Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „Profeții despre trecut“

Am scris nuvela „Profeţii despre trecut“ cu gîndul că volumul editat de Adi Crăciun ar trebui să devină pentru spaţiul cultural românesc actual cam ce a fost volumul de cyberpunk daco-getic al motocentaurilor din anii ’90. Ba chiar mai mult de atît, din cel puţin două motive: 1. vizibilitatea şi oportunităţile de marketing superioare faţă de ce se întîmpla în anii ’90; 2. accesibilitatea şi prestanţa favorabilă steampunkului în faţa „largului public“ (aici intră toată lumea, cu mainstream, vlădică şi opincă) comparativ cu cyberpunkul mult mai de nişă (şi atunci, şi acum, şi mai ales în varianta altoită mitologic de către motocentauri).

Ca şi în cazul pomenit, m-am gîndit la Steampunk: A doua revoluţie ca la o carte de stîrnire, controversată, bîjbîind pe cărări nebătute (la noi) şi demonstrînd că sefeul şi genurile conexe nu sînt în mod implicit fenomene saxone. În cadrul unui grup de discuţii cu scenarişti şi regizori români petrecut la festivalul clujean de film (TIFF), cînd am propus să ne apucăm de primul film horror 100% românesc, unii au rîs, alţii s-au mirat, iar alţii au spus ce le-a venit prima dată pe limbă – că vampirii, zombii şi extratereştrii nu-s compatibili cu cultura românească şi o adoptare a lor ar părea în cel mai bun caz parodică şi inadecvată. La rejudecarea situaţiei, ceva mai tîrziu, am căzut de acord că, dimpotrivă, sînt concepte universale pe care le atribuim spaţiului saxon (ori, mai grav, american) doar prin reflexele de gîndire determinate de maşinăria de marketing hollywoodiană. Ba mai mult, cel puţin vampirul e foarte legat de spaţiul românesc, doar că n-am ştiut noi ce să facem cu el şi ni l-au luat alţii, iar acum începem să avem impresia că a fost dintotdeauna al lor. Aşa se face că astăzi cosmonautul Gheorghe şi extraterestrul din vîrful măgurii par să se preteze mai degrabă revistei Caţavencu decît unei lucrări literare cît de cît sobre. Iar prezumtiva situaţie ca un înalt demnitar PDL-ist să fie nevoit să iasă în faţa poporului, anunţînd că au venit extratereştrii şi avem probleme mai grave decît FMI-ul, pare de-a dreptul hilară. N-avem protocoale de urgenţă nici pentru inundaţii, darămite pentru extratereştri. Aducerea steampunkului în spaţiul românesc ar trebui să mai relaxeze acest cîrcel de percepţie culturală a poporului nostru.

Acesta ar fi primul motiv care m-a împins să scriu nuvela din acest volum. Al doilea e legat strict de fanii familiarizaţi cu steampunkul. Am vrut să scriu o povestire care foloseşte toate ingredientele genului (inventatorul, puterea aburului, povestea „de epocă alternativă“, retrofuturismul şi spiritul punk al revoltei faţă de sistem) dar nimic din recuzita sa (mijloace de transport bazate pe aburi, secolul XIX, aventurieri, zepeline şi pistoale). Sper să fie o proză care să nască dileme pe seama limitelor genului. Şi mai sper că nu m-am îndepărtat prea mult de canoane încît să nu-şi mai aibă locul în context. Antologatorul Adi Crăciun a tot tras de mine să mă apropii mai tare de reţetă, eu am tras în direcţia opusă, dar pînă la urmă cred că, undeva la mijloc, necesarul s-a întîlnit cu suficientul.

Iar dacă se va găsi totuşi vreunul să mă acuze că n-am fost destul de paşoptist, o să-l îndrum spre ce a zis Bruce Sterling zilele astea, aflînd de antologia noastră: Given their 20th century, they’ve got a lot to be steampunk about.

