From the monthly archives: July 2010
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd vine vorba de comedii S.F., mă înmoi, simţul critic mi-e pus în paranteze, iar stîngăciile observate, dacă-mi provoacă măcar un zîmbet, le iau ca fiind făcute intenţionat! Astfel, personajele din ambele ecranizări ale cărţii lui Douglas Adams The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy mi-au devenit pe loc simpatice, cînd sabia laser a tăiat (chipurile!) mîna operatorului în Spaceballs, am încetat să tot cîrcotesc pe marginea filmului, am rîs din toată inima văzînd efectul devastator (sic!) al piesei “Indian Love Call” din parodia filmelor catastrofice Mars Attacks! şi chiar scălîmbăielile lui Christopher Lloyd din My Favourite Martian m-au făcut să mă destind!
Dr. Plonk e un film mut alb-negru. Burlesc, plin de gaguri clasice (alunecări pe coji de banană, „urmăriri” agitate în jurul mesei, numere de jonglerie, ciocniri „neaşteptate”…) şi totuşi respirînd a prospeţime! Personajele principale sînt Dr. Plonk (1) (Nigel Lunghi), un distins domn preocupat de mersul omenirii, asistentul său în ale invenţiilor, Paulus (interpretat de Paul Blackwell), un surdo-mut care tot trage la măsea şi e îndemnat mereu la muncă cu palme după ceafă, urechi strînse, şuturi în dos… şi corpolenta doamnă Plonk (Magda Szubanski), nesperat de atentă şi vioaie.
O lungă serie de calcule (făcute preţ de cîteva ceasuri!) îi dau domnului Plonk rezultatul stupefiant: „Lumea se va sfîrşi în 2008!!!”. La Parlament nimeni nu-l ia în serios – sîntem în 1907 – i se cere DOVADA (!!!) că lumea se va sfîrşi peste 101 ani! Revelaţia, tipică pentru un savant genial ca Doctorul Pleosc, nu întîrzie să apară: Maşină +/- Timp = DOVADĂ. A doua zi, în cîteva minute, e asamblată o maşină a timpului, cu arc şi cheie, tot tacîmul… După ce racla de transport va ajunge într-o sumedenie de timpuri şi locuri nepotrivite, Plonk va găsi totuşi un soi de DOVADĂ a sfîrşitului lumii (dovadă ce lucrează în acest sens chiar şi la noi în ţară de 54 de ani!), numai că transportarea acesteia va genera alte şi alte complicaţii nedorite.
De la sticluţa cu aer greu de Australia pînă la ineditele achiziţii din „viitor” ale personajelor, filmul confirmă faptul că nu e o banală întoarcere în trecut, ci mai degrabă un tribut adus monştilor sacri ai comediei mute, Charlie Chaplin, Harold Lloyd şi Buster Keaton, tribut semnat Rolf de Heer (regizorul care a redat atît de plastic simpla şi armonioasa existenţă a aborigenilor în Ten Canoes (2) ). O poveste originală care vizează rîsul sănătos, neviciat. Nici vorbă de umor negru, tuşe groteşti sau trimiteri satirice; doar pe alocuri ceva din rîsul amar caracteristic Timpurilor noi…
În ceea ce priveşte muzica, atît de importantă pentru un film mut, partitura pentru pian sau compoziţiile pentru acordeon, vioară şi contrabas semnate Graham Tardif (un vechi colaborator al lui de Heer) şi interpretate de „The Stiletto Sisters” subliniază excelent creşterea tempo-ului acţiunii (3) sau dublează perfect nesiguranţa, deznădejdea, speranţa, iubirea…. jucate/exagerate grozav de actori à la debout de XX-eme siècle.
