Currently viewing the category:
"ARTICOLE"
La începutul lui ianuarie 1990, printre soldaţi înarmaţi şi jurnalişti agitaţi, bîntuiau prin Casa Scînteii doi olteni: Dragoş Vasilescu şi Marian Mirescu. Toată lumea scotea ziare şi săptămînale de actualitate, doar cei doi „orionişti” veniseră să dea bunul de tipar la noul număr al revistei Orion.
Orion nr. 5, subintitulat „nr.1-1990, serie nouă” nu mai avea nici o legătură cu primele 4 numere, din punct de vedere grafic. În primul rînd apărea pe format A4, în 32 de pagini, deci la jumătate faţă de numerele precedente (dar cu preţul de 10 lei, faţă de 14 lei primele numere). O copertă anostă, înfăţişînd un colaj inexpresiv, pagini întregi de text fără ilustraţii, doar cîte un desen rătăcit pe ici pe colo, de Valentin Iordache, Florin Mihai Diloiu şi Marian Mirescu. Majoritatea materialelor erau din cele pregătite de Viorel, dar apar şi unele noi semnate de Ion Ilie Iosif, fostul lider al cenaclului „Henri Coandă”.
Proze: „Soare sub flanşe”, de Dănuţ Ungureanu, „Triptic” de Mircea Liviu Goga, „Investigaţie în lacrimă” de Victor Martin.
Traduceri: „Elixirul dragostei”, de Gregg Chamberlain, traducere de Cristian Lăzărescu, şi „Tragedie de Anul Nou”, de Liuben Dilov, traducere din limba bulgară de Ion Ilie Iosif.
Articole: „Alte cîteva gînduri despre literatura SF” de Constandina Paligora, „Lumi Pierdute” de Gustav Wahl, O.Z.N.-isme de Ion Ilie Iosif şi miniinterviuri cu Ion Hobana, Mircea Opriţă, Raluca Bungărzan, G. Mandics, Alexandru Mironov, realizate de Dragoş Vasilescu.
La rubrica „Galaxiile bidimensionale”, cu o copertă interioară originală, concepută de Marian Mirescu, am publicat articolele „Călătorii temporale în universul bidimensional”, şi „Enki Bilal – Nemuritorul”, ultimul avînd ca punct de plecare un mic anunţ apărut în România Literară, în 1987, conform căruia Bilal primise Marele Premiu al Festivalului de Benzi Desenate de la Angouleme.
De asemenea au fost publicate următoarele benzi desenate: Detectivul Bruno, aventurile comice ale unui detectiv interspaţial, imaginate şi desenate de Radu Marian, care revenea asfel la BD după mai mulţi ani de tăcere, în urma întîlnirii pe care o avusesem cu el în 1988 la Constanţa (de notat că planşa fusese desenată pentru formatul A3 iniţial al revistei); Psihotron, BD realist de Marian Mirescu; Natură moartă cu soare şi stînci, o scurtă BD postapocaliptică trimisă de Sorin Anghel la concursul BD iniţiat în numărul anterior.
Acest prim număr al unei noi serii a fost vreme de cinci ani şi ultimul. Schimbarea de regim i-a aruncat pe realizatorii săi pe alte poteci ale vieţii şi revista Orion părea uitată, cel puţin deocamdată.
Dragoş Vasilescu, cu sprijinul lui Marian Mirescu, a fondat la Craiova ziarul Situaţia, care a funcționat cîţiva ani, înainte de a fi înlocuit de Gazeta de Sud, a lui G. C. Păunescu, unde Mirescu a fost la început redactor-şef.
În paralel Vasilescu a înfiinţat „grupul de presă” Orion, unde prima carte publicată (în format mic de buzunar – buzunarul de la cămaşă) a fost Lumea lui Rocannon. La mijlocul anilor nouăzeci Dragoş Vasilescu s-a mutat la Bucureşti şi nu s-a mai auzit nimic de el.
În martie 1990 Viorel Pîrligras, împreună cu Daniel Dumitru şi subsemnatul, înfiinţam prima editură particulară din Craiova, care a editat 12 numere din revista 467, un roman SF de Richard Canal, cu un titlu haios, Swap-Swap, cartea de benzi desenate Escală pe Tobra de Viorel Pîrligras şi Istoria Benzii Desenate din România de D. Niţă.
Să fi fost oare acesta sfîrşitul visului Orion?
(VA URMA)
Iconostas cu chipuri şi icoane ale SFinţilor sefişti
şi ale vrednicilor ctitori mireni din Parohia Timişoarei
Sub haloul zodiei Marineasa
Avînd în familie înaintaşi intelectuali care s-au străduit spre împlinirea românească a Banatului şi născîndu-se în Ţipariul Coşteilor (de fapt localitatea Ţipari, din comuna Coştei, dar mi-e tare dragă sonoritatea Giurtelecului Hododului lui Virgil Măgureanu şi astfel mai păcătuiesc şi eu prin inovaţii toponimice), coordonatorul de pînă în 1990, străvechi de-acum, Viorel Marineasa este el însuşi o coordonată, un reper de valoare stabil al Cenaclului tetragenar H.G.Wells.
Firea aşezată, cumpănită, recursul la rigoare şi preţuirea neabătută a competenţei, precum şi rîvna de a inventaria mărturii ale istoriei noastre mitteleuropene dintr-o perspectivă în care îmbină măiestrit autenticitatea cu ficţiunea, aşa cum s-a dezvăluit într-una din primele-i cărţi [1], mi l-au aşezat de la început aproape de suflet pe Viorel, adicătelea chiar de la descinderea sa la CCST, în 1973.
În anii ’80 i-am cunoscut fiul, pe Gabriel, patronul Editurii Marineasa de astăzi, care la vremea aceea trăgea voios cu arcul în sufrageria bunicului dintr-un bloc de pe b-dul Liviu Rebreanu, precum şi pe energica-i soţie, Petronela, pe care ne-o înfăţişase spre colegială vizionare, înainte de căsătorie, în timpul deplasării entuziaste la una dintre Consfătuirile Naţionale SF de la Bucureşti, parcă la cea din 1983, suspendată de autorităţi chiar în momentul debarcării noastre în Gara de Nord.
El însuşi un scriitor în ascendentă afirmare, Viorel Marineasa îşi transfera nepărtinitor experienţa cadeţilor din cele două cenacluri de care era instituţional răspunzător, H.G.Wells şi Pavel Dan, cu mulţi dintre aceştia întocmind amiciţii durabile, între care-i numesc doar pe doi dintre ei: regretatul Ion Monoran şi strălucitorul Daniel Vighi…
Cît despre mărturia aprecierii virtuţilor mele literare, a făcut-o cu generoasă încredere într-un Medalion pe care mi-l alocase prestigiosul Almanah Anticipaţia, în 1983.
Întîlnirile noastre erau foarte frecvente şi în “lumea civilă”. Într-o perioadă de boemă aproximativă, ne întruneam împreună cu Maître Cornel Secu pentru cîte o noapte de wikend la Doru Bercuci, pe strada Reşiţa, unde sfidam etica socialistă jucînd poker pînă în zori. Ne-am dezbărat de acest mod decadent de petrecere a timpului după cîteva luni, aduşi în pragul falimentului de antanta fraţilor Bercuci, care ne-au băgat la idei necreştineşti cu norocul lor inextricabil.
Ne întîlneam apoi la nesfîrşite dezbateri în faţa halbelor de bere, prin localurile proletare din preajma Casei Studenţilor, unde prelungeam şedinţele de cenaclu sau stabileam politici subtile de convertire a directorului CCST, profesorul Panasiu, la feluritele noastre obiective.
Poate că tuşa cea mai accentuată a personalităţii manageriale a “instructorului-metodist” Marineasa se vădeşte în anii cînd fanzinul Paradox a fost complementar revistei Forum Studenţesc, interval în care “i-a ţinut aproape” pe Gheorghe Secheşan şi mai ales pe Daniel Vighi cu exoticul său serial cvasiesoteric [2] şi i-a consiliat pe cei care aveau să formeze valul secund, generaţia de mijloc a cenaclului.
