Neal Stephenson a debutat în 1984 cu un roman comic despre viaţa într-un campus universitar, THE BIG U. A urmat, în acelaşi registru ironic, ZODIAC, un eco-thriller care transpunea conceptele literaturii de suspans în coordonatele poluatelor ape ale portului Boston, luîndu-şi drept erou un James Bond vegetarian. Cu SNOW CRASH şi THE DIAMOND AGE (roman apărut şi la noi, din păcate într-o traducere dezastruoasă, care-i răpeşte mare parte din farmec), Stephenson inaugurează o nouă generaţie în proza cyberpunk, dovedind că a asimilat fără cusur lecţia lui Gibson şi Sterling, la a căror reţetă a adăugat imaginaţia-i prodigioasă, umorul şi o stăpînire a limbii ieşită din comun (trei ingrediente care au devenit un soi de marcă a scriitorului). În colaborare cu unchiul său şi sub pseudonimul Stephen Bury (la care s-a renunţat însă în ediţiile ulterioare), Stephenson a mai publicat INTERFACE, un straniu amestec de SF, ficţiune politică şi poveste cu mafioţi. În 1999 apare CRYPTONOMICON, roman distins cu premiul Arthur C. Clarke (cea mai importantă distincţie acordată romanelor de gen în Marea Britanie), care schiţează o istorie a originilor Erei Informaticii, unul din pionierii ei reali, Alan Turing, jucînd un rol major în acest mega-opus (ediţia pe care o posed numără nouă sute şi vreo douăzeci de pagini tipărite mărunt).

Cele trei romane care alcătuiesc Ciclul Baroc – QUICKSILVER, THE CONFUSION şi THE SYSTEM OF THE WORLD – însumează aproape 2700 de pagini în ediţiile hardcover. O încercare de a rezuma conţinutul acestora în cîteva sute de cuvinte e, din capul locului, sortită eşecului – şi totodată ridicolului. Aşadar, nu voi încerca să vă povestesc ce se întîmplă în aceste romane. Am să vă spun doar cîte ceva despre protagoniştii poveştilor ale căror fire se împletesc şi se despart în repetate rînduri.

Ciclul Baroc istoriseşte povestea lui Daniel Waterhouse, om de ştiinţă, vlăstar al unei familii puritane, pornit într-o odisee a cunoaşterii, alături de cele mai luminate minţi ale Europei, într-un precar echilibru între ambiţiile puternicilor zilei şi imperativele raţiunii. Waterhouse, refugiat în Lumea Nouă în urma persecuţiilor la care erau supuşi puritanii în Anglia Restauraţiei, revine, după un periplu plin de aventuri (inclusiv un atac al faimosului pirat Barbă-Neagră), în ţara natală, pentru a arbitra conflictul pe cale să izbucnească între Isaac Newton (la vremea respectivă, conducătorul Monetăriei britanice) şi Gottfried Leibniz (favorit al viitoarei regine) din pricina vederilor diferite asupra teoriilor care guvernează lumea. În paralel, aflăm povestea plină de peripeţii a lui Jack Shaftoe, Regele Vagabonzilor, un aventurier londonez a cărui dorinţă de îmbogăţire îl determină să-şi rişte viaţa şi iubirea într-o serie de împrejurări picareşti, în compania unor personaje colorate. Frumoasa Eliza – pe care Jack a salvat-o dintr-un harem turcesc – devine spioană şi un adevărat geniu financiar, fiind temută, detestată şi, deopotrivă, respectată la curţile regale ale Europei.