Aron Biro

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „Ultima clepsidră“

Cînd Horia Ursu şi Michael Haulică m-au întrebat anul trecut la Bookfest dacă aş putea să scriu un steampunk, am ştiut că şansa asta nu trebuie ratată. Fiind pasionat de gothic şi de proto-SF, pe care le consum din greu (aş citi oricînd Wells sau Verne), ştiam că nu mi-ar fi greu să creez un univers victorian întunecat, dar mai ştiam şi că nu aveam în mînă toate elementele. Aşa că m-am grăbit să văd exact cam cum stă treaba cu genul, citind sau recitind tot ce avea o oarecare legătură cu maşinării şi invenţii ahead of their time, sau cu ideea de progres aşa cum era ea văzută în secolul al XIX-lea. Am parcurs rapid romane, antologii (pot spune că MacLeod şi Brooke m-au impresionat cel mai tare), dar totodată am adunat şi informaţii ştiinţifice, scotocind prin acestea din urmă pentru a găsi o idee, tot aşa cum le-am explorat pe primele pentru a găsi şi înţelege atmosfera.

Ideea acţiunii am găsit-o ca de obicei în fapte reale (pe care bineînţeles le-am distorsionat după cum mi s-a părut mie potrivit, dezvoltînd de aici mult mai departe). Cum orice detalii ar putea fi considerate spoiler, menţionez doar că secvenţa-cheie care se petrece în beciurile Poliţiei e inspirată de o descoperire cutremurătoare din Londra sfîrşitului de veac XIX. Pentru a spori credibilitatea, am apelat la cîteva referinţe de natură criminalistică despre procedee de investigare a infracţiunilor contestate şi abandonate ulterior, odată cu modernizarea domeniului, procedee pe care am decis ca personajele mele să le aplice în continuare şi desigur să le dezvolte (sîntem într-un SF, nu?…). În fine, aerul general al povestirii am încercat să fie unul clasic, dar cu elemente de modernism – în special o accelerare a acţiunii, alt procedeu la care apelez eu în mod obişnuit. În felul ăsta, cred că am reuşit să ating pragul de originalitate dorit, fără a ieşi din schema cerută de canoanele genului.

Odată povestirea terminată, le-am trimis-o lui Horia şi Michael – feed-back-ul a fost pozitiv, dar cum acţiunea se petrecea într-un stat numit Londra Victor, am fost întrebat dacă nu pot să o mut în România. La momentul respectiv habar nu aveam că tema trebuia să fie specifică ţării noastre – dar m-am conformat, considerînd că asta ar spori originalitatea acţiunii. Numai că pînă am schimbat eu ce era de schimbat, m-am trezit că editorul nu va fi, cum credeam eu, Michael, ci Adrian Crăciun.

Acest lucru nu era de natură să mă bucure – Adrian îşi exprimase neîncrederea în romanul meu înainte de lansarea acestuia în vara trecută, dar nici să mă îngrijoreze din cale-afară – după ce l-a citit, mi-a comunicat că deşi nu e genul lui (cartea mea este scrisă în stil gothic), încercarea mi-a reuşit. Astfel, cu toate că aş fi fost mult mai liniştit cu Michael, despre care ştiam că îi place felul meu de a scrie, atît timp cît eram convins că Adrian va lua o decizie corectă, mi-am zis că singura problemă reală ar fi putut veni de la mine – la urma urmei, nu mai scrisesem steampunk pînă atunci… Aşa că, fie ce o fi, am retrimis povestirea în variantă… autohtonă.

Desigur că nu a rămas în această variantă. Adrian mi-a făcut ceva sugestii şi corecturi – nu tocmai puţine, şi am încercat pe cît mi-a fost posibil să ţin cont de ele. În cîteva cazuri nu sînt convins că a avut dreptate, pe cînd în altele dimpotrivă, intervenţia lui a fost fără îndoială salutară. Spre exemplu, titlul iniţial al poveştii era în limba latină. Mi s-a comunicat că, în plus, spune prea multe, şi am fost întrebat dacă aş putea să îl schimb. Fără mult entuziasm, am trimis o listă cu cinci titluri, din care Adrian a ales „Ultima clepsidră“, şi stînd apoi şi judecînd mai bine, mi-am dat seama că într-adevăr titlul acesta era mai incitant decît cel iniţial, aşa că l-am acceptat. Şi bine am făcut, pentru că mai mulţi apropiaţi s-au arătat încîntaţi de schimbare.

Cam asta ar fi de spus – restul îl vor spune cititorii după ce îmi vor citi povestirea.

Oliviu Crâznic

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mișelește de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureștilor“

Poze, wiki, dușuri, homleși

Sînt cîteva cărți pe care îmi place să le știu în bibliotecă sau pe vreo masă, pe undeva la îndemînă ori chiar la vedere. Astea:

Am apucat să citesc doar cîteva pagini din fiecare, de una chiar mă luasem serios, dar am abandonat-o pentru că a trebuit să citesc musai altceva (despre care trebuia să scriu) și-apoi altceva și tot așa… Acum o plimb din nou pe mese, doar-doar oi termina-o (aseară am mai citit cîteva pagini din ea).