Cînd după un an de studii de Drept (la insistenţa mea), pe care fiică-mea m-a determinat să-l redefinesc nobil, dar plictisitor (la insistenţa ei), devenită studentă a Facultăţii de jurnalism şi limba engleză de la Universitatea de Vest, Corina a dat peste corifei cu un încărcat cazier wellsian. Între profesorii ex cathedra i-a aflat pe Viorel Marineasa şi Lucian Ionică, iar în practica studenţească pe prozatorul şi criticul literar Lucian-Vasile Szabo, pe atunci redactor-şef la ziarul Timişoara.
Coordonator al lucrării de licenţă adjudecată cu notă maximă şi felicitări i-a fost, desigur, Viorel Marineasa, care şi-a finalizat misiunea de dascăl editîndu-i şi o carte, un an mai tîrziu [3].
În mod paradoxal (ca să fiu în siajul titlului revistei noastre fanion), Viorel Marineasa a scris doar cîteva proze scurte circumscrise fantasticului notoriu, opera sa literară în întregul ei neavînd contingenţă cu SF-ul, dar, timp de cîteva decenii la rînd, a contribuit cu silinţă la edificarea prestigiului siglei “HGW”, ultimul act de căuzaş destoinic fiind Posfaţa la insolitul roman postum [4] al regretatului condeier Contantin Coco Cozmiuc.
În mod strict formal, Viorel Marineasa nu a fost un membru al Cenaclului, acesta fiindu-i (dintr-o perspectivă aşişderea formală) arondat ca sarcină de serviciu, potrivit fişei postului la CCST.
În fapt, filolog de formaţie, ca şi predecesorii, influenţa sa asupra orientării hotărîte a wellsienilor, fie ei şi ingineri, spre tabăra literaţilor, în conflictul descris în cheie solomonică de Voicu Bugariu [5], a fost una dintre cele mai apăsate.
Temeiul acestei aprecieri îl deconspir, în stil propriu, printr-o întrebare retorică: “La ce să te aştepţi din partea unui individ care şi-a luat doctoratul în filologie cu distincţia Magna cum laude ?!”…
NOTE:
[1] Marineasa, Viorel – Litera albă (roman). Ed. Facla, Timişoara,1988;
[2] Vighi, Daniel – Science-fiction şi alchimie medievală, în: Paradox, Timişoara, 1981, 1983, 1985, 1987;
[3] Luca, Ana-Corina – Academia Caţavencu – Un cîine “de rasă” al Democraţiei, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000;
[4] Cozmiuc, Constantin – I se spunea Bărbatul, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009;
[5] Bugariu, Voicu – Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi, Ed. Universităţii Transilvania, Braşov, 2007.
Gînduri despre SF-ul de altădată
Cu certitudine că anii ’80 au reprezentat pentru SF-ul românesc de atunci cu totul altceva decît pentru generaţiile care i-au urmat. Ca să fim corect înţeleşi, trebuie să fac încă de la început o precizare: rîndurile de faţă nu au drept scop vreo poziţionare anume în cadrul SF-ului actual şi nici intenţia de a realiza vreo ierarhizare. Cînd am scris „cu totul altceva”, nu m-am gîndit, în nici un fel, să scot în evidenţă calităţile vreunei generaţii de scriitori de SF sau a membrilor fandomului. Pur şi simplu, altceva reprezenta, pe atunci, o modalitate de a evada dintr-un cotidian anost şi cenuşiu, despre care alţii au scris cu mult mai elocvent decît mine.
Dar, pentru că Michael Haulică m-a rugat să „deconspir” momentul intrării mele în arena SF-ului craiovean, m-am văzut obligat să delimitez, cumva, valurile SF din istoria fandomului românesc. Dacă în primul val, cel care a reuşit performanţa de excepţie de a edita revista „Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice” şi care a publicat operele considerate clasice în istoriile de gen, au intrat scriitori profesionişti, unii cu vechi ştate în Uniunea Scriitorilor din România (vezi Vladimir Colin, Ion Hobana, Adrian Rogoz, George Anania, Romulus Bărbulescu, Victor Bîrlădeanu, Mircea Opriţă ş.a.), după 1980 au început să apară în prim-plan amatori în mînuitul condeiului, scoşi la rampă de cenaclurile de profil care proliferaseră într-un ritm constant, pe întreg teritoriul ţării.
Cenaclul „Henri Coandă” din Craiova avea deja şapte ani de existenţă atunci cînd subsemnatul şi-a încheiat socotelile cu armata şi a revenit la vatră. Dar nu auzisem despre existenţa lui mai înainte, deşi îmi plăcea literatura SF încă din ciclul gimnazial şi făcusem multe cozi la chioşcurile de ziare pentru a achiziţiona, săptămînal, revista cît palma din „Colecţie…”. Asupra lui mi-a deschis ochii Alexandru Mironov, pe atunci profesor de matematică la Liceul de Chimie din Craiova. Personaj pe care l-am cunoscut cu totul întîmplător. Mai exact, în ultimele luni de armată, fiind bibliotecarul unităţii, mi-a căzut în mîna volumul său „Enigmatic Pămîntul”, pe care l-am citit şi recitit de mai multe ori. Iar cînd am realizat că autorul nu stătea foarte departe de mine, am apelat la un prieten, telefonist al unităţii, care i-a descoperit numărul de telefon de acasă şi m-a pus în legătură cu el.
Ca şi cel de astăzi, Alexandru Mironov cel de atunci era o fire extrem de prietenoasă şi de volubilă. Cînd a auzit că vreau să călătoresc prin Africa, pe urmele celebrului explorator Mihai Tican-Rumano, a încercat să-mi mai potolească zelul şi să-mi explice cît de greu era să ieşi pe atunci din ţară. Dar dacă tot aveam vise de călătorie şi îmi plăcea literatura de anticipaţie (nu crescusem cu Jules Verne sub pernă?), de ce nu călătoream eu mult mai aproape, pînă la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde-şi ţineau şedinţele, săptămînal, membrii cenaclului „Henri Coandă”?
Şi aşa am ajuns, într-o zi de vineri, în sala de şedinţe de la Casa de Cultură. Aici i-am întîlnit pentru prima oară pe cei care urmau să-mi devină „colegi de vineri” pentru mulţi ani – Radu Honga, Smaranda Zărnescu, Carmen Cioroianu, Florin Mihai Diloiu, Marius Stătescu, Viorel Pîrligras, Marius Ghergu, Titus Filipaş, Marian Mirescu, Ionel Mirică, Mirela şi Liviu Paciugă, Mircea Liviu Goga, Dodo Niţă. Şedinţa era prezidată de Ion Ilie Iosif, pe atunci bibliotecar la Universitate, un intelectual rafinat care avea abilitatea de a ţine discuţiile sub strict control cultural.
Atmosfera de aici mi-a plăcut atît de mult (să nu uităm că ne găseam exact în anii de progrom cultural iniţiat de PCR – revistele dispăreau permanent de pe piaţa editorială, programul TVR ajunsese la 2 ore, filmele americane erau prohibite), încît nu am putut să renunţ la ea nici măcar atunci cînd, pentru cîteva luni ale finalului de an 1980, din motive necunoscute mie, şedinţele s-au mutat pentru o vreme chiar în apartamentul lui I.I. Iosif din cartier Arhitect Ion Mincu. Ne vedeam, cu încăpăţînare, la un pahar de apă (de la robinet) şi la un nechezol (înlocuitorul de cafea era la modă), pentru a discuta despre ultimele cărţi în domeniu pe care le achiziţionaserăm sau citiserăm, despre vreun film văzut pe video sau pe unul dintre posturile TV sîrbeşti, despre cum ne imaginam noi că o să arate România dacă sistemul comunist îşi va fi continuat existenţa în următoarele decenii (varianta distopică) sau dacă, dimpotrivă, urma să se prăbuşească şi un alt sistem socio-politic i-ar fi luat locul (varianta utopică). Apoi, conform graficului de şedinţă stabilit cu o săptămînă mai înainte, cei doi sau trei creatori înscrişi pe lista de aşteptare îşi lecturau prozele sau traducerile, după care urmau comentariile.
