Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

- The Making of -

O antologie, un editor şi o grămadă de idei

Avea Jacques Goimard o serie de antologii tematice la Livre de Poche. Histoires de robots, Histoires de futurs lointains, Histoires écologiques… Poveşti una şi una, alese din vreo patru decenii de SF anglofon, grupate după teme mai generale sau mai particulare. Le-am citit mai toate în studenţie şi în primii ani de după. Am vreo zece dintre ele în bibliotecă. Acolo am învăţat cum trebuie să arate o antologie făcută ca la carte. Şi totuşi, n-am pus ideea ca atare în practică la nici una dintre editurile la care-am lucrat în ultimii cincisprezece-şaisprezece ani. N-a fost momentul potrivit, au fost alte priorităţi, povestirile nu se vînd la fel de bine ca romanele, e o chestie prea specializată ca să intereseze pe altcineva decît o mînă de oameni, o nişă într-o nişă etc.… Nu ştiu dacă m-aş fi hotărît să mă apuc de publicat aşa ceva foarte curînd nici la Millennium. Nu sub forma unor antologii originale, căci traduceri au mai fost. Pînă în august anul trecut, cînd…

Enter Adrian Crăciun. Aka Aspoiu, pentru cei care-l cunosc sub pseudonimul cu care semnează pe blogul CititorSF, pe care l-a întemeiat în 2007. Iar aici se cere făcută o paranteză. Nu l-am întîlnit în viaţa mea, faţă în faţă, pe omul acesta. Nici măcar la telefon n-am vorbit. Numele mi-era vag cunoscut, mai comanda cărţi online de la Millennium din cînd în cînd, înainte să o fi luat spre alte zări de soare (cu dinţi) pline, tot din cînd în cînd îi citeam blogul (şi-mi cam plăcea, de ce să nu recunosc). Însă primul meu contact online cu el a fost mai degrabă cu scîntei…

În iulie 2008, exact în perioada în care s-a produs despărţirea noastră de foştii noştri parteneri, amicul Aspoiu a scris o însemnare supărată rău (un trademark al său, după cum avea să se dovedească ulterior), dar care avea nişte miezuri de adevăr, precum şi multe exagerări, explicabile însă din punctul de vedere al unui outsider. Iniţial am fost gata să îi răspund foarte acid, cum ştiu cu toţii care mă cunosc că pot să fiu. După care am stat niţel şi-am cugetat şi i-am scris un mail. În care îi explicam frumos şi politicos unde anume greşeşte. Şi l-am invitat să discutăm mai în detaliu. Şi-am stat de vorbă pe messenger. Şi l-am lămurit că unele dintre evaluările sale erau exagerate. Şi-am povestit din nou a doua zi, pînă tîrziu în noapte. Şi din nou. Despre cărţi. Despre cum se fac cărţile. Despre munca din culisele unei edituri. Despre ce ne doream să citim. Şi… cu trecerea timpului am devenit prieteni. Îndeajuns de apropiaţi încît să aştept cu groază ziua în care vom reuşi să dăm gata toate berile pe care ni le-am promis unul altuia de-a lungul acestor ani, hehe!

Dar să închidem paranteza. Poate era de-ajuns să vă spun că am devenit îndeajuns de buni prieteni încît, atunci cînd (în jur de 3 sau 4 august 2010, cred) Adrian mi-a lăsat un mesaj offline în care mă întreba: „Ce-ai zice dacă ţi-aş propune o antologie tematică?”, să mă entuziasmez imediat şi să stau pe net îndeajuns încît să-l nimeresc online (e o diferenţă de fus orar de vreo şapte ore între noi) şi să putem povesti mai pe îndelete. Şi dă-i discuţii privind tema antologiei… Adi o ţinea sus şi tare că el ar vrea să îi provoace pe autorii români să scrie despre o Apocalipsă văzută de pe plaiurile mioritice. L-am inclus şi pe Michael în discuţie încă din aceeaşi seară, cred. Nu mai reţin exact ce alte teme au fost puse pe masă şi mătrăşite în orele alea lungi de schimburi de replici. Au fost destule. Cert este că am schimbat de-atunci cel puţin 150 de mesaje pe tema asta pe mail, în afară de cele cam tot atîtea ore petrecute în conversaţii virtuale.

