1. Philip K. Dick şi cea de-a şaptea artă
(Partea I)

Critica literară europeană din domeniul science fictionului – în special cea franceză –  socotea opera lui Philip K. Dick un moment de răscruce în cadrul acestei literaturi. Deşi entuziasmul francezilor a fost împărtăşit mai puţin de concetăţenii autorului, fie ei fani sau critici literari, analiza obiectivă pe care ne-o permite trecerea timpului ne obligă să recunoaştem faptul că Philip K. Dick are un loc aparte în literatura mondială. Rolul său a început să devină tot mai evident după trecerea în noul mileniu, iar influenţa sa, manifestată subtil şi treptat, a devenit din ce în ce mai clară, chiar dacă numărul celor dispuşi sau capabili să recunoască acest fapt nu este încă suficient de mare.

Un lucru mai puţin obişnuit este că la fel s-a întîmplat şi cu ecranizările după scrierile sale, în număr de 16 pînă acum, mai mult decît s-au făcut după Isaac Asimov, Robert Heinlein şi Frank Herbert, laolaltă.

Primul film realizat după o carte a sa a fost Vînătorul de recompense (Blade Runner), în 1982. În regia lui Ridley Scott –  realizator, în 1979, al unui alt film de science fiction care revoluţionase genul, Alien –, Vînătorul de recompense avea la bază romanul Visează androizii oi electrice? (Do Androids Dream of Electric Sheep?), tradus şi în româneşte, în 1992, de Ştefan Ghidoveanu –  realizatorul emisiunii Exploratorii lumii de mîine de la Radio România Cultural. În ciuda distribuţiei de calitate (Harrison Ford, Rutger Hauer, Sean Young, Darryl Hannah), a scenariului captivant şi a decorurilor fascinante, filmul nu s-a bucurat de succes la lansare. Acest lucru a determinat adăugarea unui final fericit şi a unui comentariu din off al personajului (vocea lui Harrison Ford), pentru a explica mai bine secvenţele care păreau neclare. Cu timpul, publicul a ajuns să aprecieze filmul, care a devenit un mare succes, iar la zece ani de la apariţie, Ridley Scott a lansat versiunea regizorală, cu finalul iniţial ambiguu, fără comentariul din off şi conţinînd scene în plus, versiune considerată de toată lumea mult mai bună şi care a rămas singura disponibilă acum pe scară largă.

Subiectul este plasat într-un viitor foarte apropiat: anul 2019. Harrison Ford este Rick Deckard, un poliţist a cărui sarcină specială este aceea de a „retrage” replicanţi, androizi fabricaţi prin inginerie genetică atît de asemănători cu oamenii, încît singura metodă de a-i deosebi este un test al reacţiilor emoţionale. Replicanţilor le este interzisă prezenţa pe Pămînt, dar cîţiva dintre ei evadează din coloniile exterioare pentru a-l căuta pe creatorul lor, pentru a-i cere un mijloc de a-şi prelungi viaţa, limitată la patru ani din motive de securitate. Vînătoarea lui Deckard se transformă într-o căutare a propriei lui umanităţi, datorită contactului cu liderul replicanţilor fugari, Roy Batty (un rol remarcabil al lui Rutger Hauer) şi iubirii pentru Rachel (Sean Young), o androidă care nu este conştientă de adevărata ei natură. De altfel, versiunea regizorală sugerează că Deckard ar putea fi el însuşi un replicant…

Puţine pelicule (poate doar Matrix, un alt film-cult pe care Blade Runner l-a influenţat puternic) au stîrnit atîtea discuţii şi au dat naştere la atîtea analize legate de implicaţiile sale simbolice, filosofice, morale şi religioase. Iar după douăzeci şi cinci de ani de la lansare, Vînătorul de recompense continuă să lase urme, şi nu numai în cinematografie…