Privind în urmă, realizez că erau, în mod clar, mai acide şi mai tăioase decît ar fi trebuit în mod normal. Şi îmi dau seama că existau nişte motive serioase pentru „a tăia în carnea vie” a textelor elementele ce păreau bolnave. În primul rînd, majoritatea absolută a cenacliştilor erau studenţi sau proaspăt absolvenţi de facultate, deci aveau „un spate puternic” în domeniul cultural; cu toţii citiserăm texte de valoare din literatura mondială de gen (chiar dacă aveam acces la ele numai prin traduceri scrise de mînă sau şapirografiate) şi aveam posibilitatea să facem comparaţii, fără să ne dăm seama, prea bine, la acea vîrstă, că o literatură autohtonă de valoare trebuie să se înalţe nu asemenea unui balon cu heliu, dintr-un singur salt direct pe firmament, ci păşind treaptă cu treaptă, adică avînd grijă să lase să apară proze de diferite valori, pe care scriitorii cu adevărat valoroşi să le sintetizeze ulterior în opere de referinţă (experienţa istorică a literaturii române din secolul al XIX-lea, care a permis publicarea a sute de poeţi neînsemnaţi care au pregătit terenul pentru apariţia lui V. Alecsandri, B. P. Haşdeu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski etc., ar fi trebuit să ne dea de gîndit). În fine, ultimul (şi, probabil, cel mai însemnat) argument a fost acela al spaţiului extrem de redus de publicare existent în epocă. Dacă am face o statistică, fie ea şi sumară, am înţelege de ce noi, cenacliştii, aveam pretenţia audierii unor texte de foarte bună calitate literară (în primul rînd) – pentru că, adunînd la un loc toate revistele, almanahurile, antologiile şi chiar suplimentele literare ale ziarelor ce se încumetau să publice, nu obţineai mai mult de 15-20 de texte SF pe an. Şi asta în anii fericiţi, în care cenzura se purta mai cu mănuşi.
Evident că existau şi fanzinele. Unele celebre, cum era „Omicron”, editat de cenaclul craiovean, care obţinuse, cu cîţiva ani înainte ca eu să ajung membru, Premiul Europa şi Medalia de Aur, la Stressa, în Italia, pentru cea mai bună publicaţie de amatori de pe continent. Dar, pentru că trăiam în regimul de tristă amintire, cenzura a intervenit chiar după onoranta victorie şi a sistat apariţia sa fără nici o explicaţie. Aşa că, între 1981-1985, perioadă în care am ajuns preşedintele cenaclului, am reiterat aventura editării, reuşind să scoatem 3 numere de „Omicron-Satelit”, într-un tiraj de 300 de exemplare fiecare, într-o tentativă care a pus la încercare nervii multora dintre participanţii la ea. Pentru că, evident, nu aveam nici o aprobare din partea autorităţilor de stat şi de partid pentru aşa ceva. Altfel spus, am reuşit să imprimăm, la xerografia Universităţii din Craiova, pentru cîte un cartuş de ţigări Kent, pe hîrtie cumpărată pe cîte o sticlă de coniac de la Tipografia Olteniei, într-o machetare făcută manual, cu ajutorul maşinilor de scris, cele mai bune texte citite în cenaclu în ultimii ani, dînd astfel un imbold generaţiilor tinere de elevi şi studenţi să iasă din anonimat.
Apoi „Henri Coandă” s-a multiplicat şi o aripă tînără şi-a luat zborul către Casa Studenţilor pentru a forma acolo cenaclul „Victor Anestin” (membrii fondatori fiind Marian Mirescu, Viorel Pîrligras, Dodo Niţă, Cristian Dumitru). Iar mişcarea a continuat să crească, dar şi să se dividă – au apărut cenacluri noi la Palatul Pionierilor şi la Casa Armatei, ajungîndu-se, la un moment dat, ca oraşul Craiova să fie al doilea ca putere în fandom, după Bucureşti.
Colaborarea mea cu cenaclul „Henri Coandă” a mai durat o vreme şi după ce repartiţia naţională m-a trimis să-mi ocup postul de profesor de limba şi literatura română în oraşul Cernavoda (unde am înfiinţat un alt cenaclu SF, „Atlantis Club”, şi am pus bazele celei mai de durată Tabere Naţionale de SF din istoria fandomului românesc, „Atlantykron”, dar asta este deja o altă poveste). După revenirea în Craiova, în 1990, i-am readunat pe unii dintre membrii mai vechi, am adus alţii noi de prin liceele şi facultăţile din oraş şi am repornit activitatea pentru următorii cinci ani. În 1996 istoria bătrînului cenaclu „Henri Coandă” şi-a închis definitiv filele, făcînd loc altor forme de organizare a mişcării SF de după Revoluţie.
În rătăcirile mele internautice am nimerit la un moment dat peste un articol semnat de un domn numit Jonathan Galassi, prezident al Farrar, Straus & Giroux pe timpul zilei, poet pe timp de noapte. Editura în cauză este considerată o casă conservatoare, un publisher de școală veche, așadar nu a fost o surpriză să constat că articolul în cauză este un fel de manifest contra cărților electronice, contra celor care le publică, dar mai ales împotriva celor ce publică ediții electronice ale cărților pe hîrtie ce au fost publicate de alte edituri.
Galassi înșiruie o serie de argumente, cum că succesul unei cărți nu este dat numai de către munca și talentul autorului, ci și de alți factori aduși în joc de către publisher cum ar fi redactarea, corectura, prezentarea grafică, efortul de marketing. Și pare că domul Galassi are dreptate. Pînă la un punct. Și punctul respectiv este acolo unde dînsul sugerează că nici o altă entitate nu ar trebui să aibă dreptul de a publica respectivul volum în ediție electronică, altul decît publisher-ul inițial. Asta, deși copyright-ul aparține autorului și, în virtutea acestui fapt, el poate face ce vrea cu opera respectivă atîta timp cît nu încalcă vreun contract aflat în vigoare. Motivația domnului Galassi este că de fapt ediția electronică e doar o copie a ediției originale, care încorporează și munca de redactare, corectură etc. Ce uită dumnealui să ne spună e că în schimbul respectivei munci (și a unei sume de bani) editura a avut dreptul de a exploata comercial respectiva scriere, conform unui contract care restituie toate drepturile autorului atunci cînd acesta expiră. Că volumul a fost un bestseller fenomenal sau o lămîie, ține de inspirația publisher-ului. Dar de la toate astea și pînă la drepturi exclusive lifetime sau a sugera indirect perceperea unor comisioane (de redactare sau mai știu eu ce) la fiecare vînzare a drepturilor e cale lungă. Și uite așa drepturile de autor nu mai sînt numai ale autorului… Curios e că acest domn nu are nici o obiecție atunci cînd diferite opere se plimbă prin mîinile mai multor edituri „adevărate”, adică dintre cele care scot cărți doar pe hîrtie.
La polul opus se afla editurile mari, corporatiste, preocupate să scoată bani cît mai mulți din buzunarele cititorilor. Un astfel de publisher este MacMillan, care a avut nu demult un meci fain cu Amazon.com, din care, culmea, șifonat a ieșit cel din urmă. Pe scurt, MacMillan vrea să dicteze prețul, mai ales în cazul e-books, și să-l dicteze cît mai mare, pe cînd Amazon vrea un preț mic care să-i promoveze e-reader-ul Kindle și să-i asigure piața pe termen lung, în ciuda unor profituri mai modeste în prezent. De ce vrea MacMillan să dicteze prețul? Pentru că un preț mic al variantei electronice ar putea afecta vînzările de ediții hardcover, mult mai scumpe. De ce sînt importante vînzările de hardcover? Pentru că la fiecare hardcover vîndut profitul este de două sau chiar trei ori mai mare decît în cazul paperback-urilor în ediție de masă. Cu toate că hardcover-ul arată mult mai bine și cititorul percepe o valoare mai mare (deși textul este același), costurile nu sînt duble, așa cum este cazul prețului. Așadar, în cazul cărților nou-lansate, un hardcover poate coborî pînă la aproximativ 14 dolari, iar editia Kindle, Nook sau mai știu eu care nu prea coboară sub 13 dolari. În acest caz, alegerea logică este ediția hardcover, cu excepția cazurilor în care suferiți de o acută lipsă de spațiu în bibliotecă.