Ce m-a uimit şi m-a bucurat enorm, deşi credeam că îl cunosc deja pe Adrian îndeajuns de bine, au fost seriozitatea, acribia şi profesionalismul cu care el, un novice într-ale editării, s-a achitat de sarcina sa, purtînd corespondenţe asidue cu autorii, sugerîndu-le schimbări, încercînd să privească totul prin prisma unui cititor profesionist, dar şi a unuia încadrabil între fanii acestui gen de literatură. Mi-a plăcut la nebunie şi eleganţa cu care a ştiut să trateze subiectele mai delicate, precum respingerea unor texte. Nu cred că eu aş fi avut asemenea resurse de diplomaţie. Aşa cum i-am promis în momentul în care i-am acceptat propunerea, absolute toate deciziile editoriale i-au aparţinut. Şi sînt convins că noninterferenţa mea a fost o bună alegere. Adrian Crăciun şi-a ales singur echipa de lectori, şi-a ales redactorul, a ales omul potrivit pentru a scrie introducerea (cred că sînteţi şi voi de acord, articolul Moşului de alaltăieri a fost edificator în acest sens), a găsit ilustraţia potrivită pentru copertă.

Unde am avut noi – adică Michael şi cu mine – o contribuţie mai importantă? Fiecare discuţie din august pînă azi n-a fost ocolită de abordarea subiectului „antologie”. Iar din brainstormingul ăsta permanent au început să ne vină ideile privind promovarea antologiei. Aici, din nou nu prea mai ştiu cine ce idee a avut. Parcă Adrian a fost cel care-a propus seria de articole „Making of”. Sau Michael? Zău că nu mai ştiu. Dar nici nu mai contează. Ideea concursurilor mi-a aparţinut. O idee majoră, pe care o veţi afla şi aprecia la valoarea ei în momentul în care va deveni public modul în care am pus-o în aplicare (adică în preajma ieşirii din tipar a antologiei), a venit de la Michael. Şi a mai fost o idee, la care se lucreaza chiar acum, dar pe care o să îmi îngăduiţi să v-o dezvălui doar luni. Aşadar, vă mai aşteaptă cîteva surprize.

Nu-s modest din fire, ştiţi asta. N-am să vă ascund aşadar ceea ce cred: antologia aceasta va fi un succes. Şi va deschide drumuri, pentru noi şi poate şi pentru alţii. Nu ştiu dacă va reuşi ceea ce sperăm noi, să impună steampunkul ca pe o temă viabilă şi căutată de cititori. A reuşit însă, cel puţin în ochii mei, să impună un editor profesionist, de care veţi mai auzi: Adrian Crăciun. Şi  totodată, în mod sigur va putea fi citată drept un exemplu de cum se alcătuieşte şi se promovează o antologie. Un exemplu pe care noi, cei de la Millennium, îl vom urma şi la alte cărţi.

N-a mai rămas mult: două săptămîni. Atît, şi cartea va ajunge în mîinile voastre. Căci, pînă la urmă, dincolo de procesul de producţie, oricît ar fi el de pasionant, ceea ce contează este rezultatul, produsul finit. Antologia STEAMPUNK. A doua revoluție. Pe care voi, cititorii, stăpînii noştri, sînteţi cei mai în măsură să o apreciaţi la valoarea sa adevărată. Sînt nerăbdător să vă aflu părerile.

Horia Nicola Ursu

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

- The Making of -

Cuvîntul editorului. Un moment de nebunie

Nici nu știu cu ce să încep, pentru că nu prea îmi mai amintesc cum a pornit această… aventură steampunk. Sincer, atunci cînd i-am propus lui Horia Ursu proiectul antologiilor tematice anuale, Steampunkul era undeva pe locul trei sau patru între subiecte. Pe primul loc era ideea unei antologii postapocaliptice românești, normală pentru vremurile prezente. Nu a fost să fie, apocalipsa a fost amînată pentru o viitor nedeterminat și m-am pomenit cu “Hai s-o facem p-aia cu aburu’!” în brațe.