Numele protagoniştilor vor părea cunoscute cititorilor fideli ai lui Stephenson: ne e dat să întîlnim reprezentanţi ai familiilor Waterhouse şi Shaftoe, strămoşii personajelor din CRYPTONOMICON. Galeria portretelor celebre se lărgeşte însă, pe măsura dimensiunilor gigantice ale frescei în care Stephenson coboară pe firul istoriei, la cumpăna dintre veacurile XVII şi XVIII, cu numeroase incursiuni rememorativ-explicative în secolul anterior, într-o perioadă de o extremă fecunditate, cînd adevăraţi giganţi ai ştiinţei şi filozofiei – Newton şi Leibniz, dar şi Samuel Pepys ori Benjamin Franklin (în paginile de început ale primului roman, Quicksilver, un băiat isteţ de numai nouă ani care-i slujeşte drept călăuză lui Daniel Waterhouse în Boston) – puneau bazele ştiinţei moderne, prin descoperirile care aveau să pregătească terenul fertil pentru declanşarea Revoluţiei Industriale şi, în cele din urmă, a Erei Informaticii. Nu sînt de lepădat nici personajele de mai mică anvergură, ale căror roluri în istoria omenirii au fost însă consemnate cu litere de-o şchioapă: puternicii zilei, regi, miniştri, politicieni din toate colţurile Europei. Stephenson a alcătuit un adevărat almanah al Caselor Regale Europene: Casa Stuart, Casa de Orange-Nassau, Casa de Bourbon, dar şi Casele de Welf şi Hohenzollern îşi dispută întîietatea pe scena Europei, pe rînd cîmp de bătălie sau eşichier pentru intrigi.

De remarcat e atenţia pe care autorul o acordă detaliului. Unii cronicari au văzut în grija lui pentru amănunt un argument în defavoarea lizibilităţii; Ciclul Baroc ar fi, afirmă ei, mult prea stufos, prea alambicat, iar aceasta i-ar determina pe cititori să nu vadă pădurea din pricina copacilor. Alţii (cărora înclin să le dau dreptate) au observat că tocmai în aceste detalii stă farmecul mega-cărţii lui Stephenson; se simte din plin uriaşul volum de muncă de documentare întreprinsă, dar avalanşa de cunoştinţe şi date nu cade nici măcar pentru o clipă în păcatul didacticismului.

Dicţionarele definesc barocul drept „un stil în artă şi arhitectură caracterizat prin ornamentaţia amplă şi preferinţa pentru utilizarea curbelor, acestea fiind preferate liniilor drepte”. E o definiţie care se potriveşte de minune uriaşei (la propriu şi la figurat) construcţii epice create de Neal Stephenson în al său Ciclu Baroc.

A urmat în lista lecturilor mele, bineînţeles, tetralogia HYPERION / ENDYMION, dar de astă dată ştiam că n-am a mă aştepta la un space opera clasic, iar multitudinea de referinţe livreşti a făcut din lectura masivă un regal pe care nu l-aş mai fi vrut încheiat. A fost apoi SONG OF KALI (romanul său de debut), iar Simmons mi-a demonstrat că se poate scrie un horror absolut eficient fără a zugrăvi altceva decît realitatea.

Imediat după 1990, în CHILDREN OF THE NIGHT (Premiul Locus în 1993 la categoria horror), Simmons a făcut cîteva descrieri cutremurătoare ale societăţii româneşti, sub pretextul unui roman complex cu vampiri şi (oare de ce nu mă miră?) securişti; da, erau în cartea aceea o grămadă de clişee, dar şi nişte pagini de o realitate de-a dreptul… suprarealistă, pe care am avut ocazia să o constat eu însumi, în anii în care am lucrat în orfelinate, ca traducător pentru o echipă de la Médecins Sans Frontieres. N-am ocolit seria de romane poliţiste hard-boiled publicată iniţial sub pseudonim (HARDCASE, HARD FREEZE şi HARD AS NAILS).

Toate aceste lecturi m-au convins pe deplin că tot ce-a publicat Simmons merită citit şi, de asemenea, că nici un roman al lui nu va semăna cu anteriorul. CARRION COMFORT a fost cel dintîi roman al lui Simmons în care acesta şi-a exersat talentul pornind de la un eveniment istoric real (în cazul respectiv, Holocaustul). Au urmat altele, antepenultimul roman al său, THE TERROR, putînd fi încadrat în aceeaşi nişă, a ficţiunii cu rădăcini în istorie.