Se ajunge astfel la situația aberantă în care publisher-ii încearcă să vîndă un fel de „e-book hardcover”. Pe lîngă prețul exagerat (fără cheltuieli de tipar, transport, depozitare, alte cheltuieli de vînzare – chirie, salarii, utilități etc.) cititorul care se încumeta să cumpere un „e-book hardcover” mai are de înfruntat și vicisitudinile DRM-ului, cu tot cu crearea unui cont, înregistrarea e-reader-ului, activarea lui, musai să pui pe masa vînzătorului credit card-ul, ba la sfîrșit mai afli că nici nu poți să dispui de cartea cumpărată așa cum vrei tu (număr de download-uri limitate, nu ai voie s-o dai la prieteni așa cum poti face cu o carte tipărită etc.).
Din fericire, nu există pe lumea asta doar MacMillan, Amazon ori B&N. În ce mă privește, cumpăr e-books de la Baen (tot ce au e non-DRM multiformat, download nelimitat) și de la Fictionwise (și aici, cumpăr doar non-DRM multiformat) unde marile hituri sînt revistele de gen.
În Romania, referitor la e-books au fost doar anunțuri deocamdata, de întîmplat încă nu s-a întîmplat nimic serios…
Adrian Crăciun
Iconostas cu chipuri şi icoane ale SFinţilor sefişti
şi ale vrednicilor ctitori mireni din Parohia Timişoarei
Duşan Baiski – pompier sau piroman?
Cred că lui Duşan Baiski îi mijeşte un zîmbet amuzat pre supt musteaţa lui de haiduc sîrbesc, citindu-mi mărturia despre prima sa creaţie literară, publicată într-un Paradox din 1973, cu titlul foarte controversat “Flăcările negre”!
Avînd eu la vremea aceea calitatea de secretar literar al cenaclului şi o autoritate circumstanţială presupusă de cîteva lucrări publicate în legendara Colecţie de povestiri ştiinţifico-fantastice şi în volumul colectiv din 1972, i-am primit vizita sfioasă, dar hotărîtă, într-un birou cu hărţi de soluri pe pereţi, la OSPA Timişoara, unde tocmai contribuiam la finisarea primului Cincinal în patru ani şi jumătate, o marotă a guvernanţilor din l̕ ancien règime.
Foarte receptiv şi cu o seriozitate de care nu s-a dezbărat pînă în zilele noastre, după o laborioasă frămîntare şi-a brevetat flăcările cu pricina, asigurîndu-mi şi mie prima experienţă personală de comuniune simbiotică autor-redactor de publicaţie.
Timpul s-a scurs hoţeşte, purtîndu-ne prin sine, surprinşi de bulboane sau rătăciţi pe meandre fără identitate, izbiţi de împrejurări potrivnice sau purtaţi impetuos de cele faste…
După aproape patru decenii de apartenenţă la loja wellsiană, Duşan Baiski este astăzi un scriitor şi un gazetar apreciat, căruia-i datorăm cu deosebire recunoştinţă pentru prezenţa Cenaclului pe Internet.
Dovedindu-se a fi un redutabil analist al războiului electronic printr-o carte excelentă pe această temă [1], el a zămislit, strategic, webul www.hgwells.ro, unde istoria şi membrii cenaclului dau faţă cu lumea, în care biobibliografii şi creaţii SF de pînă în 2005 sînt accesibile oricărui curios de pe mapamond. Între acestea, am mulţumirea de a mă înfăţişa cu un volum de povestiri SF [2], dar nu preget să-i fac mulţumire aici şi pentru un altul, de poezie în grai [3], postat pe alte site-uri, în cadrul unui program generos pe care-l promovează spre cunoaşterea scriitorilor bănăţeni.
Nu ştiu dacă Duşan a avut vreo premoniţie care să-i inspire Flăcările negre din 1973, dar este o realitate că cele care au devastat clădiri din Belgradul bombardat de aviaţia americană în 1999 l-au determinat să scrie o carte incitantă, despre o realitate sofisticată a războiului modern.
Sugestia perversă din titlu precum că prietenul nostru ar putea avea vocaţie de incendiator, datorită fascinaţiei tematice a focului ca element primordial este, desigur, o stratagemă menită să-i trezească cetitoriului interesul pentru textul de dedesubt.
Şi, cu toată aura-i de personaj pozitiv, nici pompier obişnuit nu poate fi, ci mai degrabă un tenace investigator şi un încriminator temerar al piromanilor care, asociaţi prin interese oculte, în numele libertăţii, adevărului şi democraţiei, provoacă incendii de proporţii continentale.
Iar eu, ca un cronicar de circumstanţă, îmi îngădui să-l parafrazez colegial pre înaintaşul Miron Costin, într-o formulare ce-mi exprimă întrucîtva şi loialitatea de grup şi patriotismul local, evocîndu-l pe Duşan Baiski: “Nasc şi la H.G.Wells Timişoara oameni!”…
NOTE:
[1] Baiski, Duşan – Război pe Internet, Ed. Waldpress, Timişoara, 2004;
[2] Luca, Marcel – Tactică şi strategie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998;
[3] Luca, Marcel – Ghin a lu’ Lunghin şi dilemele Tranziţiei, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998.
III. O denumire posibilă – literatura posibilului (LP)
În 1960, în celebra antologie de texte critice “Noi hărţi ale Iadului”, Kingsley Amis formula o idee care, în acea vreme, apărea ca bizară multora dintre cititorii pasionaţi ai acestui tip de literatură: “Pe zi ce trece, titulatura de literatură SF îşi pierde cîte un element din justificarea ei ca denumire pentru ficţiunea ştiinţifică…”
Dacă ţinem cont că Hugo Gernsback propunea în 1929 denumirea de science-fiction într-o revistă care se numea “Science Wonder Stories” (Povestiri ştiinţifice minunate) şi că prima revistă editată de el (cea în care publicase forma primitivă a numelui ce avea să rămînă conscrat de atunci – cel de scientifiction) avea o titulatură asemănătoare – “Amazing Stories” (Povestiri uimitoare), realizăm uşor faptul că, încă de la începuturile ei, noua specie literară a avut de înfruntat numeroase dificultăţi în delimitarea exactă a domeniului vizat. Cum se putea împăca rigoarea ştiinţifică, atît de des invocată, cu minunile şi cu domeniul uimitorului fanteziei?
H. Gernsback nu a putut să lămurească acest lucru la vremea sa şi, cu cît a trecut timpul, cu atît problemele s-au încurcat încă şi mai tare în această privinţă. Pentru că, dacă există o majoritate de opere cărora eticheta de SF li se poate aplica fără dubii, o minoritate destul de importantă utilizează numai ca pretext elemente de recuzită ale speciei sau îşi declanşează acţiunea de la un element considerat ca aparţinînd SF-ului. Ce fel de trunchi SF au opere de mare valoare literară, precum “SS – Great Britain” a lui Len Deighton, “Omul din castelul înalt”, scris de Philip K. Dick, “Undeva, cîndva” a lui Richard Matheson, “Operaţiunea Haos” a lui Poul Anderson sau “Babel”-ul lui Vladimir Colin? În mod evident, domeniul s-a extins mult mai rapid decît a prevăzut teoria literară şi apropiate retuşuri sînt aşteptate cu interes.
În amalgamul de denumiri utilizate în volumul “Posibilitate, utopie, mit”, Silvian Iosifescu o aduce la rampă şi pe cea de posibil-ştiinţific, titulatură împrumutată şi adaptată după aceea folosită în literatura italiană de Augusto Illuminati - literatura posibilului.
