5. JULES VERNE ŞI A ŞAPTEA ARTĂ
(Partea a III-a: Filme inspirate de 20.000 de leghe sub mări)

Apărut în 1869, 20.000 de leghe sub mări este probabil cel mai cunoscut roman din seria Călătoriilor extraordinare scrise de Jules Verne, iar personajul întruchipat de căpitanul Nemo, prin tensiunea și tragismul destinului său, se potrivea ca o mănușă pentru noua artă ce sta să vie la început de secol, cinemaul. Și cine altul ar fi putut să facă prima încercare de ecranizare, dacă nu o mai veche cunoștință a noastră, despre care am vorbit în episodul precedent? Ați ghicit că urmează prezentarea la

Georges Méliès — 20.000 lieues sous les mers (1907)

Un pescar este pus comandantul unei noi și ciudate mașinării care circulă pe sub apă, mașinărie numită submarin. Totuși, prima lui misiune nu se desfășoară chiar cum ar trebui…

Aceasta este esența creației lui Méliès, despre care la început am putea crede că va păstra vivacitatea și coerența arătate în Le voyage dans la Lune. Din păcate însă, metoda de adaptare pentru ecran a operelor literare, așa cum este ea practicată de Georges Méliès, nu reușește decît să piardă esențialul, rătăcindu-se în graba pentru spectaculos și incoerențe de scenariu. Așa se face că în această versiune cinematografică a romanului, căpitanul Nemo nici măcar nu apare!!!

Rămîn însă de interes realizările tehnice prin care descoperim pe parcursul filmului un crab gigantic, un pește uriaș, flori de mare foarte agitate, dansatoare exotice și o caracatiță. Cam puțin, dar de unde nu e… Sîntem totuși la începuturile celei de-a șaptea arte.

Stuart Paton — 20.000 Leagues Under the Sea (1916)

20.000 de leghe sub mări, realizat în 1916 de regizorul american Stuart Paton, este un produs fascinant al epocii filmului mut. Inaccesibil multă vreme, lansarea lui pe casetă video în 1990 l-a readus în atenţia publicului, ca exemplu elocvent al perfecţiunii atinse de arta cinematografică încă din epoca sa timpurie.

Fiind primul lung-metraj inspirat din această carte, comparaţia cu mult mai cunoscutul 20.000 de leghe sub mări realizat de studiourile Disney în 1954 este inevitabilă. În filmul din 1916 lipseşte cu totul stilul ornamentat, victorian, al submarinului Nautilus, iar căpitanul Nemo este mai curînd un hindus în mătăsuri, cu barbă mare, decît personajul tragic şi răzbunător din filmele următoare. Nu găsim în el nimic malefic, şi de aceea ne vine greu să înţelegem distrugerea navelor militare ca parte a „misiunii” sale.

Subiectul este de fapt o combinaţie între romanul cu acelaşi nume de Jules Verne şi urmarea acestuia, Insula misterioasă. De aceea, mai ales în partea a doua, povestea se ocupă mai mult de evadaţii dintr-o închisoare confederată, care eşuează pe o insulă pustie şi sînt ajutaţi de Nemo. Din Insula misterioasă este luată şi explicaţia adevăratei identităţi a lui Nemo, aceea de prinţ indian cu numele de Dakar. Apar însă şi personaje inexistente în carte, cum ar fi o fată sălbatică de pe insulă (care se dovedeşte a fi chiar fiica lui Nemo) sau fiica profesorului Arronax.

Cu adevărat remarcabil în acest film este faptul că aici pot fi văzute primele filmări subacvatice. Acestea au fost realizate folosind tehnicile inventate de fraţii Williamson, care se numără printre primii scafandri care au făcut scufundări de adîncime. În zilele noastre, imaginile subacvatice au devenit banale, dar pentru spectatorii de atunci trebuie să fi fost o experienţă uluitoare. Există o secvenţă de zece minute în care camera străbate fundul mării, în timp ce subtitlurile dau detalii despre ceea ce vedem. Mai tîrziu putem vedea scafandrii luptîndu-se cu un rechin, sau o secvenţă în care ei sînt atacaţi de o caracatiţă. Aceasta din urmă ne pune pe gînduri: fraţii Williamson au construit o caracatiţă mecanică sau este chiar una adevărată? În cele din urmă ne dăm seama că animalele nu sînt atît de mari în realitate, dar scena este convingătoare, măcar pentru un timp. Prima apariţie a lui Nautilus în mărime naturală, plutind pe suprafaţa oceanului, este de asemenea impresionantă, ca şi atacurile asupra vapoarelor, cu toate că imaginile subacvatice ale submarinului sînt evident repetări ale aceloraşi cadre, realizate cu ajutorul unui model.

Deşi ar putea părea desuet şi oarecum plictisitor astăzi, 20.000 de leghe sub mări este remarcabil de bine realizat din punct de vedere tehnic, iar pentru amatorii de filme mute îşi păstrează farmecul nealterat.

