului Victor Anestin, fondator în 1907 al revistei Orion, în timp ce Mihai Duţescu, directorul Teatrului Liric, scrie despre prima reuniune a cenaclului literar-muzical Orfeu al Teatrului pe care cu onor îl conducea.
În paginile următoare sînt publicate proze ale fanilor craioveni: „Oameni de lut“, de Anca Teodorescu, „Timbrul“, de Victor Martin, „N-a venit vremea“, de Mircea Liviu Goga, „Doi ciorapi de două culori“, de Viorel Pîrligras, „Scara în spirală“, de Dragoş Vasilescu, „Nemuritorii“, de Daniel Dumitru, „Comerţ şi ecologie“, de Marius Stătescu, dar şi ale prietenilor bucureşteni: „Ameţeala“, de Dănuţ Ungureanu sau „Începutul continuu“, de Constandina Paligora.
Traducerile ocupă un spaţiu important: „Specii protejate“, de H. B Fyfe, traducere de Mihai Cranta, „Ca o oglindă moartă“, de Serge Brussolo, traducere Cristina Diloiu, „Cine-şi cunoaşte fratele“, de Graham Door, traducere Viorel Pîrligras.
Este publicat în serial romanul Cavernele de oţel al lui Isaac Asimov, traducere de Marian Mirescu. Acţiunea sa o precede pe cea din Soarele Gol, apărut în 1983 la Eitura Univers, în celebra lor colecţie de romane de SF. De notat că, pentru a justifica – în ochii cui? – lipsa de copyright, se face menţiunea că ar fi vorba de publicarea doar a unor fragmente din roman.
Revista este bogat ilustrată cu desene inedite de Florin Mihai Diloiu, Viorel Pîrligras, Marian Mirescu şi Valentin Iordache, dar ceea ce diferenţiază în mod absolut Orion de celelalte publicaţii SF, inclusiv Almanahul Anticipaţia ( în care banda desenată este tratată ca un gen minor, bun de umplut cîteva pagini la sfîrşitul publicaţiei) este spaţiul privilegiat pe care îl acordă celei de-a noua arte: începînd cu pagina 3, unde apare o BD fără titlu a lui Viorel Pîrligras, mai multe alte BD sînt presărate ici-colo în revistă: două parodii BD Star Wear, de M. Mirescu, Stah şi Herta, fata cu ochii de aur, de Valentin Iordache, Înăuntrul acesteia, înafara celeilalte, de Viorel Pîrligras.
În fine, o ultimă secţiune este consacrată articolelor de teorie precum „Cine se teme de SF“ despre Consfătuirea anuală a cenaclurilor de artă şi literatură de anticipaţie tehnico-ştiinţifică – Piteşti 1988, de Dragoş Vasilescu, „Cinematografia SF – noua sfidare“, de M. Mirescu şi – o altă premieră – benzii desenate: „Galaxiile bidimensionale“ se numeşte rubrica mea despre benzi desenate. În primul număr am vorbit despre benzile desenate SF realizate de Valentin Tănase după scenarii de Horia Aramă şi Sorin Ştefănescu.
(va urma)
Era vara lui 1987 şi eram la o nuntă. Mirele avea un prieten, iar prietenul mirelui un frate. Cam aşa am ajuns să-mi petrec mare parte a timpului stînd de vorbă cu un om care avea multe de spus (şi eu multe de ascultat, ca de obicei), un om vesel, care rîdea din două-n trei fraze, un om care era pasionat de SF – am aflat eu, poate nu chiar din secunda doi după ce am fost prezentaţi unul altuia. Cred că ni s-a făcut cunoştință în ideea că sîntem cam de aceeaşi vîrstă şi ne-om înţelege noi, sau poate ca să nu mă simt eu stingher, ori poate el să nu se simtă stingher la nunta prietenului fratelui său.
El pasionat de SF, eu pasionat de literatură, cu ceva povestiri scrise, cred că şi publicasem deja o proză, două, se pare că lipeala a mers, ne-am simţit bine, am găsit repede subiecte de conversaţie şi poate ceea ce se întîmpla atunci era mai mult decît o conversaţie, iar asta avea să se vadă în următorii ani.
Şi ce scrii, ce fel de poveşti scrii? m-a întrebat la un moment dat (secunda 3?) noul meu prieten.
Păi aşa şi aşa, un soi de fantastic, un fel de realism magic, un fel de…
Perfect, a strigat individul ăla înalt, cu ochii mari, cu gura mare şi cu mulţi, mulţi dinţi în ea, zîmbind, rînjind de-a binelea prin barba care… (Cred că eram amîndoi bărboşi la vremea aceea). Perfect, eşti de-ai noştri! a mai strigat el.
Hait! Care „ai noştri“? mă întrebam eu gîndindu-mă deja la cine ştie ce grupare mai mult sau mai puţin conspirativă (impresie care s-a dovedit, cu timpul, nu prea departe de realitate).
O să vezi că o să-ţi placă şi Dan, şi George…
Astea erau numele conspirative?
Şi nu ştiu cum m-am molipsit de veselia lui, m-am binedispus, mi s-a părut că îmi găsisem o casă, o ceva, un loc pe care-l căutam de mult, şi am aflat încă o dată că e adevărat ce se spune, că cine se aseamănă se adună, şi nu numai atît, dar se şi caută, chiar fără să-şi dea seama.
Așa că imaginaţi-vă doi bărboşi veseli, hlizindu-se la fiecare a doua frază, spunîndu-şi amintiri, poveşti, povestiri, aşa cum le stă bine unor bărboşi din oraşul ăla minunat…
La plecare ne-am despărţit ca doi vechi prieteni, ca doi oameni care au ceva în comun, ca doi membri ai aceleiaşi comunităţi, chiar dacă unul dintre ei (adică eu) de-abia aflase de existenţa ei.
Atunci ne vedem duminică la cenaclu, mi-a strigat Vlad, că aşa îl chema pe noul meu prieten, Vlad Frânghiu, cel care m-a convins atunci, în vara lui 1987, că locul meu e la Quasar, că eram unul de-ai lor.
În acel an 1987 am şi scris primele povestiri SF: „Lipstick”, „SIHADA”, „Noi, cei cu ochii arşi”, „O portocală pe masă”, „Jocurile Olimpice ale Războiului”, „Mireasma tîrzie a morţii”.
OFERTĂ: CĂRŢILE DIN 2012 CU 20% REDUCERE!
Numărul curent – ediţia print