Întorcîndu-mă la Rolf de Heer, chiar dacă s-a născut în Olanda, odată ce a petrecut ultima jumătate de secol în Australia cred că a preluat ceva din tupeul australian şi nu mă refer aci la bătăioşii Russel Crowe sau Sam Worthington, ci la tupeul care l-a făcut pe Mel Gibson să tragă două filme-n limbi ciudate (Apocalypto şi The Passion of the Christ) sau pe Paul Cox să revină la Mad Max după 25 de ani! Căci trebuie să ai tupeu (4) să faci în 2007 (5) o comedie mută alb-negru! Şi fantastică pe deasupra!
(1) în traducere, Doctor Pleosc; chiar şi numele ales sugerează că inofensivul doctor e inversul savantului nebun tipic, al cărui exemplu ilustrativ îmi pare Rotwang din „Metropolis”;
(2) unde dealtfel a şi încercat pe unele secvenţe puterea de expresie a peliculei alb-negru;
(3) tema muzicală, cadenţele, cîntecelele vesele în pizzicato, toate sînt agreabile!
(4) bine, sînt conştient că de tupeu vecin cu inconştienţa poate fi suspectată şi compania producătoare, Australian Film Finance Corporation!…
(5) În ‘76 Mel Brooks n-a avut prea mare succes cu „Silent movie”, comedie mută color în care erau reunite vedete ale momentului!
E ca şi cum m-ai întreba „ce treabă am eu cu literatura?”, dragă Michael, pentru că a trecut amar de vreme de cînd nu mai disting literatura după criterii tematice – presupunînd că vreodată voi fi făcut asemenea distincţii! Pe mine nu mă interesează dacă un roman e istoric sau de dragoste, ori o povestire poliţistă sau sefistă, ci dacă am de-a face cu o literatură bună sau cu una proastă, deşi pe ultima aş prefera s-o scot în afara literaturii. De altfel, de mic, am citit cam tot ce mi-a căzut în mînă, indiferent de genuri, iar la început şi indiferent de valoarea literară ca atare. Cu vîrsta, mi-am păstrat această pornire democratică în ceea ce priveşte genurile, chiar dacă am devenit tot mai exigent în ceea ce priveşte valoarea. Însă, oricît de exigent aş fi, autori precum Asimov, Van Vogt, Philip José Farmer, din parohia ta, sînt în primul rînd scriitori, apoi autori aparţinînd sefeului, aşa cum John Le Carré, de pildă, este mai întîi un mare scriitor şi abia după aceea un autor de cărţi de spionaj. Şi nu este Solaris un fabulos roman de dragoste?!
De altfel, cred că am ilustrat şi ca traducător această deschidere, de vreme ce lucrul meu nu s-a oprit doar la poeziile unor Mallarmé sau René Char, nici numai la povestirile lui Borges ori asupra diverşilor teoreticieni, ci s-a fixat şi pe traducerea unor fragmente consistente din sefeul erotic al lui Farmer, din The World of Non-A de Van Vogt, dintr-o mulţime de alţi autori cu care mă îmbiau regretatul Dan Merişca de la Quasar, fratele său Lucian Merişca – à propos, un autor foarte interesant! – sau Sorin Antohi, şi cu care am umplut multe pagini în „almanahele” şi fanzinele de la sfîrşitul anilor şaptezeci şi în tot deceniul următor. Şi, iată, nu ascund faptul că unul dintre premiile literare – nu foarte multe, de altfel! – care m-au bucurat a fost cel pentru „povestire fantastică”, acordat la o Convenţie a SF-ului de la Iaşi, de pe la jumătatea deceniului al nouălea!
De bună seamă, citesc şi acum multă literatură sefistă, pentru că citesc încă multă literatură în general şi, cine ştie?, poate într-o bună zi, mă voi trezi chiar scriind vreuna din poveştile neobişnuite care-mi umblă prin minte! Că doar cititorului îi şade bine cu cititul, iar scriitorului cu scrisul!
P.S. Şi, à propos, Sara, un titlu care s-ar putea să-ţi sune cunoscut!, ce fel de roman este?