Richard Fleischer — 20.000 Leagues Under the Sea (1954)

Vorbeam mai sus despre primul film de lung-metraj inspirat de romanul 20.000 de leghe sub mări al lui Jules Verne, care s-a bucurat de inovaţii tehnice remarcabile pentru vremea lui, adică 1916. În anul următor, regizori precum Gregory La Cava sau William Beaudine au abordat și ei capodopera jules-verneană, dar rezultatele au fost fie parodii, fie au rămas la stadiul de eboșă. În 1954 studiourile Disney realizează însă ceea ce avea să devină ecranizarea de referinţă a cărţii, în regia lui Richard Fleischer şi avînd o distribuţie de zile mari: James Mason în rolul căpitanului Nemo, Kirk Douglas în cel al vînătorului de balene Ned Land, Paul Lukas ca profesorul Arronax şi Peter Lorre ca asistentul său.

Pelicula a luat naştere în perioada în care compania Disney începuse să se extindă de la animaţie la lung-metrajele cu actori şi realizase o serie de filme de aventuri, cum ar fi Insula comorilor (1950) sau Rob Roy (1953). În adaptarea romanului a apărut o problemă serioasă: dacă în vremea lui Jules Verne ideea de submarin era science fiction, în 1954 ea devenise banală de mai bine de două decenii şi nu mai surprindea publicul cîtuşi de puţin. S-a recurs atunci la soluţia ingenioasă de a plasa povestea în epoca glorioasă a mecanicii victoriene (ecranizările de pînă atunci fuseseră aproape toate plasate în epoca în care au fost filmate). Acesta a fost de fapt primul film care l-a plasat pe căpitanul Nemo într-un decor fantastic de tehnologie a erei luminii de gaz, idee urmată apoi de toate adaptările după Jules Verne care au urmat. După cum afirmă unii critici, o dată cu această ecranizare ia naștere ceea ce avea să se numească mai tîrziu în science fiction „curentul steampunk”. Tot aici s-a sugerat pentru prima dată faptul că Nautilus ar fi un submarin atomic, fapt inexistent în carte. Acest lucru a stîrnit un oarecare amuzament mai tîrziu, cînd marina Statelor Unite a lansat primul submarin atomic şi l-a numit Nautilus, crezînd în mod eronat că ideea venea de la Jules Verne în loc de filmul lui Disney.

Compania a cheltuit suma – substanţială pe atunci – de cinci milioane de dolari şi a creat o superproducţie spectaculoasă. Submarinul este o adevărată minune de tehnologie victoriană, echipată cu o orgă, pereţi de oţel, accesorii elegante de alamă şi inscripţii înflorate. Regizorul s-a folosit din plin de ecranul cinemascop şi de procedeul tehnicolor, iar filmările subacvatice sînt minunate. La o vizionare adecvată, în zilele noastre, culorile filmului arată uluitor, într-un fel care s-a pierdut complet la filmele moderne, iar efectele speciale rezistă şi astăzi.

20.000 de leghe sub mări este, cu siguranţă, un film clasic, care a stabilit un etalon nu numai pentru ecranizările după Jules Verne, ci şi pentru toate filmele de aventuri şi SF care au urmat. El a obținut în 1955 premiul Oscar la două categorii tehnice, Best Art Direction – Set Decoration, Color (acordat lui John Meehan & Emile Kuri) și Best Effects – Special Effects (acordat în mod colectiv celor de la Walt Disney Studios). A mai fost nominalizat în același an și la categoria Best Film Editing, prin intermediul lui Elmo Williams. Lucru extrem de interesant, în 2004 (!!!) The Academy Of Science Fiction, Fantasy & Horror Films, adică organismul care acordă celebrele premii Saturn, a nominalizat filmul drept finalist la categoria Best DVD Classic Film Release.

Michael Anderson — 20.000 Leagues Under the Sea (1997)

După o pauză de mai bine de 40 de ani, în 1997 romanul lui Jules Verne se bucură nu de una, ci de două noi ecranizări, prima dintre ele aparținînd lui Michael Anderson, cunoscut deja pentru ecranizarea unei alte capodopere a vizionarului de la Amiens și anume Ocolul Pămîntului în optzeci de zile (1956), film despre care vom vorbi însă într-un episod viitor.

Realizată ca o coproducție între Hallmark Entertainment și RHI Entertainment, această versiune a avut un buget estimativ de 15 milioane de dolari și a fost turnată în Anglia, în principal la studiourile Pinewood, dar și în zona Mării Roșii aparținînd Israelului. Din distribuție trebuie să-i amintim pe Richard Crenna (interpret al rolului profesorului Aronnax), Ben Cross (căpitanul Nemo), Julie Cox (Sophie, fiica profesorului) și Paul Gross (Ned Land). A fost ultimul film pentru Alan Hume, directorul de imagine, care avea să moară la puțin timp după aceea.

