În vremurile nu foarte îndepărtate, pe cînd trăiam într-o lume multilateral dezvoltată, exista un soi de glumă pe care o auzeam în fiecare zi, atunci cînd ne duceam dimineaţa la serviciu. Cînd, după o oră de aşteptare, tramvaiul sosea în staţie plin ochi, gloata nerăbdătoare lua vagonul cu asalt, răcnind cu voioşie: „omorîţi întîi femeile şi copiii!” Evident, nu era ucis nimeni – dar, dacă lucrurile ar fi mers tot aşa, nu se ştie care ar fi fost evoluţia lor. Pentru că aşa se fac schimbările morale: începi cu o glumă, lumea se obişnuieşte cu ideea, tabuurile morale nu mai au aceeaşi valoare şi, la un moment dat, firile mai slabe şi cu posibilităţi mai reduse de control cedează…

Mi-am amintit de povestea asta, pe care o crezusem uitată împreună cu alte minunăţii din vremea marelui cîrmaci, pentru că în ultimele luni am citit mai multe cărţi – evident, traduceri din engleză, scrise în decursul mai multor ani, însă soarta a făcut să apară la noi una după alta – în care lucrurile se petreceau exact invers decît în gluma despre care am amintit. Adică aceia care omorau erau copii.

Începutul l-a făcut Ucenicul asasinului, de Robin Hobb, în care bastardul fără nume al unui prinţ este instruit să devină asasin în slujba regelui. Autoarea ne descrie modul în care copilul respectiv acceptă cu încîntare să devină ucigaş, convins fiind că ajută la consolidarea statului.

Orson Scott Card, în Wyrm, ne-o prezintă pe Patience, o fetiţă care este fiica principalului sfetnic regal. În această calitate, este folosită de rege pentru eliminarea unor duşmani. Sigur, povestea este mai complicată şi, în final, se doreşte a fi inspirată de Apocalipsă. Dar am fost surprins de faptul că Orson Scott Card – care este preocupat în mod deosebit de morală şi recurge deseori la eroi-copii – poate să-şi pună eroina într-o asemenea postură, considerînd, în acelaşi timp, că este o eroină pozitivă.

Suzanne Collins, în cele două romane ale sale (Jocurile foamei şi Sfidarea) ne introduce într-o lume în care au loc anual un soi de jocuri de gladiatori în care copiii participanţi se ucid între ei. Există totuşi un progres: autoarea deplînge soarta copiilor siliţi să-şi pună viaţa în joc doar ca să facă pe plac unui regim dictatorial.

Însă şocul cel mai puternic l-am suferit citind Mîna stîngă a lui Dumnezeu, de Paul Hoffman. Autorul ne descrie cu lux de amănunte o societate bizară, un soi de ordin călugăresc care chinuie în modul cel mai sadic nişte copii – ca să aflăm, ulterior, că aceştia sînt pregătiţi astfel să devină nişte instrumente perfecte, supuse şi îndemînatice, pentru eliminarea adversarilor ordinului.

În toată nebunia aceasta, în care autori diferiţi descriu copii pregătiţi să ucidă făţiş sau mişeleşte, fără cea mai mică mustrare de conştiinţă – mai mult, reuşind să inducă cititorului ideea că aceşti copii fac un lucru bun – am întîlnit un singur caz în care autoarea (Lian Hearn) are o atitudine morală respectabilă: în ciclul de romane care alcătuiesc Cronicile clanului Otori, eroul principal refuză să se integreze în Trib, asociaţia de asasini care doreşte să profite de calităţile sale paranormale, şi preferă să respecte un cod moral inspirat din cel al samurailor…

Liviu Radu

Care va fi viitorul cărţilor? Mulţi scriitori se tem că în curînd cărţile electronice vor deveni un înlocuitor cvasi-prezent al literei tipărite, datorită progresului tehnologic şi al schimbării de generaţie care va interveni, vrînd-nevrînd, în populaţia de cititori. Sînt destul de sceptic în această privinţă: la urma urmei, cartea legată, urmaşul codexurilor de odinioară, a supravieţuit elegant ieftinirii tot mai accentuate a tehnicilor de tipărire. Marea majoritate a locuitorilor acestei planete nu sînt şi nu vor deveni niciodată cititori pasionaţi. Însă aceia, mai puţini, care aparţin acestei categorii de împătimiţi, îşi mărturisesc, în majoritatea lor covîrşitoare, preferinţa pentru lectura de pe hîrtie, în detrimental celei de pe ecran.