La Editura Tritonic a apărut romanul Vînătoarea sfîntă, de Lois McMaster Bujold, întregind astfel trilogia care mai conține Blestemul Chalionului (2007) și Paldinul sufletelor (2008).
În colecția Nautilus a editurii Nemira au apărut:
George R.R. Martin – Zburătorii nopții, traducere de Mihai Dan Pavelescu
Orson Scott Card – Chemarea Pămîntului (al doilea volum din seria Întoarcerea acasă, după Amintirea Pămîntului), traducere de Roxana Brînceanu
Este online numărul 2 al revistei Suspans.ro. Pe blogul lui Mircea Pricăjan, editorul revistei, este sumarul, iar aici este revista.
De remarcat că la secțiunea de proză sînt publicate texte de Ștefana Czeller (Cerneală şi sînge – fragment de roman) și Ciprian Mitoceanu (Moştenire grea – partea 1).
Săptămîna trecută a apărut la Tor Books antologia Gateways, care celebrază cei 90 de ani împliniți în noiembrie 2009 de Frederik Pohl.
Antologia o are ca editor pe Elizabeth Anne Hull, soția scriitorului, care a spus că a vrut să sărbătorească astfel cea de-a 90-a călătorie în jurul soarelui a soțului ei.
În cuprins sînt adunate povestiri noi, inspirate de opera lui Pohl, ale unor autori ca Greg Bear, Gregory Benford, Ben Bova, David Brin, Cory Doctorow, Neil Gaiman, Joe Haldeman, Harry Harrison, Larry Niven, Vernor Vinge, Gene Wolfe etc.
Cuprinsul antologiei poate fi găsit pe blogul lui Pohl aici.
Pentru acest blog, The Way The Future Blogs, Frederik Pohl este nominalizat la premiile Hugo din acest an, la secțiunea scriitor-fan.
Cîndva cineva întreba: se poate spune de-acum că avem și noi un fel de Hugo și Nebula? Cineva răspundea la întrebarea asta afirmativ, cu aproape un an înainte de a fi pusă. Întrebarea și răspunsul aveau legătură cu premiile Cititor SF și SRSFF.
Eu ziceam undeva că pare așa, dar nu este, și aduceam ca argumente faptul că votul pentru premiile Cititor SF erau date de fani, dar fără ca aceștia să fie constrînși la o atitudine cortectă de plata unei taxe (cum se întîmplă la votul pentru premiile Hugo), de unde și abuzurile: voturi multiple, de pe mai multe calculatoare sau mobilizarea prietenilor și a prietenilor prietenilor pentru înfrîngerea „dușmanului“ la număr de voturi aranjate. De partea cealaltă, problemele erau două: premiile erau votate de un juriu și nu de toți membrii asociației, iar asociația nu este una a creatorilor din domeniu, ci un mixt creatori-fani.
Așa că, pentru a avea și noi premii echivalente cu Hugo și Nebula, ar trebui redefinite condițiile de vot pentru un premiu al fanilor (deși sînt tare sceptic în privința unei convenții naționale la care participanții săplătească o taxă de participare) și ar mai trebui să avem o asociație a scriitorilor și traducătorilor, dacă e să ne rezumăm doar la literatură.
Mulți vor pune întrebarea: altă asociație?! Se știe căexistă una, SRSFF, a iubitorilor de F&SF, care adună laolaltă scriitori, traducători și fani, asta în București, și se mai știe că la Timișoara este pe cale de a se (re)înființa o altă asociație, care de asemeni va cuprinde în rîndul ei creatori de F&SF și fani. Și-atunci, chiar așa: de ce încă o asociație?