Cam asta e istoria mea de amor cu steampunkul. Ne cunoaștem din vedere, ca să zic așa.

Și-acum… povestea poveștii „Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mișelește de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureștilor“.

E faină ideea asta cu making of, și pentru cititor, pentru că pătrunde în „laboratorul de creație“ al autorului, dar și pentru scriitor, pentru că își poate face o rutină – observînd, trăgînd concluzii – care să-l ajute pe viitor. Ar trebui să fac machingofuri de-astea după fiecare poveste pe care o scriu. Măcar așa să păstrez filmul scrierii, să-mi păstrez amintirile. Bașca – acum evităm cacofonia – consolidarea metodei.

Pornirea. Cum am plecat în scrierea poveștii lui Calistrat Hadîmbu? De la ce?
De obicei plec de la o frază care mi se formulează nu se știe de ce, dar dacă sînt pe fază o prind, o pun pe hîrtie și… uneori treaba asta se termină după 10 pagini, cu povestea gata. Pornind de la o frază sau o imagine.

De data asta am plecat de la capitolul 2 al unei nuvele pe care am început-o anul trecut (Șapte zile din moartea lui Iris). În acest capitol apare Raul Colentina  care îl omoară într-un han pe unul. (Raul Colentina este eroul unui roman la care mă gîndesc de vreo 3 ani, dar cred că primele pagini din el le-am scris în urmă cu vreo 30 de ani, numai că atunci nu știam că ăla va fi romanul lui Raul Colentina, așa cum, cu nici două luni în urmă, nu știam că va fi un roman steampunk) Și m-am gîndit eu: mă, secvența e faină. De ce să nu scriu eu povestea ăluia de-a murit?

(Nu e spoiler ce zic eu acum, pentru că asta se știe încă din titlu. Și mai multe nu zic.)

Mai rămînea de aflat povestea ăluia. Adică să-l fac din figurant personaj principal. Și, evident, de adus și alții pe lîngă el. Sau de aflat cu cine s-a înhăitat gagiul.

Dar înainte de a trece la inventat/căutat una-alta, am vrut să văd care este exact perioada victoriană , că cică steampunkul e ceva din acea epocă. Și iată ce am aflat (vorba cuiva): regina Victoria a domnit în perioada 1837 – 1901. Din acest punct se putea merge mai departe.

Sînt multe lucruri care m-au ajutat la crearea poveștii, a personajelor… În materie de personaje scriitorul inventează cel mai puțin. Tot ce trebuie să facă e să-și amintească. Gesturi, priviri, cuvinte, costumații… Iar dacă prin memoria lui nu găsește suficient material, n-are decît să iasă pe stradă și să caște ochii. Pe strada de asfalt/piatră/pămînt, ce-o fi, sau pe strada internetului.

Cum de multă vreme stau mai mult în casă, internetul a fost de bază și de data asta. Am văzut sute de poze. Pe site-uri de steampunk, convenții steampunk, albumele lui Cherie Priest de pe Facebook, pe Wikipedia, site-uri de modă, blogul lui Cherie Priest, poze, cît mai multe poze cu oameni costumați, poze cu arme, cu bijuterii, site-uri care prezintă obiecte transformate în stil steampunk sau doar obiecte vechi din perioada respectivă, liste de invenții (măcar să știu dacă personajul putea avea cu el o mașină de scris sau dacă-și putea aprinde țigara cu chibritul), orice cu Cherie Priest, poze din Bucureștii vechi… Așa mi s-au înfiripat și au prins consistență Andrian Burghelea, Calistrat Hadîmbu, Magdalena Ghica (pentru costumațiile ei a trebuit să văd mai multe poze, uneori să le combin, să aflu cum se numește una sau alta). Părul albastru al Magdalenei l-am văzut în cîteva poze cu Cherie Priest făcute de Libby Bulloff, de pildă.

Scaunul profesorului Anastasie Ghica. L-am văzut și pe-ăla într-o poză, de-aia a fost nevoie ca profesorul să aibă un acident, ca să stea în scaunul acela. Și uite-așa viața personajelor e dictată de capriciile autorului.  Apariția și dispariția lor la fel. Am vrut eu musai să scriu despre scaunul ăla. Și? Care-i problema? Dacă apare un scaun, cineva trebuie să stea pe el. Nu?

Asta cu uitatul la poze m-a inspirat cel mai mult.  E o chestie pe care sigur am s-o mai fac. De pildă, personajul Melchior Melchisedec mi-a apărut pe cînd mă uitam la o poză. Și mi-am zis: e prea mișto tipul, ca să nu fac un personaj din el. Și apropo de Melchior… Mi-a venit ideea numelui Melchior Melchisedec cînd făceam duș. Apoi rasul… Cînd am ieșit din baie mai știam doar că avusesem o idee mișto. În fine. M-am resemnat cu nenorocirea că am pierdut-o. Mă așez la comp și primesc o cerere de prietenie pe Facebook. Mă uit la om, în pagina lui, să văz una-alta și… la muzici sau nu mai știu la ce capitol, văd numele ăsta: Melchisedec. Ura! Și mi-am amintit numele care-mi veni sub duș.

Tot sub duș mi-a venit altă idee, o secvență care explică numele dirijabilului. Oarecum. De data asta am ieșit de sub duș și am notat-o, n-am mai provocat facebokiștii.

Povestea poartă personajele de la București pînă la Skagen, în vîrful nordic al Danemarcei. Așa că au trecut prin multe localități. Prin multe chiar de la noi. Iar în perioada aia, Transilvania era sub stăpînire străină și… ghici cum se numeau localitățile?

Site-urile primăriilor sînt grozave, unele chiar au o lista cronologică cu denumirile… pînă cînd încep să se refere la localitatea respectivă cu numele actual, dar fără să spună că din anul cutare i s-a spus Codlea. Sau Ghimbav… Dar nu uită să menționeze variantele numelui în română, germană și maghiară. Asta despre Transilvania. Dar să nu credeți că în rest e altfel. Nici cu Roșiorii de Vede nu mi-a fost ușor. Așa că… s-ar putea ca unele chestii să nu se pupe. Unde am găsit ceva clar a fost OK, unde nu, am mai improvizat și eu. Că doar nu scriam scenariul unui documentar!

A fost mai ușor să găsesc nume de indivizi din localitățile respective. De pildă Comșa din Făgăraș. A fost printre primele familii venite în… Codlea? Sau Ghimbav? Am uitat… Deci venite din Făgăraș, dar știu și eu o familie Comșa din Făgăraș, un domn Comșa mi-a fost profesor, apoi director la liceu. Am fost și vecini de bloc? Avea o fată Cristiana și una mai mare… nu mai știu cum o chema. Cred că așa era. Numele personajelor sînt în mare parte reale, am cunoscut oameni cu numele alea, pe unele le-am prelucrat un pic. Raul Colentina și Petrică Albu vin din celălalt roman (Viața și aventurile nenicului Raul Colentina), pe Magdalena Ghica am vrut s-o cheme așa, inițial o chema Ruxandra Ghica, apoi am zis că e mai bine Magdalena Ghica, Magda…. o să vedeți și mai cum. Karcsi era un prieten al meu în școala generală. Liviu Nechita și Adi Gegiuc erau doi folkiști din Iași. De la ei au venit Liviu Gegiuc și Adrian Nechita. Sînt și ei pe Facebook (Adi locuiește în Iași, Liviu e în Italia), tocmai ce am dat de ei. Andrian Burghelea vine din Andrian, am un unchi pe care-l cheamă așa, și Burghelea, care era numele unei colege de la Slobozia, dacă îmi mai amintesc bine. Și tot așa. Gyuri Székely mi-a fost coleg la facultate. Să mai zic de Nicu V. Cuniche și Bebe Haralambie? Am o listă cu numele și localitățile de unde e fiecare. Amănunte. Fără importanță pentru cititor, probabil cititorul nici nu se gîndește cum au apărut numele astea. Dar uite că pînă și alegerea lor e o poveste întreagă.

Am căutat orașe în Danemarca prin care să treacă eroii povestirii. Și poze din orașele alea. Mă gîndeam că poate mă ajută la ceva. Măcar să aleg între două orașe. Așa am găsit case din cartierul Fiskerklyngen din Frederikshavn și am aflat că s-a făcut o cale ferată la 1890 care lega Frederikshavn de Skagen, numai bine ca să aibă pe unde merge Petrică Albu cu Navalonul (despre ăsta chiar nu spun nimic!) în partea de nord, dincolo de Limfjorden.