Din nefericire, Michael Anderson a avut parte de un scenariu slab (autor: Joe Wiesenfeld), așa că dincolo de o neinspirată poveste romantică (desfășurată într-un triunghi alcătuit din Nemo, Ned și Sophie) și de cîteva scene cu confruntări de idei între profesorul Aronnax și căpitanul Nemo nu rămînem cu aproape nimic relevant din ceea ce constituia substanța cărții lui Verne. Paul Gross are prea puține replici și zîmbește prea mult, chiar și atunci cînd nu e necesar, Julie Cox întinde prea mult coarda primadonei mizericordioase, dacă putem spune așa, iar Ben Cross este rigid și puțin credibil în rolul unui Nemo preocupat mai mult de terorism decît de dreptate. Singurul care încearcă să mai salveze ce se poate din film este Richard Crenna, dar și el – de la un punct încolo – dă semne de oboseală, fiind probabil descurajat de lipsa de miză din jocul celorlalți. Decorurile și efectele speciale sînt unele decente, iar producția – pe ansamblu – arată destul de bine. Există și cîteva gafe majore (de pildă, cărțile din biblioteca lui Nemo poartă pe ele sigla, foarte vizibilă din apropiere, a companiei Reader’s Digest, iar costumele subacvatice sînt de tip SCUBA de ultimul tip etc.), dar pe ansamblu, o spunem încă o dată, impresia este una reușită. Păcat că cei de la Hallmark, recunoscuți pentru adaptările excepționale ale operelor clasice de aventuri, nu și-au propus ceva mai mult decît a ieșit.

Rod Hardy — 20.000 Leagues Under the Sea (1997)

Parcă tras la indigo după versiunea anterioară, filmul lui Hardy este de fapt o miniserie în trei episoade de circa 60 de minute fiecare, avîndu-i în distribuție pe Michael Caine (căpitanul Nemo), Patrick Dempsey (profesorul Aronnax), Mia Sara (Mara, fiica lui Nemo), Bryan Brown (Ned Land), Adewale Akinnouye-Agbaje (sclavul proaspăt eliberat Cabe Attucks) și John Bach (în rolul lui Thierry Aronnax, tatăl profesorului întruchipat de Dempsey; ca o curiozitate, acesta l-a jucat pe căpitanul Nemo într-un serial inspirat de continuarea la „20.000 de leghe…”, Insula misterioasă). Turnat în întregime în Australia, filmul este o producție de televiziune care s-a bucurat de suficient de mult succes încît să poată fi editat pe DVD în țări precum Brazilia sau Olanda, iar includerea în distribuție a unui actor afro-american s-a dorit – dincolo de semnificația unui gest „politically corect” – un clou pentru atragerea audienței de culoare din țările vestice. Și trebuie să recunoaștem că viitorul interpret al „domnului Eko” din mult mai celebrul serial Lost și-a făcut cu prisosință datoria, scena înfruntării dintre el și căpitanul Nemo fiind una dintre cele mai reușite din tot filmul.

Altfel însă, peste tot aceleași clișee și senzații de „déjà-vu”, chiar dacă la capitolul „story” versiunea lui Hardy stă mai bine decît cea a lui Anderson. De aici și calitatea superioară a performanței actoricești, Michael Caine și Bryan Brown reușind să creeze personaje cu adevărat memorabile, Mia Sara, Patrick Dempsey și Adewale Agbaje fiind și ei la înălțime. Din păcate, grație unui buget scăzut (probabil de aceea și confidențial), efectele speciale lasă mult de dorit, în ciuda eforturilor disperate ale scenografilor și realizatorilor de decoruri și costume de a mai salva cumva situația. Fără a fi pueril, filmul este depășit tehnologic și asta se vede.

Animații — 20.000 Leagues Under the Sea

Ca orice operă clasică ce dorește să se respecte, și 20.000 de leghe sub mări are mai multe versiuni animate, prima dintre ele – datînd din 1973, în regia lui Jules Bass și Arthur Rankin Jr. – fiind considerată și cea mai reușită. Extrem de fidelă originalului literar, poate chiar mai mult decît capodopera lui R. Fleischer din 1954, varianta Bass/Rankin este de departe unul dintre cele mai bune desene animate ale anilor 70, care – în mod ciudat – nu a apărut niciodată pe DVD!

Spre deosebire de celelalte două adaptări, din 1985 (Australia, regia: Stephen McLaren) și din 2002 (SUA, regia: Scott Heming), ale căror coperte vi le prezentăm mai jos:

Fără a se situa la nivelul capodoperelor genului, sînt filme care se pot urmări cu plăcere, împreună cu toată familia, ceea ce – nu-i așa? – este exact ceea ce ar fi vrut marele povestitor al Călătoriilor extraordinare…

P.S.: Ca să nu spuneți că am uitat de 30.000 de leghe sub mări, vă dăm doar un indiciu: în rolul principal joacă Lorenzo Lamas, alias Renegatul! Mai aveți nevoie de vreo recenzie?

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu