Ce treabă am eu cu sefeul?! (4) Liviu Radu
galileo
30 July 2010
ARTICOLE
7 Comentarii
Chiar, ce treabă?
Toate chestiile în care te bagi singur, fără să poţi da vina pe altcineva, au legătură cu soarta, cu întîmplarea sau cu o obsesie subconştientă. Nu cred că soarta are vreun amestec. O obsesie subconştientă nici atît: dacă mi-am dorit în tinereţe să fiu scriitor, atunci mi-am dorit să fiu unul admirat şi preţuit, nu autor de SF în lumea noastră neocapitalistă (un autor SF din comunism era un personaj respectabil, avea la dispoziţie reviste şi almanahuri în care să publice şi fonduri ale USR, UTC şi ale altor uniuni, cu care să-i fie răsplătite eforturile). Aşa că legătura mea cu SF-ul ţine de hazardul cel mai pur.
În anul de graţie 1992 (prin primăvară), convins că am mare talent de scriitor (începusem să traduc pentru tot felul de reviste şi edituri obscure, care dispăreau de obicei înainte să apuce să mă plătească) am trimis cîteva povestiri la un concurs de literatură SF. De ce la acesta şi nu la unul de literatură poliţistă, de exemplu? Pentru că a fost primul concurs de care am aflat.
Am trimis textele şi am uitat de ele. Peste cîteva luni am făcut o operaţie (o eventraţie destul de nasoală, pe fondul unei operaţii de apendice cangrenat…) şi mi-am petrecut convalescenţa la Cîmpina. Aer curat, linişte… o plăcere.
M-am pomenit într-o zi cu un telefon de la secretară – Nicoleta mă suna destul de des, am uitat să spun că eram de aproape trei ani director adjunct la un Centru de Calcul – ca să-mi povestească faptul că sunase o doamnă care voia să discute cu mine, apropo de un text trimis la un concurs SF. Nicoleta nu ştiuse ce să facă – să-i dea numărul de telefon de la Cîmpina sau s-o trimită la plimbare – şi preferase să mă întrebe direct. Soarta – deci, totuşi, de vină e soarta – a făcut să fiu foarte curios să aflu despre ce-i vorba şi i-am spus fetei să-i dea doamnei numărul meu de telefon.
Şi astfel am discutat cu Mihaela Murariu-Mîndrea, care voia să-mi ceară voie să-mi publice „Adevărata faţă a planetei Marte“ (unul dintre textele trimise la concurs) în revista Quasar… şi nu numai atît. Voia să mă invite la cenaclul String.
Şi aşa a început totul. Mihaela (o femeie extraordinară, mi-e dor de ea) mi-a făcut cunoştinţă cu membrii cenaclului – Mihai Grămescu fiind unul dintre ei (m-a ajutat enorm la începuturile carierei mele scriitoriceşti), a apărut apoi şi Costi Gurgu, au mai dat pe acolo şi fraţii Bănuţă, era şi Ana-Maria Negrilă, Claudiu Murgan şi mulţi alţii.
După aceea am cunoscut grupul de la JSF şi pe toţi cei care ajungeau pe la redacţie: ploieştenii de la Quo Vadis, Mike Haulică, Horia Ursu, Liviu Surugiu, Remus Cernea, Radu Pavel Gheo, Jean Lorin Sterian şi mulţi, mulţi alţii…
Şi după aceea am cunoscut grupul de la Anticipaţia (cu Ioan Albescu fusesem coleg de facultate, dar nu ne întîlniserăm prea des), în principal pe Mihai-Dan Pavelescu. Toată lumea vorbeşte despre marele traducător Pavelescu, uitînd că Dan a avut o contribuţie mult mai importantă ca organizator de colecţii şi ca redactor-şef la revista şi almanahul Anticipaţia, a descoperit şi a format scriitori, traducători, critici – şi, în primul rînd, a format gustul pentru lecturi serioase.
Şi l-am mai cunoscut pe Dan Apostol, un alt om extraordinar, pe Ion Hobana, pe George Anania şi Romulus Bărbulescu, pe Ştefan Ghidoveanu şi pe Dan-Silviu Boerescu…
Mă laud şi-mi face plăcere să mă laud că i-am cunoscut pe toţi cei înşiraţi mai sus (şi pe mulţi alţii: Mircea Cărbunaru, Viorel Pîrligras, Dodo Niţă, George Ceauşu, Vlad Frînghiu, Aurel Cărăşel, Dan Popescu, Liviu Goga, Ona Frantz, Florin Pîtea… Doamne, mulţi mai sînt, şi am uitat să înşir cam jumătate dintre ei…) Pentru că îmi sînt prieteni, pentru că singura mea treabă cu SF-ul ăsta este că mi-a oferit posibilitatea de a cunoaşte oameni extraordinari, alături de care am trăit momente extraordinare.