De ce simte Iosifescu nevoia de a adăuga limitativul “ştiinţific”? Poate pentru că încă se consideră că ştiinţa este singura unealtă umană riguroasă cu ajutorul căreia omul poate descifra tainele naturii, ale realităţii. De fapt, ceea ce lumea denumeşte “descoperiri ştiinţifice” sînt simple “descoperiri ale Realităţii”, fragmente mereu noi (pentru noi) ale universului înconjurător, încadrate cu ajutorul raţiunii în scheme coerente d.p.d.v. logic.
H. Spencer spunea despre cunoaştere că este asemenea unei sfere care, cu cît se lărgeşte, cu atît capătă o suprafaţă mai mare de contact cu necunoscutul. Necunoscut ce alcătuieşte infinita noastră Realitate.
Literatura mainstream este una dintre modalităţile prin care omul ia contact cu această Realitate. De ce nu ar putea fi literatura SF una dintre modalităţile de cunoaştere a acestei Realităţi posibile (fie ea viitoare, trecută, ori paralel prezentă), modalitate care să se subsumeze, asemnea ştiinţei, formei unice a Cunoaşterii?
Dacă acceptăm drept corectă această ipoteză, atunci nu putem decît să-i dăm dreptate lui Augusto Illuminati, iar confuzia ce mai domneşte încă în privinţa adoptării unei denumiri potrivite se va curma prin utilizarea formulei propuse de acesta. De ce Science-Fiction şi nu literatura posibilului, dacă ţinem seama de faptul că sintagma italianului este mai cuprinzătoare d.p.d.v. semantic decît aceea aflată în uz, permiţînd subsumarea mai multor categorii de lucrări artistice, imposibil de cuprins în alte tipuri de formulări?
O literatură a posibilului va permite încadrarea între aceleaşi limite a operelor de anticipaţie (cele care vizează lumile viitorului) şi a celor care înfăţişează universuri paralele, a utopiilor şi distopiilor, a lumilor trecutului, a ucroniilor… Tot, deoarece tot ce e construit de raţiune şi plasat sub semnul ficţiunii face parte din Posibil.
Relaţii de filiaţie
I. Domenii limitrofe
În a sa “Literatură SF”, criticul Florin Manolescu consideră că pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea literatura SF trecea drept “un subgen sau o variantă a literaturii de aventuri, a utopiei sau a prozei fantastice.” (s.n.) De altfel, nu este singurul care observă coexistenţa ei cu alte specii care, treptat, ajung să i se alăture sau să i se subsumeze (vezi cazul utopiei şi al anticipaţiei): acelaşi lucru îl face şi Mircea Opriţă în cartea sa dedicată utopiei, şi Silvian Iosifescu în “Consideraţiunile…” referitoare la graniţele dintre SF şi mit, şi Adrian Marino în “Dicţionarul de idei literare”.
Paleta este însă cu mult mai largă, familia în care SF-ul este, în prezent, copilul neastîmpărat cuprinzînd nenumărate odrasle; utopia, distopia, basmul ştiinţific, anticipaţia, opera spaţială, literatura fantastică, cea de tip heroic-fantasy, literatura straniului, ucronia, literatura feerică (feeria), ficţiunea politică, literatura onirică etc.
De ce este SF-ul elementul susceptibil de a determina coagularea în jurul său a tuturor trăsăturilor celorlalte modalităţi de creionare a posibilului imaginar? Deoarece limitele stînga – dreapta, respectiv spaţiul de desfăşurare în vederea construirii universului ficţional este /sînt extrem de generoase, între dimensiunea ştiinţei (cele mai ştiinţifizate opere literare, cu excepţia vulgarizărilor, sînt cele încadrate în hard-SF – a se vedea, spre exemplu, romanul lui David Brin şi Gregory Benford “Inima cometei”) şi cea a fantasticului ( cele mai apropiate de mister şi supranatural sînt operele care utilizează elemente şi structuri specifice literaturii fantastice şi stranii, de tipul romanului lui Robert Sheckley “Immortality Inc.”) existînd posibilitatea creionării unei multitudini de aspecte ale unei realităţi ce aparţine zonei literarului.
II. Între posibil şi probabil
Conform definiţiei întîlnite în DEX, posibilul reprezintă “ceva care se poate întîmpla sau realiza, care poate fi făcut sau imaginat” [1]. Deci orice ţine de domeniul imaginarului îşi găseşte automat loc în cîmpul posibilului. O astfel de explicaţie favorizează într-un fel înţelegerea opţiunii unor teoreticieni pentru denumirea de “literatura posibilului”, a lui Augusto Illuminati.
Prin ceea ce constituie parte de ficţiune, literatura SF ţine de factorul posibil. Şi, cum această secvenţă este denumită “fiction” (ficţiune) în engleză şi “fantastic” în traducerea şi adaptarea românească, sîntem nevoiţi să admitem că acceptarea în cîmpul semantic al existenţei posibile sau virtuale se datorează tocmai elementului de fantastic. În concluzie, cu cît intervenţia fantasticului în derularea evenimentelor considerate normale va fi mai profundă, cu atît va creşte ancorarea literaturii SF în dimensiunea posibilului.
De altfel, Florin Manolescu însuşi creionează o asemenea supoziţie: “Vulgarizarea şi anticipaţia reprezintă o literatură SF de gradul I, a posibilului sau o literatură cu model direct.” [2] Aprecierile sale se referă însă numai la două dintre componentele speciei literaturii SF, restrîngînd nepermis domeniul investigaţiei.
Acelaşi DEX defineşte probabilul ca pe ceva “care se poate întîmpla, produce; care poate fi adevărat” [3]. Altfel spus, probabilul aduce o notă caracteristică suplimentară anumitor aspecte din cîmpul posibilului, determinîndu-le capacitatea de a pătrunde în cîmpul Realităţii. Probabilul este o calitate oferită literaturii SF de elementul ştiinţific pe care-l incumbă operele cirumscrise genului. Cu cît acesta este prezent într-o proporţie mai mare în textul literar, în detrimentul celui fantastic, cu atît universul conturat în operă se apropie mai mult de Realitate, căpătînd credibilitate.
Operele lui Jules Verne au format, în secolul XIX, prototipuri de realitate probabilă pe termen scurt, de prognoză, de anticipație, în vreme ce la finalul secolului XX acelaşi lucru s-a întîmplat cu operele hard-SF şi cu cele cyberpunk.
Raportul între Posibil şi Probabil este unul de filiaţie: dacă un eveniment este posibil, automat el deţine şi un grad mai mic sau mai mare de probabilitate ca să devină real. Am putea aprecia deci că, dacă am considera Posibilitatea şi Realitatea drept cei doi poli ai lumii în care trăim, Probabilitatea ar constitui firul ce ar lega cele două universuri, fiecare fiindu-şi suficient sieşi.
Concluzia unui astfel de raţionament este aceea că toate operele SF aparţin, sine qua non, cîmpului semantic al Posibilului şi, în mod particular, o parte din ele care îşi axează credibilitatea pe exploatarea factorului ştiinţific pătrund în acela al Probabilului. De aici, cele aparţinînd unei secţiuni extrem de înguste îşi fac intrarea în Realitate, sub forma anticipaţiilor/ a previziunilor tehnice şi ştiinţifice (cele mai cunoscute exemple se pot extrage din scrierile lui Jules Verne, Albert Robida, în secolul XIX, şi din cele ale lui Arthur C.Clarke pentru secolul XX – ca să nu dăm decît aceste exemple).
Cu cît factorul fantastic/ficţiune este mai important în operă, cu atît ancorarea ei în Probabil este mai puternică, iar universul paralel pe care-l conturează devine mai credibil ca “altă Realitate”, la care nu avem acces decît acordîndu-i, în mod voluntar, credibilitate, pe perioada de timp cît ne cufundăm în interiorul său prin actul lecturii.
În fapt, se întîmplă exact acelaşi lucru ca în cazul basmelor – ne formăm o structură de aşteptare în care, în mod conştient, ne propunem să credem în “universul altfel” în care accedem şi căruia îi acceptăm coerenţa. Cu cît gradul de probabilitate va fi mai mare, cu atît inserţia în Real va determina, în mintea noastră, o stare de incredulitate (nu trebuie decît să ne amintim cu ce fel de zîmbete au fost întîmpinate, la începutul secolului XX, scrierile lui Jules Verne, catalogate drept romane de aventuri pentru copii şi tineret).