Următorul film, Total Recall (1990), ecranizare a nuvelei Ne putem aminti totul pentru dumneavoastră (We Can Remember It For You Wholesale), avea premisele necesare pentru a deveni un bun film de science fiction: un scenariu bun (aparţinînd lui Dan O’Bannon) şi efecte speciale remarcabile. Subiectul preia o mare parte a nuvelei lui Philip K. Dick: un muncitor în construcţii (Doug Quaid) se duce la o firmă care implantează amintiri artificiale ale unor vacanţe fără ca persoana respectivă să fi fost efectiv acolo (Rekall Inc.), şi alege un scenariu în care este agent secret pe Marte. În timpul implantului, ceva merge prost şi Quaid descoperă că este cu adevărat un fost agent secret de pe Marte şi că tot ceea ce ştia pînă atunci despre viaţa lui era de fapt un set de amintiri implantate. De aici încolo intriga se desprinde de nuvelă: Quaid este urmărit de asasini şi ajunge pe Marte, unde ajută un grup de revoluţionari să-l răstoarne pe nemilosul dictator Cohaagen. Producătorul Dino de Laurentiis a vrut iniţial să facă acest film cu regizorul David Cronenberg, apoi cu Bruce Beresford, avînd în rolul principal pe Richard Dreyfus sau pe Patrick Swayze. Versiunea finală a fost însă realizată de Paul Verhoeven, cu Arnold Schwarzenegger în rolul principal. Drept urmare, filmul –  care trebuia să fie o fantezie psihologică pendulînd între vis şi realitate, în stilul lui Dick –  a devenit unul de acţiune pură, cu scene de violenţă excesivă şi de multe ori gratuită, specifice regizorului Paul Verhoeven. În plus, a fost presărat cu o mulţime de inadvertenţe ştiinţifice care dau anumitor secvenţe o tentă de parodie.

În 1995, o altă nuvelă a lui Philip K. Dick a atras atenţia cineaştilor: Second Variety, titlul filmului fiind Screamers. Scenariul aparţine aceluiaşi Dan O’Bannon, care l-a scris şi pe cel de la Total Recall, regizorul fiind Christian Duguay, iar în distribuţie apărînd Peter Weller, Jennifer Rubin şi Andy Lauer.

Subiectul este oarecum clasic şi destul de fidel scrierii lui Dick: pe o planetă minieră se desfăşoară de multă vreme un război, în care una dintre părţi foloseşte arme inteligente (mici roboţi autonomi cu lame tăioase, care se ascund sub nisip şi îşi ciopîrţesc victimele), cunoscute sub numele de screamers din cauza sunetului strident pe care-l scot. Încercînd să afle dacă poate încheia conflictul, un ofiţer străbate planeta în căutarea inamicilor, întîlnind pe drum personaje ciudate, care nu sînt întotdeauna ceea ce par. Mai ales că roboţeii ucigaşi se pot reproduce singuri şi pot evolua, luînd şi alte forme, inclusiv pe cea umană… Recunoaştem aici tema obsesivă a lui Dick, întîlnită şi în Vînătorul de recompense: care este deosebirea între uman şi artificial? Şi ce însemnă cu adevărat cele două noţiuni? Din păcate, multe întrebări rămîn fără răspuns, ceea ce împiedică Screamers să devină unul dintre marile filme SF dintotdeauna.
Nici urmarea sa, Screamers: The Haunting (2009), nu pare a fi prea departe de această situație. Despre filmul repectiv vom vorbi însă mai mult în partea a doua a articolului…

Noul mileniu a adus o creștere și mai mare a interesului –  dar poate nu atît de surprinzătoare! –  pentru opera lui Philip K. Dick. Astfel se explică de ce apar două ecranizări în acelaşi an, 2002: Impostorul (Impostor) şi Raport minoritar (Minority Report).

Primul dintre ele, Impostorul –  (regizor: Gary Fledler), se referă la aceeaşi temă a identităţii. În timpul unui război interstelar, oraşele Pămîntului sînt protejate de cîmpuri de forţă. Un inginer proiectant de arme (Spencer Olham, jucat de Gary Sinise) este acuzat că ar fi de fapt un android inamic care poartă în piept o bombă cu declanşare întîrziată şi care i-ar fi luat locul adevăratului inginer. Olham fuge, încercînd cu disperare să demonstreze că este om, cu ajutorul soţiei sale Maya (Madeleine Stowe) şi a disidenţilor care trăiesc în afara cîmpurilor de forţă. Finalul-surpriză ne readuce în universul ambiguu al lui Dick, acolo unde nu mai ştim ce este real şi ce nu, ce este uman şi ce este artificial.

Cel de-al doilea film este Raport minoritar, un proiect mult mai ambiţios, din moment ce regia îi aparţine lui Steven Spielberg, iar în rolul principal îl întîlnim pe Tom Cruise. Acţiunea se petrece la Washington, în anul 2054. John Anderton (Tom Cruise) este poliţist, şeful departamentului „Pre-crime” –  un proiect pilot care foloseşte trei mutanţi genetici cu capacităţi precognitive, pentru a prezice cînd se vor petrece crimele, după care îi arestează pe cei în cauză pe temeiul intenţiei. Echipa de la „Pre-crime” are un succes uimitor, neîngăduind nici unei crime să se petreacă vreme de şase ani. Dar cînd Anderton analizează ultima crimă prezisă, descoperă că ucigaşul este el însuşi. Anderton fuge, avînd pe urme propriul său departament, hotărît să demonstreze că nu este asasin, şi încercînd să afle ce anume l-ar putea determina să ucidă un om pe care nici măcar nu-l cunoaşte. În plus, deşi „precogii” nu greşesc niciodată, uneori au păreri diferite, iar cel care nu este de acord elaborează un „raport minoritar”, esenţial în cazul lui Anderton, pentru că altfel arestarea lui este sigură. Care dintre realităţi se va materializa, cea care include crima, sau cea a „raportului minoritar”, a femeii-precog Agatha (Samantha Morton), care îşi părăseşte bazinul în care plutea în permanenţă pentru a-l ajuta pe Anderton? Mai apar şi alte întrebări, paradoxuri temporale şi secvenţe şocante care îl ţin pe spectator „în priză”, într-un film care nu plictiseşte în nici un moment, în ciuda duratei de aproape două ore şi jumătate.