Acum, cînd volumul este aproape gata de tipar, pot să vă spun că am avut mari emoții. Mari! Și destule indoieli… că tema nu o să atragă autorii, că e prea nouă, că e prea retro, că nu se cere în România, că e o chestie anacronică pentru SF, că aia, că ailaltă etc. Primele ecouri au fost cam… deprimante. Primul răspuns pe care l-am primit – de la o autoare – a fost ceva de genul „Nu prea mă atrage tema. Chiar deloc…” Am primit și mai rele (dar nu vi le spun).

Prima rază de speranță a venit de unde nu mă așteptam, din zona „goticului” Oliviu Crâznic, proaspăt convertit la steampunk, și încă din cel bun și românesc. Era încă devreme pentru a estima cît de rău sau de bine o să fie din punctul de vedere al numărului de texte, dar povestirea lui Oliviu a fost scînteia de care aveam nevoie atunci. Am văzut că se poate!

Salt în timp cîteva luni bune și iată-ne aici, cu o antologie consistentă, cu texte variate ca subiect, atmosferă și abordare. Nouă proze originale – printre care și una semnată de autoarea cea neatrasă de steampunk – și un inevitabil text semnat de maestrul Mircea Opriță, republicat.

Și pentru că am ajuns în acest punct, înainte ca onorabilii cititori să parcurgă aceste mici bijuterii literare (în umila noastră opinie), aș vrea să vă spun ce NU este această antologie. Nu este o încercare de a surprinde unde este SF-ul românesc acum; nu se vrea reprezentativă pentru SF-ul românesc; nu este o antologie „definitivă” a steampunkului (românesc sau de aiurea); nu se vrea „revoluționară” , în ciuda titlului. *

Această antologie a fost construită cu un singur scop: plăcerea lecturii.  Singura speranță / aprigă dorință pe care o avem în legatură cu acest volum este ca el să fie pe placul cititorilor, pe care îi dorim în număr cît mai mare.

Așadar, citiți despre criminali care vin din dimensiuni parelele, mașinării demonice care corup suflete, oameni căzuți din stele în alte lumi, invadatori ai lumii și ai minții, orașe ce se ridică la nori, întrebări nepotrivite cu răspunsuri nedorite, savanți-magicieni care se ascund în iluzii de frica torționarilor, profeții și nostalgii care pot altera istoria… și alte „abureli” minunate.

Le mulțumesc autorilor pentru încrederea acordată, precum și tuturor celor care au trimis texte pentru această antologie. Le mulțumesc celor ce m-au ajutat să iau cîteva decizii dificile. Îi mulțumesc lui Horia Ursu pentru sprijinul constant și noninterferență. De asemenea, le mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat cu promovarea acestui volum.

Dar, în primul rînd, le mulțumesc celor care vor citi prozele cuprinse în antologia de față.

Vă mulțumim și sperăm din toată inima să vă placă!

Adrian Crăciun

PS. Am fost întrebat de unde vine subtitlul „A Doua Revoluție”. Ne-am lămurit că antologia de față nu se vrea „revoluționară” (dar i-ar plăcea să fie!). Atunci?  Cred că pentru cei care vor citi acest volum explicația o să devină aparentă pe masură ce vor parcurge  poveștile. Dar cum răbdarea este o marfă tot mai rară și scumpă în aceste vremuri enervante – eu fiind unul dintre cei care duc lipsă constantă de așa ceva – am considerat că ar fi indicat (observați, vă rog, indicat, nu bine sau nimerit) să vă ofer cîteva indicii, iar unele întrebări să capete răspuns (chiar dacă-s întrebări din categoria Calistrat Hadîmbu).