Să presupunem însă, de dragul dezbaterii, că la un moment dat toată lumea îşi va dori să citească, în exclusivitate, cărţi electronice. Sînt de părere că a cere bani pentru copii ale unor cărţi electronice e o dovadă de lipsă de simţ practic. Biţii au fost şi vor fi întotdeauna uşor de copiat. Va trebui, prin urmare, să găsim un alt pretext pentru a primi bani în schimbul a ceea ce scriem. Nu afirm că e imposibil să cîştigi din vînzarea de cărţi electronice, dar, categoric, nu poţi obliga un cititor să plătească pentru a avea acces la informaţia care poate fi copiată gratuit.Nu ar fi însă prima oară în istorie cînd industriaşii creaţiei ar trece printr-o astfel de tranziţie brutală. Actorii de vodevil au fost nevoiţi să efectueze tranziţia spre show-urile radiodifuzate. Au pierdut astfel controlul asupra spectatorilor. Da, s-au cîştigat bani şi de pe urma radioului, dar cine-ar fi putut prezice că, pentru ca acest lucru să fie realizabil, avea să fie nevoie de crearea licenţelor de emisie, de inventarea unor noi metode statistice pentru măsurarea audienţei şi de apariţia organismelor care să vegheze, mandatate fiind de stat, la respectarea legalităţii în acest domeniu?

A prezice viitorul industriei cărţii – în condiţiile în care cartea tipărită ar deveni vreodată un anacronism – e la fel de dificil. Nu ştiu cum îşi vor cîştiga traiul scriitorii într-o astfel de lume viitoare, dar ştiu sigur un lucru: nu voi afla niciodată acest lucru dacă voi întoarce spatele internetului. Implicîndu-mă în publicarea în format electronic, urmărind ceea ce fac sute de mii de cititori cu cărţile mele, distribuite gratuit prin intermediul internetului, obţin cele mai valoroase informaţii despre ce va însemna viitorul meu, ca scriitor. Acelaşi lucru e valabil şi pentru cei care îmi tipăresc cărţile. Oricît de mare ar fi miza anticipării pentru mine, pentru editorii mei ea e şi mai mare. Iată de ce, atunci cînd am propus distribuirea gratuită a cărţilor mele în format electronic, simultan cu apariţia ediţiilor tipărite, editorii mei au fost deîndată de accord.

S-a dovedit o decizie rentabilă. Această „cercetare a pieţii” prin oferirea gratuită a ediţiilor electronice a ajutat la vînzarea ediţiilor tipărite. Mai mult chiar, lărgirea publicului care mă citeşte mi-a lărgit considerabil aria activităţilor, aducîndu-mi cereri de articole bine plătite, un post universitar, mai multe contracte de traducere a cărţilor mele. Entuziasmul fanilor mei nu a ajutat doar la vinderea cărţilor, ci m-a ajutat să-mi vînd abilităţile.

Epoca de aur în care sute de scriitori îşi puteau permite să trăiască exclusiv din drepturile de autor primite pentru ceea ce scriau a apus. Sau, mai exact, n-a existat niciodată. De-a lungul vremii, scriitorii au fost nevoiţi să trăiască de pe urma unei slujbe cotidiene, a unor burse, a muncii de traducător, a unor moşteniri de familie. În ce mă priveşte, internetul mi-a oferit ocazia să cîştig mai bine din activităţile conexe scrisului.

N-a existat nici o altă epocă în istorie în care populaţia acestei planete să citească atît de mult, din cele scrise de atît de mulţi autori. Internetul e paradisul, prezent şi viitor, pentru cei care vor să-şi cîştige existenţa scriind.

Cory Doctorow

O versiune uşor diferită a acestui articol a apărut în ianuarie 2006 în revista Forbes. Copyright © 2006 by Cory Doctorow, 2006. Toate drepturile rezervate. Traducerea din limba engleză: Horia Nicola Ursu. Foto: Duncan Davidson.