2003 vine cu un alt film, Cecul sau viaţa (Paycheck), în regia lui John Woo. Michael Jennings (Ben Affleck) este un inginer sclipitor, un geniu tehnic în stare să demonteze proiectele competiţiei şi să le îmbunătăţească. La sfîrşitul fiecărui proiect, potrivit contractului de confidenţialitate, detaliile descoperirilor îi sînt şterse din memorie. Prietenul său, magnatul James Rethrick (Aaron Eckhart) îi oferă un contract care va dura doi sau trei ani (cele anterioare nu depăşeau cîteva săptămîni), în schimbul unei sume de opt cifre. Dar cînd Jennings se trezeşte după ştergerea memoriei, trei ani mai tîrziu, descoperă că şi-a sacrificat cele nouăzeci şi două de milioane pentru un pachet cu cîteva obiecte banale: o pereche de ochelari de soare, un plic de chibrituri, un flacon cu fixativ de păr, o agrafă pentru hîrtie, un careu de cuvinte încrucişate, un bilet de autobuz şi altele asemenea… Imediat după aceea, Jennings este arestat şi interogat de agenţi FBI şi vînat de asasinii lui Rethrick. Pe parcursul încercării de a scăpa şi a afla despre ce fusese vorba în contractul lui, descoperă că fiecare obiect din pachet îi este de folos la un anumit moment şi-şi dă seama că reuşise cumva să vadă în viitor şi să-şi lase exact lucrurile care să-l ajute în rezolvarea unei situaţii de-a dreptul explozive…

Problema acestui film, ca şi în cazul lui Total Recall, este că a transformat subiectul într-un film de acţiune. Poveştile lui Philip K. Dick sînt psihologice, vorbind despre personaje care ajung să se îndoiască de natura lumii în care trăiesc sau făcînd o descoperire subită privitoare la cine sau ce sînt ele în realitate. Cecul sau viaţa lasă acest lucru oarecum pe planul doi, fără să ajungă însă la violenţa gratuită din Total Recall.

Următorul film, în regia lui Richard Linklater, este poate cel mai deosebit. Vorbim despre Viziuni întunecate (A Scanner Darkly) apărut în 2006, ecranizare a romanului cu acelaşi nume (de la Vînătorul de recompense nu se mai adaptaseră decît nuvele), producţie care nu este –  nici mai mult, nici mai puţin –  decît un desen animat! E drept, în nici un caz pentru copii. Se petrece la doar cîţiva ani în viitor, la Anaheim, în California. Întreaga ţară are probleme cu un drog nou, care creează o dependenţă puternică, numit substanţa D (D de la death – moarte). Fred este un poliţist însărcinat să se ocupe de furnizorii de substanţă D. El trebuie să poarte un costum special, care-i estompează în permanenţă înfăţişarea, aşa încît nimeni, nici măcar poliţia, nu-i cunoaşte adevărata identitate. Fred este trimis să supravegheze scanerele ascunse în casa lui Robert Arctor –  cel care, împreună cu iubita lui, Donna Hawthorne, şi cu prietenii James Barris şi Ernie Luckman este suspectat că ar fi un important traficant de substanţă D. În urma supravegherii însă, Fred îşi dă seama că el însuşi este Robert Arctor. În acelaşi timp, Fred este luat în custodie de către departamentul de poliţie în scopul realizării unor studii medicale, pentru a vedea dacă folosirea repetată a substanţei D în timpul muncii sale sub acoperire nu i-a provocat dificultăţi în capacitatea de a distinge realitatea, inclusiv posibilitatea de a-i fi disociat personalitatea în două identităţi diferite, din ce în ce mai puţin conştiente una de cealaltă.

A devenit o modă pentru actorii cunoscuţi să intre în pielea personajelor de desene animate, dar distribuţia remarcabilă a acestui film (Keanu Reeves, Robert Downey Jr., Winona Rider, Woody Harrelson şi alţii) face chiar mai mult decît să-şi împrumute vocea. Procedeul, folosit pentru prima oară de Linklater în 2001 în filmul său Walking Life, presupune filmarea tradiţională a actorilor şi desenarea suprapusă peste scene, din care cauză nu este de mirare că personajele seamănă atît de bine cu actorii care-i interpretează.