Cu cît gradul de probabilitate scade, aria Posibilului îşi întăreşte caracteristicile şi, în mod implicit, coerenţa, formînd ceea ce actualmente denumim universuri paralele, a căror existenţă, chiar şi în domeniul fizicii, este numai presupusă, dar nu şi certă.
Într-un astfel de univers ficţional, gradul de incertitudine este maxim, el fiind acela care determină credibilitatea sa. Nimeni nu va arunca din mînă, după primele capitole, cartea lui H.G. Wells “Maşina timpului”, pe motiv că nu poate să creadă în universul imaginat acolo. Mai mult, devine interesant chiar jocul cu Realitatea, pe care-l face aici scriitorul, inserînd în text termenul “maşină” pentru elementul auxiliar cu ajutorul căruia eroul face deplasările de-a lungul axei temporale. Lipsa aproape completă a oricărei descrieri tehnice, precum şi a principiului de funcţionare ne determină să presupunem că, de fapt, autorul nu a făcut altceva decît să înlocuiască noţiunile mai vechi (şi, implicit, perimate) din basme, noţiuni de tipul calul năzdrăvan, trăsura fermecată, buşteanul vrăjit etc. cu acest termen, cunoscut publicului dintr-un secol maşinist prin chiar esenţa sa.
Din această perspectivă, scrierile unui Isaac Asimov sînt mult mai credibile în ochii unui public mai avid ca oricînd de senzaţional şi de certitudini (care determină apelul la raţiune şi logică), decît operele lui Arthur C.Clarke, a căror principală caracteristică este anticiparea şi prognoza de tip social. Paradoxal, deşi veridicitatea romanelor sale s-ar putea verifica mai uşor, acţiunea derulîndu-se foarte aproape de timpurile noastre, iar extrapolările sale tehnice, ştiinţifice şi chiar de factură socială pornesc de la elemente reale, existente în contemporaneitate, ele sînt mult mai puţin gustate şi acceptate, în comparaţie cu acelea ale americanului, ale căror acţiuni se derulează într-un viitor foarte îndepărtat şi se petrec de-a lungul întregii galaxii, aducînd în prim-plan personaje destul de asemănătoare, în unele privinţe, cu acelea din basme.
Rezultă deci că, din relaţia dintre Posibil şi Probabil, operele cele mai apreciate de către lectori sînt cele profund ancorate în aria Posibilului, marcate de fanatsticul/ ficţiunea cu gradul cel mai ridicat. Universurile ficţionale cele mai credibile sînt cele a căror legătură cu Realitatea prezentă este cît mai mică posibil, tinzînd spre zero (să ne reamintim, spre exemplu, de povestirile cu fantome: care om raţional crede în existenţa lor? Şi totuşi ne îngrozim cu toţii atunci cînd citim o lucrare de ficţiune pe această temă, bine realizată d.p.d.v. al tehnicii literare, acceptînd, în mod conştient, universul paralel pe care-l propun).
BIBLIOGRAFIE
1. *** , Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975
2. Manolescu, Florin, Literatura SF, Ed. Univers, Bucureşti, 1980, p.43.
3. *** , DEX, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975
(în fotografie: Hugo Gernsback)
Mă chinui de multă vreme să scriu textul ăsta. L-am început de cîteva ori, mi-am stors memoria încercînd să aflu care e amintirea, care e momentul care m-a legat atît de strîns de literatura SF şi de oamenii care o scriu.
Am crezut iniţial că sunt lecturile din copilărie, apoi prima întîlnire cu un scriitor, apoi primul contact cu cenaclul SFera. Dar nu, cred că e o chestiune ceva mai adîncă.
Da, despre adîncime e vorba…
*
1993, august, prima mea zi în tabăra Atlantykron. Era cu cîteva luni înainte de publicarea primului meu desen în Jurnalul SF şi cu mai bine de jumătate de an înainte de apariţia Drumului spre iad în Supernova.
1993, august, prima mea zi pe insulă. Cu cîteva săptămîni înainte ajunsesem aproape întîmplător şi aproape împotriva voinţei mele la o întîlnire a cenaclului SFera, cînd tocmai se făcea lista cu participanţii la tabără. Carmen s-a uitat pe desenele mele şi m-a întrebat dacă vreau să merg pe insulă. Într-o agendă aveam cu mine un început de povestire.
1993, august, soarele e căţărat în vârful cerului. Poţi să mă vezi. Un adolescent de 16 ani, firav, cu părul netuns. Stau întins pe malul Dunării, la plajă, alături de cîţiva prieteni. Cu jumătate de oră înainte tocmai terminasem de instalat corturile, iar colegii de cenaclu au plănuit să meargem la scăldat.
1993, august, nu-mi amintesc cu exactitate data. Poţi să mă vezi stînd acolo. M-am ridicat în picioare, iar apa îmi linge degetele. Am pielea albă şi sînt teribil de slab. Sălciile scot un sunet ciudat cînd sînt atinse de vînt şi le picură apă din frunze de parcă ar sîngera. Carmen e la 200 de metri de mine, la plajă, pe o saltea, acolo unde Dunărea scobeşte un mic golf în pîntecul insulei. E o vreme minunată, iar apa pare făcută din sirop de smarald. M-ai fi putut fotografia stînd acolo. Un puşti slab ca o trestie, cu două coşuri pe fruntea acoperită de plete şi gleznele în apă. E chiar înainte de momentul acela. Cu doar cîteva minute înainte de momentul acela.
1993, august. Pe partea asta a insulei nu e multă lume la scăldat. De fapt, nu e nimeni în afară de noi. Sub picioarele noastre, în apă, e un vad din pietre. O ridicătură plină de colţi tăioşi care, atunci cînd Dunărea scade, iese la suprafaţă şi leagă insula de mal printr-un şiret de uscat, lat de cîţiva metri. Dar noi nu ştim asta. Sîntem şase. Patru bâieţi şi două fete. Cel mai mare dintre noi are 18 ani, iar mama l-a rugat în gară, înainte să plecăm, să aibă grijă de mine.
1993, august. Nu mai ştiu care din noi a avut ideea să trecem Dunărea pe vadul din pietre. Apa îmi ajunge pînă la genunchi şi tresar cînd simt prima tăietură. Poţi să mă vezi stînd acolo, înconjurat de apă. Îmi bîjbîi cu mîna degetul mare de la picior, unde tăişul unei pietre muşcase adînc. Sîngerez ca o salcie deasupra apei, iar picăturile roşii se topesc în siropul de smarald. Continui să merg apoi, prin apă, pînă cînd o altă piatră mi se înfige în talpă. Acum, apa îmi ajunge aproape de piept şi n-am cum să văd cît de tare m-am rănit.
1993, august. De unde mă aflu, pot să o zăresc pe Carmen. Are 23 de ani. Soarele se joacă pe pielea ei, dar îşi scapă razele în apă şi aşchiile lor îmi zgîrie ochii. Doi dintre prietenii mei s-au îndepărtat. Au sandale de plastic în picioare şi pietrele nu-i deranjează la mers. Aici am rămas patru. Poţi să ne vezi, ai putea chiar să ne faci o poză. Sîntem la mijlocul drumului, în mijlocul Dunării. La cîteva zeci de secunde de momentul acela.
*
Sînt clipe în care poţi să-ţi imaginezi ce o să se întîmple. Realitatea e previzibilă uneori. La fel ca textul ăsta. Tu aproape că ştii ce urmează, iar eu, aş putea să jur, în secunda aia aproape că ştiam ce urmează. Mi-a trecut asta prin cap. Ca un gînd rapid pe care l-am alungat repede. Ca un semnal de alarmă pe care n-am vrut să-l aud.
*
1993, august. Soarele ne face strălucitori. Apa de pe umeri sclipeşte, de parcă am fi acoperiţi cu solzi de cristal. E atît de multă lumină în jur, încît, dacă nu ar fi usturimea din talpă, aş putea să cred că sînt în rai. Una dintre fete se îndepărtează de noi şi ne spune că acolo unde este ea, la doar doi metri depărtare, pe fundul Dunării nu este decît nisip fin. Nici urmă de piatră.