Pentru că nici una dintre asociațiile despre care vorbesc nu are ca scop protejarea drepturilor de autor. Pentru a avea un astfel de scop membrii asociației ar trebui să facă parte din aceeași categorie: creatori. Altfel, fanii și creatorii nu au scopuri comune cînd vine vorba de drepturile de autor. Treaba fanilor e să facă rost de texte prin orice mijloace (uneori să le și facă publice indiferent dacă autorul este de acord sau nu), iar a autorilor să-și vîndă lucrările sau, dacă aleg să le facă publice fără a fi remunerați pentru asta, atunci măcar să fie decizia lor. Nici autorii cu editorii nu pot face parte din aceeași asociație, cele două categorii avînd iarăși interese divergente uneori, iar multe dintre eventualele procese ar putea fi autor vs. editură.
Iată de ce cred că ar fi necesară o asociație a creatorilor de SF/F/H.
Odată acest lucru clarificat, mai rămîne de stabilit criteriile de admitere într-o astfel de asociație. Pericolul ar fi să fie prea permisive și oricine a publicat un text într-un fanzin sau mai știu eu pe ce blog sau site să aibă pretenția de a se considera ca făcînd parte din „breaslă“, ori dimpotrivă, prea restrictiv-subiective, admiterea lăsîndu-se la latitudinea unui „comitet“ care va avea grijă să pătrundă în asociație numai prietenii.
Niște criterii clare ar putea fi inspirate din regulamentul SFWA, bineînțeles adaptate la condițiile pieței de carte și a publicațiilor din România. Nu putem vorbi, în cazul nostru, de plata la nivel profesionist, pentru că de-abia dacă putem vorbi de plată în general. Nu putem vorbi despre o limită a tirajului pentru că și-așa tirajele pentru autorii români sînt extrem de mici. Dar am putea vorbi de volume scoase la edituri care publică, să zicem, minimum 6 titluri într-un an (este de evitat cazul în care, de pildă, X își face o editură cu unicul unic scop de a-și publica o carte pe an; e drept se pot aduna șase inși care să-și facă o astfel de editură, numai că o editură care publică șase autori români pe an este deja o editură cu un program serios și, la ora actuală, nu știu dacă avem două edituri de acest fel). Am putea vorbi de trei texte publicate în reviste cu ISSN (pe hîrtie sauelectronice), dar care să aibă măcar trei apariții pe an (sau în anul precedent/următor publicării respective). Excepția ar face-o almanahurile.
Dacă vrem să facem lucrurile serios, se poate. Trebuie doar găsite niște criterii clare și să se aplice cu consecvență. Și atunci un premiu dat prin votul tuturor membrilor asociației ar putea fi considerat un premiu al breslei, un echivalent al premiilor Nebula. Ba chiar ar fi de dorit să avem astfel de premii și noi.
Acestea sînt doar cîteva gîduri pe care le-ammai spus într-o formă sau alta, cu diverse ocazii.
Cred în continuare că dincolo de micile frecușuri între diverse grupări, lucrurile pot ieși la liman, dacă interesele de grup (și nu de grupări, cum ziceam) vor prima. În fond, grupările sînt trecătoare, țin de o anumită conjunctură, se fac și se desfac cu aceeași iuțeală. Doar grupurile contează. Și cred că, pentru noi, grupul creatorilor de SF/F/H este foarte important.
 La 14 iulie s-au născut George Anania (1941) și Ana-Veronica Mircea (1957) |
George Anania s-a născut la 14 iulie 1941 în Măgurele, jud. Ilfov.
În 1964 a absolvit Facultatea de limba şi literatura română la Universitatea București. A lucrat în mai multe instituții culturale, printre funcțiile deținute fiind aceea de director-adjunct la Studioul Animafilm.
A debutat în 1962 cu romanul Constelația din ape, scris împreună cu Romulus Bărbulescu (publicat în CPSF 174 – 180).
Volume publicate: Test de fiabilitate (1981); Actiunea „Lebada“ (1984, 1991); O experiență neobișnuită (1987, 1989). Și, împreună cu Romulus Bărbulescu: Doando (1965, 1993); Statuia șarpelui (1967); Ferma oamenilor de piatră (1970, 1990); Paralela-Enigmă (1973, 1991); Șarpele blînd al infinitului (1977); Planeta fantomelor albastre (1993).