Viziuni întunecate este socotit cel mai bun film realizat după opera lui Philip K. Dick, de la Vînătorul de recompense încoace. Spre deosebire însă de acesta, care era o adaptare destul de liberă, Viziuni întunecate este o transpunere fidelă, doar uşor modernizată, a unuia dintre cele mai bune romane ale lui Dick, făcută de un adevărat iubitor al scrierilor sale.

Următorul film (şi ultimul difuzat la noi pe ecrane) nu s-a lăsat aşteptat prea mult. La sfîrşitul lunii aprilie 2007 a urmat lansarea peliculei Next, a regizorului Lee Tamahori, o adaptare destul de liberă, după nuvela The Golden Man (Omul de aur). Nicholas Cage joacă rolul unui magician din spectacole de revistă, Cris Johnson, care ascunde un secret chinuitor: poate vedea cîteva minute în viitor. Sătul de examinările prin care trecuse în copilărie şi de interesul pe care-l arată guvernul şi autorităţile medicale pentru puterile sale, trăieşte sub un nume fals la Las Vegas, făcînd trucuri ieftine şi trăind din mici cîştiguri la jocurile de noroc. Dar cînd un grup terorist ameninţă să detoneze un dispozitiv nuclear în Los Angeles, agentul guvernamental Callie Ferris (Julianne Moore) trebuie să folosească toate şiretlicurile pentru a-l captura pe Cris şi a-l convinge s-o ajute să împiedice cataclismul.

O adaptare încă și mai liberă se anunță a fi The Adjustment Bureau, producție așteptată să apară, după două amînări succesive, în martie 2011. Filmul, scris și regizat de George Nolfi după povestirea Adjustment Team (tradusă în românește de Ștefan Ghidoveanu sub titlul Ajustorii și apărută în 1992 în numărul 2 al revistei Nautilus, versiunea pe hîrtie), îi are în rolurile principale pe Matt Damon și Emily Blunt, iar în roluri secundare vor mai apărea Terence Stamp, Daniel Dae Kim și Anthony Ruivivar. N-o să vă spunem despre ce e vorba în film, citiți mai bine povestirea, măcar așa sigur nu veți fi dezamăgiți.

Un destin încă neclar are producția Radio Free Albemuth (regia și scenariul John Alan Simon), care-ar trebui să ajungă pe ecrane în acest an. Inspirat după romanul cu același nume, publicat în 1985, după moartea autorului, filmul va prezenta destinul unei Americi distopice dintr-un univers alternativ, în care coruptul Ferris F. Fremont (FFF = 666, simbolul Antichristului) devine președinte al SUA în urma alegerilor din „acei” ani ’60. Amestec de Joseph McCarthy și Richard Nixon (două dintre personajele istorice contemporane lui Dick, pe care se știe că acesta le-a detestat din cale-afară), Fremont îngrădește libertățile cetățenești și drepturile omului, obsedat fiind de ideea paranoică a unei conspirații la început imaginare, dar care în timp chiar prinde viață, grație măsurilor represive și nepopulare ale noului dictator. Forma de manifestare a opoziției este un șir de emisiuni radio provenite de pe un satelit aparținînd unei entități extraterestre de tip rețea, numită VALIS. Dar povestea nu pare să se termine aici, nici măcar pe ecran… De urmărit, fie și numai pentru că din distribuție face parte și cîntăreața Alanis Morissette, în rolul Sylvia, care se pare că va avea un destin tragic.

Alte proiecte anunțate, de transpunere pe ecran a lucrărilor lui Dick, includ romanele Ubik (premiera: 2010) și Flow My Tears, The Policeman Said (premiera: 2011), precum și o nouă versiune după Total Recall (premiera: 2011). Să vedem dacă producătorii se vor ține de cuvînt.

După cum se vede, interesul cineaştilor pentru Philip K. Dick pare să fie în creştere. Abia acum, la cîteva decenii după apariţie, opera complexă şi stranie a autorului american cîştigă audienţa pe care-o merită, demonstrînd că aparţine mai degrabă secolului al XXI-lea decît secolului în care a trăit şi a scris. De altminteri, încă din anii ’70, scriitorul Norman Spinrad –  un alt non-conformist al SF-ului –  spunea despre Dick următoarele: „Cred că nu va trece prea mult timp, înainte ca P.K. Dick să fie considerat unul dintre cei mai mari scriitori americani ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX… şi nu mă refer aici la science fiction!”

(Va urma)

Cristina și Ștefan Ghidoveanu