De-a lungul celor aproape 800 de pagini (în ediţia hardcover pe care o posed, cea de la Little, Brown & Co. din ianuarie 2007), Simmons se ocupă în detaliu de expediţia condusă de căpitanul Sir John Franklin în ţinuturile arctice, în căutarea miticului Pasaj de Nord-Vest dintre Atlantic şi Pacific. Această expediţie a luat startul în 1845 şi, ulterior, vreme de 14 ani, nu s-a mai ştiut nimic despre soarta echipajelor de pe Erebus şi Terror. În 1859, o expediţie condusă de căpitanul McClintock a găsit într-o ascunzătoare de pe insula King William o scrisoare semnată de comandanţii celor două nave, Francis Crozier şi James Fitzjames, în care aceştia povesteau că au fost siliţi să abandoneze navele strivite de banchiză, că Franklin şi alţi 15 membri ai echipajelor erau morţi şi că supravieţuitorii intenţionau să ajungă din nou la civilizaţie urmînd cursul rîului Back’s Fish de pe teritoriul canadian. McClintock şi ai săi au descoperit de-a lungul traseului urmat de naufragiaţi urme ale taberelor acestora şi morminte improvizate, cu zecile. Nici un supravieţuitor de pe Erebus şi Terror nu a mai fost găsit.

În THE TERROR, Simmons porneşte de la aceste fapte cunoscute şi oferă o posibilă poveste a expediţiei damnate. Pornită cu mult fast, avînd avantajul unui echipament considerat pe-atunci adecvat şi al unor provizii menite să dureze trei ani, sau chiar mai mult în caz de nevoie, prin raţionalizare. Nesăbuinţa căpitanului Franklin şi o serie de ghinioane au dus însă la blocarea navelor între gheţuri. De aici începe romanul lui Simmons şi, cu fiecare pagină, teroarea din titlu se instaurează. Teroarea frigului constant, insuportabil. Teroarea foametei şi a bolilor, scorbutul, marea spaimă a navigatorilor, fiind evocat în pagini de o neîndurătoare plasticitate. Teroarea nebuniei provocate de claustrofobie. În sfîrşit, teroarea nelămurită a necunoscutului, concretizată într-o fiinţă categoric supranaturală, care pîndeşte, ucide şi devorează membrii expediţiei, unul după altul.

Simmons e un scriitor al senzaţiilor în această carte. Claustrofobia, frigul, foamea, mirosurile, chiar şi gustul se insinuează în mintea cititorului. Relatarea fatidicei nopţi a anului nou 1847-1848 e un exemplu elocvent. Nu are rost să intru în amănunte legate de poveste în sine, sînt pasaje memorabile care şi-ar pierde orice savoare, orice urmă de impact dacă le-aş diseca aici. Interesantă e şi structura cărţii, în capitole istorisite din unghiuri diferite, prin prisma personajelor pe care se concentrează. Dar valoarea cea mai mare a acestei cărţi se regăseşte în felul în care Simmons îşi construieşte personajele. Franklin, bigot, încăpăţînat chiar şi atunci cînd e aproape convins că greşeşte, plin de sine şi de idei fixe şi, nu în ultimul rînd, ramolit. Doctorul Goodsir, obsedat de ştiinţă, detaşat iniţial şi apoi tot mai implicat, pînă la uitarea de sine, în tragedia celor care-l înconjoară. O serie de personaje secundare care fac ca atmosfera apăsătoare a cărţii să se însufleţească. În sfîrşit, irlandezul Francis Crozier, căpitanul de pe Terror şi protagonist al romanului, alcoolic care-şi stăpîneşte cu greu adicţia, inteligent, cumpătat în decizii, întruchipînd spiritul nobil al marinei britanice, decis să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi salva oamenii, un erou şi anti-erou totodată, este imaginea care rămîne mult timp în mintea cititorului.

Cartea a avut parte de o primire fastă din partea publicului, profesionist şi neprofesionist deopotrivă. Nominalizări la premii importante, vînzări spectaculoase în ambele ediţii, recenzii entuziaste, prezenţe în topuri alături de cărţi ale unor autori canonici. În topul F&SF al Amazon.com pe 2007, THE TERROR ocupă un meritat loc întîi. La fel, în topul lecturilor mele din ultimii ani. Aşadar, nu pot decît să recomand cu căldură această carte care vă va da fiori reci. Şi să aştept cu nerăbdare să citesc DROOD, următoarea carte a lui Simmons, un roman al cărui protagonist este o figură iconică a literaturii engleze din veacul XIX, Charles Dickens.