Cei răbdători să se oprească acum și să treacă degrabă la lectură, ceilalți…

…vor afla că prozele cuprinse aici vorbesc despre revoluții de tot felul, sociale, politice, industriale etc. Revoluții despre care nu veți citi în nici o carte de istorie, căci sînt revoluții alternative, revoluții ale imaginației de care veți avea parte numai aici, în antologia steampunkului românesc.

* Am scris acest material în 22 februarie, înainte de a citi „Cuvîntul înainte” al lui Ştefan Ghidoveanu – să-i dea Domnul gură aurită!

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

- The Making of -

„La bulivar, fochist! La bulivar!…”

E foarte greu să vii după autorii unei cărți, care și-au mărturisit mai mult sau mai puțin amănunțit aventurile legate de propriile procese de creație, și să spui ceva cît de cît interesant, cînd singura ta contribuție la volumul respectiv s-a manifestat  prin lecturarea în avans a textelor din sumar și prin încercarea de a-i face și pe alții să înțeleagă (eventual să le și placă) ceea ce citesc, după ce au cumpărat cartea! Scop în care mie mi s-a atribuit scrierea a ceea ce foarte pompos editorul vrea să denumească „prefață”, dar pe care eu – Stan Pățitul fiind de prin alte împrejurări! – m-aș mulțumi să-l intitulez simplu: „Cuvînt înainte”.

Cum e deci să scrii fie și un „cuvînt înainte”, la un volum care are ambiția (declarată de altminteri, sus și tare, chiar de pe prima copertă) de a constitui „A doua revoluție” din SF-ul românesc? (Prima fiind – bănuiesc – un volum apărut prin anii ’90 și intitulat Motocentauri pe acoperișul lumii, în care se încerca promovarea unui soi de cyberpunk românesc – cu un efect limitat, după opinia mea.) Vă spun eu: e al naibii de greu!

În primul rînd, e vorba de temă: steampunk… Frumoasă cînd o scriu, o desenează sau o filmează alții, de prin locuri unde locomotiva cu aburi, apa caldă curentă sau blocurile cu mai mult de zece etaje existau încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar al dracului de greu de îndeplinit la noi, într-o Românie unde chiar și în anul de grație 2011 există locuri în care electricitatea și canalizarea întruchipează cel mai pur science-fiction. Mărturisesc cinstit că n-am avut încredere în demersul propus de editura Millennium Books, cu atît mai puțin cu cît editorul ales, deși un foarte bun blogger și un comentator avizat al genului, părea oarecum în afara curentului principal al meseriei numită „literatură”. Un steampunk românesc mi se părea că s-ar reduce la un soi de Alte Românii – o încercare interesantă de a recrea portretul frumoasei noastre țărișoare pe coordonatele unor universuri alternative, poate mai bune (sau poate nu…) decît acela mizerabil în care trăim acum. Încercare petrecută și ea cu destulă vreme în urmă, și ale cărei singure urmări au fost cîteva volume de-a dreptul superbe semnate de Radu Pavel Gheo, Voicu Bugariu (și sub pseudonimul Roberto R. Grant) sau Liviu Radu. Atît însă…

În al doilea rînd, era vorba de limitarea suplimentară dată de scrisul pe o temă dată… De-a lungul trecerii mele prin sistemul editorial românesc, de foarte multe ori pînă acum mi-a fost dat să constat că autorii români nu știu să scrie la comandă, pe o temă dată sau pentru a se încadra într-un termen anume. Ceea ce nu presupune neapărat lipsă de profesionalism, ci mai degrabă lipsa sistemului anume creat (cum se întîmplă în Vest), pentru a valorifica acel profesionalism. Nu știm pentru că nu ni se cere, nu ni se cere – nu se creează automatismele, nu avem automatisme – nu putem intra în adevărata industrie a editării de literatură. Sau dacă o facem, ne bazăm mai mult de înzestrarea nativă, pe intuiție ori pe noroc, nimic din toate acestea neavînd legătură cu meseria de scriitor – adică acel om care trăiește din scris! Cît despre documentare, ce să mai vorbim…