Pentru mine, SF-ul înseamnă mai puţin literatură şi înseamnă mai mult un mod de a gîndi. Înseamnă prietenie, evadare din cotidianul mizer, trăirea sentimentului unic de a aparţine unei elite intelectuale. Înseamnă descoperirea fără încetare de noi prieteni (cum sînt cei de la SRSFF – doar pe Dănuţ Ungureanu îl cunoscusem anterior, şi-l mai întîlnisem în cîteva împrejurări pe Cristi Tamaş – şi cei de la cenaclul ProspectArt).
Înseamnă păstrarea unor prietenii de peste 15 ani, înseamnă confirmarea faptului că toate-s trecătoare şi că te pricopseşte soarta cu unele chestii, dar prietenii ţi-i alegi singur şi alături de ei răzbaţi în viaţă.
Concluzia? E clar că unii nu se mai fac bine niciodată şi că nu se mai coc la minte, indiferent de vîrstă…
(foto: Michael Haulică. 18 decembrie 2009, Cărturești, Cititori celebri)
Silviu Surugiu cumva?
Nununu, Liviu Surugiu. Era un tip zurliu, hazliu si foarte prolific in a scrie povestiri. Avea o imaginatie prodigioasa, dar statea mai slabutz la capitolul tehnica literara. Era de undeva din Moldova. N-am mai auzit nimic de el dupa disparitia JSF-ului.
Da, Liviu Surugiu, printre putinii de la noi care scria in mod declarat horror. Poate chiar singurul, ca in acest moment nu-mi mai amintesc de nici unul mergind in aceeasi directie.
Ok, my bad. Eu stiu un Silviu Surugiu, destul de zurliu si el, implicat prin Pozitronic si cu ceva emisiuni cu si despre SF la radioul local… dar prea tinar pentru JSF.
Scuzati confuzia.
Ma scuzati, dar pur si simplu din intamplare (cautam date despre un proces penal din Madrid), am dat peste chestia asta cu Liviu Surugiu. Adica eu. E un pic jenant, ma simt ca atunci cand intri intr-o camera fara sa bati la usa si cei dinauntru tac brusc… Ma bucur totusi ca nu zicea nimeni nimic de rau (desi nu era rau nici sa zica de rau, fiindca vorba lui Napoleon parca, mai rau decat sa nu te vorbeasca lumea e sa nu te vorbeasca de loc). Nu Moldova, Teleorman, Rosiori de Vede. Oricum, multumesc mult lui Liviu Radu, ca si prietenilor care n-au uitat ca eram zurliu, hazliu, prolific si scriam horror. Adevarul e ca nu asa vroiam sa scriu, asa iesea. Dealtfel, inteleg ca am “aparut” in nr 568 din Anticipatia, un pic cam devreme dupa parerea mea, tinand cont ca intentionam sa revin dupa 20 de ani (ia sa vedem…, din 1996 au trecut cativa, hm…). In caz ca mai exista cititori de sci-fi, ma gandesc totusi ca…, in fine…, mai bine nu acum, nu inca, nu au trecut cei douazeci de ani pe care nu eu, sau nu numai eu ii necesitam pentru maturizare, zic sa mai asteptam, dar apoi… ma rog, eu, voi, tu altii, va trebui sa facem ceva, am cateva idei-solutii, de ele n-am dus lipsa niciodata, chiar daca imi cam lipsea tehnica literara, ramane sa vedem, nu acum, e inca devreme, dar vom face ceva, si stiti foarte bine la ce ma refer, poate peste cinci-sase ani… Sau, cine stie?! (Salutari lui Adi Banuta, nebunule, iarta-ma ca n-am mai dat nici un semn de cand cu emisiunea, dar cel putin bine ca nu am murit, nu ti se pare?!)
P.S. Imi placea cum scria Liviu (la Radu ma refer), n-am mai citit demult nimic de el, o sa-mi fac timp prin octombrie. Sunt convins c-a scris o groaza, scria mult, continuu, cred ca nici nu recitea, desi “Spre Ierusalim” e foarte cizelata, pare rescrisa de o mie de ori). Si Costi Gurgu promitea, l-am premiat candva, Gramescu ramane oricum geniu, pacat ca n-a mai scris in stilul volumului “Moara de apa” (s-au a scris si nu stiu eu…)
Imi cer scuze pentru “s-au” de pe ultimul rand(!)
Prin octombrie voi reveni.
Daca pana atunci cineva are ceva de zis, atunci sa o zica pana atunci!
Un saludo!
Ia te uita, vorbesti de lup… si Surugiul la usa!
Sa ne traiesti, conashule, si te-asteptam in octombrie!