În 1990, la Fayance (Franţa), primeşte, împreună cu Romulus Bărbulescu, Premiul EUROCON la categoria „cel mai bun autor“.
Editează, alături de același Romulus Bărbulescu, antologiile bilingve (română/engleză), Nemira ’94 şi Nemira ’95.
Ana-Veronica Mircea s-a născut la 14 iulie 1957 în București. În 1981 a absolvit Politehnica, Facultatea de Mecanică Fină.
A debutat în 1993 în Jurnalul SF nr.12, cu povestirea „Felix, the king“. A publicat peste cincizeci de texte în Almanahul Anticipația, antologia Nemira ’96, Jurnalul SF, CPSF Anticipaţia, Curierul Naţional, Dependent SF, Supernova etc.
În 2005 i-a apărut volumul supra-Viețuiri, la cartea.info. Volumul poate fi citit aici.
Traduce de 10 ani, o listă a traducerilor este aici.
Locuiește în Focșani.
Blog: Veronicisme
Laura Frunză despre Mîna stîngă a lui Dumnezeu
Paul Hoffmann - Mîna stîngă a lui Dumnezeu
RAO, 2010
Traducere de Laura Frunză
Anunţată cu foarte mare tam-tam şi declarată „prima carte dintr-o nouă serie răsunătoare de ficţiune” şi „cel mai mare debut în ficţiune al deceniului”, cartea Mîna stîngă a lui Dumnezeu sădeşte de la început în cititor sămînţa unor mari aşteptări. Sinopsisul concis care prezintă cartea pe toate site-urile nu te lasă să intuieşti prea multe, tocmai ca să pătrunzi în universul cărţii fără să ştii dinainte ce s-ar putea întîmpla.
Povestea îl are ca element central pe Thomas Cale, un băiat de paisprezece ani, aflat într-un Templu, „care numai templu nu e”, unde băieţii sînt aduşi de mici copii şi antrenaţi draconic pentru a deveni luptători în sprijinul Unicei Credinţe Adevărate. În acest templu, băieţii duc o viaţă de privaţiuni şi bătăi, bazată pe selecţia naturală, astfel că mulţi mor fără se le pese nimănui de ei. Prietenia este complet interzisă şi de altfel orice sentiment uman, fie el de iubire sau de ură. Aici conduc nevoile de bază: foamea, setea, somnul, instinctul de conservare. Cale este un supravieţuitor tenace al Templului, cu o minte ascuţită şi o forţă fizică ieşită din comun pentru un băiat de vîrsta lui. Cînd, într-o zi, Cale intră din greşeală peste un Izbăvitor care diseca o tînără fată, viaţa lui va lua un cu totul alt curs decît cel prestabilit de Bosco, Stăpînul Războaielor şi Izbăvitorul care l-a luat pe Cale în serviciul său. Cale salvează cealaltă fată care îşi aştepta rîndul la disecţie şi fuge cu ea şi cu cei doi prieteni ai săi, Vagul Henri şi Kleist, în oraşul decadent Memphis. Aici intră în cercul nobilimii din Memphis şi ajunge consilier de război, ajungînd chiar să apere oraşul de atacurile Izbăvitorilor, care sînt dispuşi să meargă pînă în pînzele albe pentru a-l recupera pe Cale.
Cartea este ca un caleidoscop format din elemente disparate care nu se potrivesc, dar care, împreună, formează o imagine colorată şi atrăgătoare în care vrei să te uiţi mereu şi s-o tot învîrţi ca să descoperi ceva nou.
Poate cel mai greu de identificat este epoca şi lumea în care se desfăşoară acţiunea. Orice carte trebuie să aibă un timp (fie el şi fantastic) şi un spaţiu (fie el şi imaginar) definit.