Am găsit poze cu bicicleta din 1889, cu motocicleta Hildebrand-Wolfmüller din1894, cu o mașină Benz din1885, am o poză cu aeroplanul-automobil al lui Traian Vuia.

Am umblat pe site-uri de modă ca să găsesc cum se cheamă diferite părți din îmbrăcămintea de damă… iar unde n-am găsit, am improvizat, am inventat cuvinte.

Am mai inventat și alte cuvinte. De pildă, apare acolo giffardul, ca sinonim pentru aerostat și dirijabil. Pentru că în lumea aceea, Ferdinand von Zeppelin n-a mai ajuns să cumpere schițele lui Henri Giffard de la văduva acestuia, ci francezul chiar e reușit să impună aparatul creat de el în 1852.

Medalionul Magdalenei Ghica există, l-am văzut într-o poză. Așa cum Cumpăna luminată există și ea, dar nu cu acest nume.

Evident, au fost pasaje pe care le-am șters în timpul scrierii. Cu ele am făcut un fișier care are cuvîntul homleși în titlu. Nu e bine să arunci, poate mîine îți e de folos ce ai arunca azi cu nonșalanță. Cîteodată e bine să ai mentalitate de hîrciog. La chestia asta cu scrisul, eu am.

Povestea cu Vizirenii mi-am imaginat-o în 2007, cînd am trecut prin Vizireni. Mergeam la o lansare Tritonic, Marius și Bogdan erau în față, eu stăteam pe bancheta din spate și notam într-un carnețel ce vedeam pe geamul mașinii.

Dar cred că ar fi cazul să mă opresc, să mai aveți ce citi și în carte. Deși nimic din ce am scris aici nu este în povestire, doar niște nume, niște chipuri…

Veți găsi  „Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mișelește de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureștilor“ peste aproximativ două săptămîni în antologia Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011).

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „Nostalgia revoluţiei”

Cum am scris steampunk românesc

În august 2010, la invitaţia domnului editor Horia Nicola Ursu, am propus pentru proiectul de antologie steampunk de la Millennium Books singura mea povestire steampunk, intitulată „Legiune” şi publicată iniţial în 2004, în volumul An/Organic. (Cea mai mare parte a acestei povestiri o puteţi citi gratuit pe site-ul meu la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/ianorg-html/legiune.) Din păcate, „Legiune” suferea de două defecte grave: nu era inedită şi nu era plasată în spaţiul românesc.

Ca urmare, mi s-a propus să scriu un text steampunk plasat anume în spaţiul cultural şi istoric românesc. Singura problemă fiind că, din cîte ştiu, pînă pe la 1860 sau 1870 societatea industrială a fost ceva ce li s-a întîmplat altora. Cum să creez o poveste despre maşinării industriale în Ţările Române (sau în Principatele Unite, de la un moment istoric încolo) dacă acestea aveau industrie puţină spre deloc? Nu cumva sintagma „steampunk românesc” reprezintă o contradicţie în termeni?

Aşa se face că, în octombrie 2010, am scris o schiţă intitulată „Nostalgia revoluţiei” – un răspuns polemic pe marginea mesajelor primite din partea domnului antologator Adrian Crăciun. Spre surprinderea mea, schiţa a fost acceptată pentru publicare. Spre surprinderea mea şi mai mare, a cîştigat un concurs de proză scurtă organizat în cadrul cenaclului virtual AtelierKULT. La o lectură în public, la „Clubul înţelepţilor” (unde am fost invitat în ianuarie 2011 de domnul Mihail Grămescu), a fost primită cu căldură. Şi, după cum m-a asigurat vechiul meu prieten, Tudor Popa, „Nostalgia revoluţiei” este o mostră reuşită de steampunk românesc, în ciuda faptului că autorul ei e sceptic cu privire la posibilitatea existenţei unui asemenea hibrid literar.

Vă invit să o parcurgeţi şi dumneavoastră în antologia Steampunk: A doua revoluţie. Sper să vă amuzaţi tot atît de mult cît m-am amuzat eu cînd am scris-o.