Guillermo del Toro & Chuck Hogan • THE STRAIN – hc, Harper Collins, 2009 / MOLIMA – tpb, Litera, 2010

Sînt fanul lui Guillermo del Toro de la primul film al francizei Hellboy, iar Pan’s Labyrinth e unul dintre filmele din propriul Top 10. Nu-i de mirare, aşadar, că am comandat THE STRAIN cu mult înaintea apariţiei efective a volumului – care, apropo, a beneficiat de un trailer extraordinar – bazîndu-mă pe cele ştiute despre imaginaţia prodigioasă a lui del Toro. Cei de la Book Depository şi-au făcut datoria cu promptitudine şi am primit volumul hardcover (ediţia britanică, desigur) la numai o zi după lansarea oficială. Am ştiut încă de-atunci că aceasta avea să fie una dintre cărţile care mă vor însoţi în vacanţă. Lecturile-mi de plăcere sînt îndeajuns de rare încît să mi le aleg cu cea mai mare grijă. A, da: Chuck Hogan e autorul unor thrillere cu elemente supranaturale; e un amănunt important, se va vedea pe mai departe de ce.

Începutul volumului mi-a adus aminte de episodul de debut al serialului Fringe. Un avion aterizează la New York şi, imediat, turnul de control pierde legătura cu piloţii. Se descoperă ulterior că toţi pasagerii sînt morţi, exsanguinaţi, iar cabina e plină de urme ciudate. Ulterior însă, se întîmplă ceva ciudat: pilotul şi trei dintre pasageri îşi revin! Autorităţile declanşează o anchetă de teama unui atac biologic şi intră în scenă un epidemiolog care descoperă la cadavrele pasagerilor manifestări uluitoare, care-l îndreptăţesc să creadă că e ceva necurat la mijloc. Ca în orice thriller ce se respectă, apar personaje cu duiumul în scene scurte şi în aparenţă disparate: vizita unui bătrîn cămătar de origine est-europeană aparent ţicnit, secvenţe din viaţa de zi cu zi a unui deratizator de elită, ne sînt prezentate problemele de familie ale epidemiologului, mai avem şi un şmecheraş de cartier plătit să efectueze un transport misterios… Pare începutul unui thriller de serie.

Pînă cînd se întîmplă ceva şi mai ciudat: cadavrele pasagerilor dispar, iar prin oraş sînt semnalate diferite incidente ce implică indivizi care se comportă straniu. Iar toate acestea se întîmplă în cursul nopţii. Epidemiologul nostru şi colega sa cea frumoasă şi inteligentă, cu care are o relaţie extraprofesională, încep să bănuiască adevărul şi iau legătura cu bătrînul cămătar care pare să ştie ceva concret despre strania epidemie.

Încercările de a da o explicaţie ştiinţifică ciudatelor evenimente descrise se combină cu legende vechi de origine (of course!) românească şi, pe nesimţite, thrillerul cu ameninţări bio-teroriste alunecă spre supranatural şi, prin descrierile extrem de plastice, spre un horror visceral cu vampiri şi zombi. N-am să intru în alte amănunte legate de plot, cartea îşi are meritele sale incontestabile şi merită citită şi descoperită pagină cu pagină.

Cititorul avizat nu va avea dificultăţi în a discerne îndeajuns de limpede cam ce gen de scene a abordat fiecare dintre autori. Hogan se ocupă de părţile aşa-zis realiste, iar Guillermo del Toro de cele cu tentă supranaturală, iar vampirii săi şi istoria lor denotă plastic imaginaţia-i bolnavă (în sens superlativ, desigur). Ca thriller, e o carte oarecum „de serie”; ca roman cu vampiri, e o gură de aer proaspăt pentru cei sătui de adolescenţii palizi, romantici şi cu comportament de emo din maculatura lui Stephenie Meyer. Nu, nu e o capodoperă, dar e o lectură de vacanţă excelentă.

Să mai precizez că e doar cel dintîi volum al unei proiectate trilogii ce va purta titlul acestui prim roman, THE STRAIN. În ceea ce mă priveşte, am să aştept următoarele volume cu nerăbdare.

PS: Cartea a apărut recent, cu titlul MOLIMA, şi în traducere românească, în colecţia „Thriller” a editurii Litera. Tălmăcirea (decentă) din engleză îi aparţine Marianei Piroteală. Aspectul grafic îngrijit şi o paginare absolut demenţială (mulţumiri Ofeliei Coşman) fac din volumul editat de Litera un obiect frumos. Volumul poate fi comandat online de aici.

PPS: O părere diferită poate fi citită aici.