1993, august. Acesta e momentul. Dacă ne-ai privi de sus, ai putea să vezi cum înotăm pe loc. După cîteva secunde de zbenguit pe nisip, Dunărea ne-a furat şi vrea să ne ducă cu ea. Înotăm încercînd să ajungem la vad, la pietrele care ne-au tăiat picioarele.
Fă un stop cadru acum. Priveşte-ne. Priveşte corpurile încremenite în valurile verzi. Apropie-te de chipul meu schimonosit de panică şi de efort. Este exact clipa cînd am realizat că o să mor.
Acum lasă filmul să curgă. Lasă Dunărea să curgă.
1993, august. Pe sub apă, totul e tulbure. Adîncimile nu au frumuseţea suprafeţelor. Nimic nu sclipeşte aici, iar siropul de smarald pare acum o ciorbă groasă. Îmi înfig mîinile în albia fluviului, în mîl şi nisip, şi încerc să mă folosesc de braţe ca şi cînd m-aş căţăra pe un munte. Din cînd în cînd, mă ridic la suprafaţă după o gură de aer, atunci cînd simt că plămînii vor să explodeze. Apa are acum mai bine de doi metri adîncime.
1993, august. Am încetat să mă zbat şi jur că imaginea care mi-a venit în minte atunci a fost una dintre caricaturile acelea care se tipăreau pe calendarele ori în almanahurile din anii 80: o mînă ieşită din apă căreia cineva îi fură ceasul. Şi aproape amuzat de gîndul ăsta, am scos o mînă la suprafaţă reconstituind imaginea ce-mi stăruia în minte.
1993, august. Înainte să mori nu-ţi trece prin faţa ochilor toată viaţa.
1993, august. Nu mai aveam putere să mă ridic după aer şi, resemnat cum probabil ajungi să fii în faţa unui pluton de execuţie, eram pe punctul să deschid gura şi să mă las inundat.
*
Sfîrşitul ăsta e mai puţin important pentru tine, devreme ce e clar că am scăpat şi că am ajuns acum, la 17 ani depărtare de ziua aia – dar ce ciudat e faptul că astăzi pe insula de la Capidava este chiar prima zi de Atlantykron – să scriu textul ăsta. O să-ţi spun că prin apă, undeva sus, am observat o pată neagră. Am crezut iniţial că aşa vine moartea, apoi, atunci cînd am realizat că ceea ce văd este, de fapt, fundul unei saltele, cu un ultim efort m-am împins către ea. O mînă m-a apucat de păr şi mi-a scos capul la suprafaţă. Peste cîteva minute eram leşinat, dar viu, pe mal. Nu a murit nimeni atunci. Un tânăr cu o saltea a apărut în mod miraculos lîngă noi şi ne-a scos din apă. O să-ţi mai spun că în cele aproape două săptămîni cît a durat tabăra, l-am căutat să-i mulţumesc. Nu l-am găsit.
Asta e toată povestea. Doar că apoi s-a deschis parcă o altă lume şi am început să-i cunosc pe toţi oamenii aceia fascinanţi, scriitori şi artişti plastici, tineri şi bătrîni, cu mintea liberă şi frămîntaţi de aceleaşi vise pe care le aveam şi eu. Şi am fost cucerit iremediabil. În ziua aia de august era să mor, însă, cumva, am renăscut.
*
1996, iunie. Sînt la Brăila. Învăţ pentru un examen. Poţi să mă vezi cum stau pe jos, în camera mea, înconjurat de cursuri. Un tînăr pletos şi firav. Dacă ai da sonorul mai tare, ai auzi ţîrîitul unui telefon. Poţi să mă vezi cum sar în picioare, cum ridic receptorul, însă nu poţi auzi vocea de la celălalt capăt al firului. Vezi doar chipul meu cum se schimbă, cum încremeneşte. Aud şi acum cuvintele alea:
- Marian, Carmen nu mai e. S-a înecat.
Orion nr.4 a apărut în noiembrie 1989, cu puţin înaintea Congresului al XIII-lea al PCR şi, deşi avea pe copertă un războinic care trăgea sabia din teacă, nimeni nu s-a sesizat. Acest ultim număr al primei serii propunea mai multe surrprize cititorilor săi.
În primul rînd coperta era „colorată“ cu o culoare roşie, care apărea pe chenarul revistei şi pe mantia războinicului. În al doilea rînd revista îşi schimba subtitlul cu unul care o definea mult mai bine, „literatură şi artă ştiinţifico-fantastică“. În fine, pentru prima oară în România, o revistă edita un număr consacrat în întregime fanteziei eroice.
În pagina de editorial Viorel Pîrligras retrasează „coordonatele fanteziei eroice“, polemizînd un pic cu Florin Manolescu, autorul excepţionalului compendiu Literatura SF, asupra definiţiei „heroic-fantasy-ului“.
Mai toate prozele şi articolele publicate aici respectă tema revistei.
Proze originale: „Bătălia Arbatului“, fragment din Campionul reginei Shaana cea dintîi dintre Cronicile lui Gondor, repovestite de Mihnea Columbeanu; „Construcţia“ de Mihail Grămescu.
Traduceri: „Taina cavalerului stelei albastre“, de Marion Zimmer Bradley, traducere de Gustav Wahl; Lumea lui Rocannon, de Ursula K. le Guin, traducere de Mihai Dan Pavelescu – ocupă tot caietul doi al revistei, împreună cu serialul BD Barbarella.
Articole de prezentare: „De la mit la basm, de la basm la SF“, de Anamaria Borlan; „Heroic Fantasy sau farmecul indiscret al kischului?“ (cum vă place) de Marian Mirescu; „Fantezia eroică în benzi desenate“, de D. Niţă (în cadrul rubricii Galaxiile bidimensionale); „Zilele cenaclului Henri Coandă“, foto-cronică de Dragoş Vasilescu.
În pagina 3 este lansat un concurs de benzi desenate SF, cu temă la alegere, dar cu o planşă obligatorie după un scenariu dat. Argumentul concursului este semnat de D. Niţă, care face o trecere în revistă a concursurilor precedente de benzi desenate din anii `70, şi generaţia de desenatori care a rezultat.
Aproape 100 de tineri au trimis planşe la concurs dar, din păcate, rezultatele vor fi date publicităţii de-abia după 5 ani.
Înainte de revoluţia din decembrie 1989 a avut loc una mai mică (muuult mai mică, dar cu impact totuşi asupra cîtorva zeci de mii de cititori) în redacţia revistei Orion. Viorel Pîrligras părăseşte redacţia din cauza diferenţelor de vederi ireconciliabile dintre el şi Dragoş Vasilescu, privind construcţia revistei. El spera s-o impună în locul său pe Cristina Diloiu, dar bineînţeles, Vasilescu a luat acest fapt ca pe o glumă bună şi va scoate numărul 5 al revistei fără V. Pîrligras şi fără C. Diloiu.
Datorită originalităţii şi tirajului său uriaş (difuzat în toată ţara) prima serie a revistei Orion a avut un impact enorm asupra a zeci de mii de cititori, mulţi dintre ei ne-sefişti, care i-au păstrat un colţișor în memoria lor afectivă pînă astăzi (din păcate nu şi în bibliotecă, fiind tipărită pe o hîrtie proastă de ziar, nu s-a putut conserva foarte bine).
Mai mult decît atît, ea şi-a îndeplinit şi scopul financiar pentru care fusese aprobată apariţia sa, din beneficiul rezultat din vînzarea revistei s-au plătit salariile întregului personal al Teatrului Liric din Craiova pe un an de zile. Şi colaboratorii revistei au fost bine plătiți, cu sume cuprinse între o sută şi cîteva mii de lei, în funcţie de contribuţia fiecăruia.
Dar povestea revistei Orion nu se termină aici.