Florin Pîtea

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of „De la țigani“

A zecea variantă

Ca orice idee, cea care a dus la nuvela „De la țigani“ a avut nevoie de cristalizare. Ea, ideea, se cocea de cîteva luni, de prin vara lui 2010, după un week-end cu familia la Gura Humorului. În treacăt fie spus, minunate locuri! Pe urmă, spre sfîrșitul verii, am aflat de antologia de steampunk românesc și, la fel ca alții, am crezut că e un soi de glumă. Văzusem filme gen Wild Wild West, dar nu mi-am imaginat cum ar putea arăta o antologie de gen scrisă de autori români. În plus, Adrian Crăciun, editorul, nu îmi era chiar prieten. Ascuns după un pseudonim, se exprimase cam dur pe forumuri, atît despre romanele mele, cît și despre modul în care am ocupat primul loc în preferințele cititorilor anul trecut, prin vot, pe saiturile www.cititorsf.ro si apoi www.srsff.ro . Vorbind despre proiect cu un prieten, acesta mi-a spus că, dacă voi trimite un text la antologie, îi voi da lui Adrian un nou prilej să mă batjocorească, respingîndu-mi scîrbit nuvela. Nu mi-e frică de critică, o accept chiar și cînd cred că este nedreaptă, dar răutățile gratuite nu le suport.

Așa că am ezitat inițial, numai că începuse să lucreze catalizatorul, reacția în lanț fusese declanșată, așa că nuvela a început să curgă surprinzător de repede, iar într-o lună am terminat prima variantă pe care am trimis-o nerăbdător cîtorva prieteni de încredere, să le aflu părerea. Pînă s-o citească, am recitit-o eu, am corectat-o, am modificat-o și am ajuns la a treia versiune, așa că părerile pe care le-am obținut de la cititorii inițiali erau deja, în mare parte, depășite (să nu faceți niciodată ca mine, adică să vă dați povestea la citit înainte de a fi convinși că e ultima variantă, și eu îmi spun asta de fiecare dată, dar pur și simplu nu pot să mă abțin).

Ca s-o spun pînă la capăt, dornic să evit eventuala ocărală, urmată de refuz, pe care aș fi primit-o de la editor, l-am rugat și pe Horia Nicola Ursu să citească a treia variantă. După un timp neprecizat, dar nu mai scurt de o lună (eu m-am obișnuit deja cu ritmul lui), Horia mi-a dat verdictul entuziasmat, cum că îi place, ba chiar îi trimisese și editorului nuvela, de la care obținuse, am bănuit, un soi de mormăială afirmativă.

Așa că mi-am luat inima în dinți și, pe la sfîrșitul lui noiembrie, înainte de a pleca la schi, am trimis nuvela lui Adrian Crăciun. Era a opta versiune. La schi mi-am rupt clavicula și, o vreme, nu mi-a mai ars de nuvele și nici de scris, așa că a trecut neobservată data la care ar fi trebuit să primesc răspuns, dacă textul meu este sau nu acceptat. Cred că e un soi de înțelegere tacită între editori, să nu fie punctuali. Adrian mi-a scris, prin ianuarie 2011, cerîndu-mi, pe bună dreptate, corecturi. Mai mult, mi-a trimis drept exemplu o pagină corectată, care m-a umplut de rușine atît de tare, încît abia mult mai tîrziu am observat că manuscrisul provenea din a treia variantă, cea pe care o trimisesem lui Horia. Cu toate astea, ca să fiu absolut sigur, am rugat doi redactori profesioniști să citească și să corecteze textul, nu înainte de a mai adăuga și eu cîte ceva ce am simțit că lipsea. Așa a rezultat a noua variantă, dar, întrucît ea a trecut prin filtrul redactorului de carte, ceea ce citiți e de fapt a zecea, asta dacă nu vor mai remarca și alții cîte ceva.

Editorul a mai sugerat, fără să impună, cîteva modificări. De unele am ținut cont, cu altele nu am fost de acord. Spre exemplu am insistat să păstreze titlul. Nici nu vreau să mă gîndesc ce ar fi ieșit dacă editorul lui Eliade i-ar fi cerut să schimbe titlul nivelei „La Țigănci“, iar el ar fi fost de acord! Referirile din nuvelă nu sînt defel xenofobe, nu incită la ură, și nici nu sînt rasiale. Eu zic că dimpotrivă. Dacă totuși cineva are o altă părere, îi atrag atenția că întreaga vină îmi aparține mie.

Trecerea prin atîtea variante nu înseamnă că veți citi textul perfect, ci că mai degrabă că eu, autorul, sînt departe de a fi perfect. Totodată mai înseamnă și că lucrez mult înainte de a vă oferi ceva să citiți.

George Lazăr