Timpul din Mîna Stîngă a lui Dumnezeu este unul în care nu există semne de civilizaţie modernă (mijloace de transport motorizate, telefoane, electricitate, instalaţii sanitare etc.), se folosesc arme arhaice (catapulte, arbalete, săbii) şi singurele rafinamente sînt cele culinare şi artistice. Cu toate acestea, moneda utilizată este dolarul, lucru care m-a nedumerit, mai ales din cauza locului acțiunii şi a faptului că dolarul a apărut ca monedă pe la 1770, cînd civilizaţia era ceva mai avansată decît cea din carte, de exemplu existau deja armele de foc (tunurile au fost inventate încă din secolul 13 şi au înlocuit catapultele folosite în carte). Ca religii, în lumea creată de Hoffman în Mîna Stîngă a lui Dumnezeu există creştinismul şi iudaismul şi sînt multe aluzii cu privire la Iisus din Nazaret, la evrei şi rabini, deşi zeul la care se închină Izbăvitorii este Izbăvitorul Spînzurat care a murit pentru păcatele lor şi care are şi o Mamă Sfîntă şi diverşi profeţi. De asemenea, apar şi idei din cele zece porunci (să nu-ţi faci chip cioplit şi să te închini lui, să nu rîvneşti la bunul aproapelui), apare conceptul de autoflagelare (întîlnit în catolicism), războaiele în numele credinţei (care ne duc cu gîndul la cruciade) ceea ce sugerează că Hoffmann a încercat o ironizare a creştinismului sub toate aspectele lui.
Spaţiul fizic al cărţii este şi mai bulversant: dealul Shotover (aflat la 3 km est de Oxford), Memphis (oraş din SUA), dominat însă de civilizaţia Materazzilor care sugerează o cetate italiană renascentistă, deşertul Scabland (care duce cu gîndul la Channeled Scablands din statul Washington), Silbury Hill (situat lîngă Avebury în Anglia), rîul Oxus (aflat în Asia), Mount Nugent (sat irlandez) – toate aceste locuri creează confuzie, cred că ar fi fost de preferat să folosească denumiri inventate pentru a acorda mai multă credibilitate cărţii.
Un alt lucru care nedumereşte este că nu se poate stabili exact la ce categorie de lectură se încadrează. Există partea de young adult (povestea lui Cale, prima dragoste, copilăria dificilă) dar există şi referinţe obscene şi scene de violenţă care trec deja în categoria adulţi.
În ciuda tuturor acestor neconcordanţe, cartea se citeşte uşor, acţiunea curge şi, cel mai important, nu te lasă să ghiceşti cum se va desfăşura, care e finalul şi care îi sînt secretele. Acestea sînt principalele ingrediente ale unei cărţi pe care să n-o mai laşi din mînă şi cu siguranţă cine citeşte Mîna Stîngă a lui Dumnezeu va aştepta cu nerăbdare următorul volum din trilogie, ca să afle măcar ce-i cu pietricica parfumată găsită de Cale, de ce Stăpînul Disciplinei creştea fete în lux şi apoi le diseca, cum şi dacă vor reuşi Kleist şi Henri să-l salveze pe Cale şi de ce e Cale aşa de important pentru Bosco.
Seven Arts Pictures a anunțat că Vincenzo Natali (Splice, Cypher, Cube) a fost ales pentu a regiza adaptarea cinematografică după Neuromantul lui William Gibson.
Filmul va fi produs și finanțat de Prodigy Pictures și Telefilm Canada. Lucrul va începe în 2011 la Toronto.
Neuromantul i-a adus lui William Gibson trei dintre cele mai prestigioase premii – Hugo, Nebula și Philip K. Dick -, plus Ditmar și SF Chronicle în 1985, apoi Seiun în 1987.
În România, romanul (tradus de Mihai-Dan Pavelescu) a avut trei ediții: Cristian – 1994, Leda – 2005, Univers&Cotidianul – 2008.
OFERTĂ: CĂRŢILE DIN 2012 CU 20% REDUCERE!
Numărul curent – ediţia print