Iconostas cu chipuri şi icoane ale SFinţilor sefişti
şi ale vrednicilor ctitori mireni din Parohia Timişoarei
Il Condottiere Cornel Secu
Î
ntre personalităţile care sînt inseparabile de consolidarea şi ascensiunea Cenaclului H.G.Wells, iar mai apoi de naşterea şi impunerea Clubului Helion, cu cele două publicaţii aferente, una dintre cele mai proeminente este, neîndoielnic, profesorul Cornel Secu.
Predecesorul său, Gheorghe Baltă, menestrel ce se acompania iscusit cu o chitară rece, preţuitor răsfăţat al studentelor frumoase care se perindau vădindu-şi talentele prin lăcaşul de cultură şi care considera votca un adaos necesar specializării sale universitare în limba rusă, tocmai se transferase ca translator la uzina Rulmentul din Braşov, exasperat de cerbicia administrativă a directorului de atunci al Casei, Valeriu Panasiu.
Originar din Băileştii legendarului Nea Mărin, întruchipat de aborigenul Amza Pellea, înalt, arătos, cu antecedente în atletism şi handbal, Maître, cum a fost degrabă poreclit, după apelativul pe care-l folosea adesea, s-a implicat de la începutul lui martie 1972, cu energie specific oltenească, exuberant şi bătăios, în toate demersurile noastre.
În vara acelui an ne asumaserăm amîndoi realizarea primului fanzin tipărit din Romania, publicaţia-fanion Paradox. Îmi amintesc de o zi de la sfîrşitul lunii august în care, pe la ora prînzului, ne-am refugiat într-un bar de zi din apropiere de Bastion unde am tăifăsuit pînă spre seară, după o nouă întrevedere stresantă cu tovarăşul Ciucă, şeful Direcţiei Presei, Cenzura adicătelea.
Maître îşi dăduse măsura într-o bătălie urieşească de convingere a pitecantropului ideologic, drept-veghetor la virginitatea culturii scrise, care după ce investigase cu exigenţe goebbelsiene conţinutul revistei, îşi manifesta spre final îndărătnicia, prin refuzul de bun de tipar pentru coperta realizată de talentatul Sandu Florea, astăzi un resemnat cetăţean american cu reşedinţa în New York.
Demonstraţia de elocinţă, persuasiunea şi nu în ultimul rînd umorul lui Cornel Secu l-au învins pe Cerber! Am toastat în mai multe rînduri pentru reuşită, ne-am povestit biografiile romanţate de pînă atunci şi nu bănuiam că lansăm la apă bastimentul unei prietenii care împlineşte acum aproape patru decenii…
Timp de nouă ani pînă i-a predat ştafeta celuilalt prieten ce-mi e aproape de suflet, Viorel Marineasa, Maître ne-a fost alături la prima Consfătuire Naţională a Cenaclurilor SF, la organizarea celei de-a treia la Timişoara, la realizarea fanzinelor Paradox de pînă în 1980, în deplasările din ţară şi primele două din Polonia.
Apoi, după un popas de trei ani la Casa Tineretului, unde a înfiinţat Clubul Helion, instalat apoi ca director al Casei Universitarilor, a devenit în mod paradoxal adversarul teoretic al Cenaclului H.G.Wells, împuţinîndu-i membrii pe care iniţial se străduise să-i fixeze, fiind un fel de Cronos predispus să-şi mănînce odraslele, deoarece printre principalii membri fondatori ai proaspetei entităţi erau destui foşti colaboratori, vrăjiţi de noile oportunităţi de publicare în fanzinul Helion şi buletinul de teorie, critică şi istorie literară Biblioteca Nova.
Din competiţia aceasta se pare că a cîştigat SF-ul timişorean, apartenenţa simultană la cele două organisme culturale devenind un fenomen curent, existînd chiar şi un fel de colaborare “instituţională” uneori, diferendele fiind mai curînd de natură orgolios-patrimonială, precum cel privind dreptul de autor pentru Revelionul SF [1], adjudecat pînă la urmă de vindicativul Il Condottiere Cornel Secu, Maître şi Căpetenia tribului helionicesc!…
NOTE
[1] Fiind mai vîrstnic şi deci prin definiţie mai înţelept, conclavul clanului wellsian a cedat şi şi-a botezat manifestarea anuală Trăznălionul SF, transferînd-o la sfîrşitul lunii octombrie, în ziua trecerii la ora de iarnă.
(foto Ștefana Czeller)
„ Nici nu mai ştiu cînd anume a început să-mi placă BD-ul. […] Să fie nostalgia după fanzinele SF publicate în Craiova, cu totul surprinzător şi neaşteptat, în a doua jumătate a anilor `80 (Orion, desigur! ) în care Viorel Pîrligras, Dodo Niţă, Marian Mirescu ş.a. făceau proba unei măiestrii pe care BD-ul românesc încă nu a egalat-o?”
Adrian Cioroianu,
„15 ani de aventuri în spectrul vizibil”
Lettre Internationale nr. 60/2006
Orion nr. 3 a apărut în iulie 1989 şi s-a dorit un număr tematic, „Omul şi mediul”, conform editorialului din pagina 2, semnat de Gustav Wahl şi Dragoş Vasilescu. Şi coperta desenată de Viorel Pîrligras era sugestivă: un tip fuge de o plantă enormă care distruge un bloc cu mai multe etaje.
Acest număr este fără mari surprize. Găsim în paginile lui proze originale: „Carnaval în Babilon“, de Viorel Pîrligras, „Totul e în ordine“, de Victor Martin, „Columna“, de Mihai Grămescu şi „Ultima dimineaţă“, de Dragoş Vasilescu.
Traduceri: „Oraşul închis“, de J. G. Ballard, traducere şi ilustraţii de Marian Mirescu; „Moartea violetă“, de Gustav Meyrink, traducere de Gustav Wahl; „Cîmpiile de catifea“, de Anne McCaffrey, traducere de Smaranda Zănescu (fosta soţie a lui Radu Honga). Plus finalul romanului Cavernele de Oţel şi continuarea benzii desenate Barbarella.
La finalul romanului lui Asimov a apărut articolul meu „Universul Fundaţiei Asimoviene“, în care am trasat cronologia evenimentelor din romanele marelui scriitor şi mai ales, pentru prima oară, am făcut legătura între cele două mari cicluri ale sale: fundaţiile şi roboţii. Articolul va mai fi reluat şi în paginile SF ale ziarului Renaşterea Bănăţeană şi chiar ca postfaţă la romanul Fundaţia, editat de Nemira după schimbarea de regim.
În fine, apar şi două benzi desenate de Valentin Iordache, Mgl, Gucci & Corgi precum şi o BD creată special pentru revistă de Viorel Pîrligras, pe format A3, Clipe…, în care personajul principal este un alter-ego al autorului, proiectat în viitor, dar cu aceleaşi probleme ca în prezent.
În cadrul rubricii Galaxiile bidimensionale am prezentat universul grafic inedit al creatorului belgian François Schuiten: „Fascinaţia Oraşelor Obscure“. De asemenea am mai semnat partea a doua a articolului „Vlad Muşatescu – precursor al SF-ului“, în care am vorbit despre romanul său La Sud de Lacul Nairobi, apărut în 1946 la editura ABC din Craiova.
Ca o curiozitate, semnalez faptul că, în urma discuţiilor purtate cu Vlad Muşatescu despre acest roman, dînsul l-a rescris, modernizîndu-l, şi l-a publicat în 1997 la editura Aius din Craiova. Coperta a fost semnată de Viorel Pîrligras, iar bibliografia completă de mine. În 2002, la 3 ani după decesul cunoscutului scriitor, am publicat la editura MJM din Craiova volumul de corespondenţă Extravagantul Vlad Muşatescu.
La finalul revistei Orion, o pagină întreagă este dedicată răspunsurilor de la Ancheta SF propusă în numărul anterior, cu selecţiuni din cele peste 2.000 de scrisori primite la redacţie! Una dintre scrisori era semnată… Cristian Ionescu, viitor autor al unui monumental index al literaturii SF. Dar acest subiect îl vom dezvolta cu altă ocazie.
(VA URMA)
OFERTĂ: CĂRŢILE DIN 2012 CU 20% REDUCERE!
Numărul curent – ediţia print