În al treilea rînd (și ăsta va fi ultimul, căci nu vreau să vă stresez prea mult, mai bine citiți cartea), nici o antologie sau culegere de mai mulți autori din ultimii 20 de ani nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor, din punctul de vedere al omogenității valorilor aflate în cuprins. Decalajele au fost uneori atît de mari, încît titluri foarte promițătoare de altfel au sfîrșit în sertarele uitării publice, chiar dacă unele povestiri sau nuvele și-au croit drum singure pînă la conștiința cititorului – cu mai mult sau mai puțin succes, după caz și conjunctură…

Acestea erau cele trei „pietre de încercare” pentru care eram convins că antologia Steampunk va avea și ea o soartă similară. Dar, știți cum îmi place mie să spun: „nimeni nu-i profet în țara lui!”

S-a dovedit – din această excelentă inițiativă a editurii de a publica articole despre culisele procesului de creație a cărții, sub genericul „Making of Steampunk” – un  fapt, și anume că autorii selectați au o cu totul altă mentalitate decît restul colegilor lor din SF-ul românesc. Au luat tema în serios, s-au documentat, au învățat, au cercetat exemplele altora, iar unde n-au știut, au… inventat – căci doar de-aia sînt autori de literatură! Pentru mine, procesul creării acestei cărți este chiar mai important decît cartea în sine. Pentru că dovedește că avem un grup de scriitori maturi, care devin din ce în mai profesioniști pe zi ce trece, putînd aborda orice tematică literară (chiar dacă aceasta se află la confluența mai multor genuri), și care – stilistic vorbind – pot lupta de la egal la egal cu orice creator de mainstream de succes, impunînd la rîndul lor science-fictionul ca literatură. Ceea ce ne și dorim, nu-i așa?

Steampunk este o carte mult mai omogenă decît tot ce-am citit pînă acum în cazul unei antologii sau culegeri cu mai mulți autori, în pofida diversității stilistice a prozelor. Valoarea este însă una asemănătoare, de unde și impresia de construcție temeinică, bine făcută. Surprinzătoare ca idei și stil, potrivit de lungi sau de scurte, cu umor sau gravitate, uneori lente, alteori debordînd de acțiune, înșirîndu-se de la abordări de tip horror pînă la sfătoșenii de gen fantasy, această culegere de povestiri scrisă de zece dintre cei mai prețuiți autori autohtoni de science-fiction chiar va fi – după părerea mea – ceea ce-și dorește: o „a doua revoluție”. Revoluția Steampunk…

Dar mai bine să vă las plăcerea de a o citi singuri. Colegii mei de sumar deja v-au oferit o sumedenie de indicii menite să vă trezească interesul. Mie nu-mi rămîne decît să strig:

„La bulivar, fochist! La bulivar!…”

Ștefan Ghidoveanu

(Fragment din „Cuvîntul înainte ” la antologia Steampunk. A doua revoluție)

Steampunk: A doua revoluție, editor Adrian Crăciun (Millennium Books, martie 2011)

The Making of

Redactorul are cuvîntul

În povestea asta, eu sînt personajul care stă întotdeauna în umbră, care-şi vede de treabă în tăcere, un soi de mic funcţionar cu manşetuţe, aşezat la pupitrul lui din colţ. În acelaşi timp, sînt persoana care, alături de editor, află, înaintea tuturor, „despre ce-i vorba în povestire” (sîc-sîc!). Mai precis, sînt redactorul cărţii.

Întrucît sînt un redactor începător, am trecut prin fiecare text de trei ori, aşa că, după autorii lor, probabil că eu le ştiu cel mai bine. Pentru mine nu mai sînt poveşti puse pe hîrtie, ci lumi pe care le-am cunoscut aievea, al căror aer l-am respirat şi al căror relief l-am bătut în sus şi-n jos.

Îl cunosc pe tovarăşul Popoviciu, din povestirea lui George Lazăr, de parcă ar fi vecinul meu de ani de zile şi înţeleg exact că, dincolo de frecuşurile zilnice, există un miez incontestabil de afecţiune între el şi soţia sa, Leta, chit că nu despre asta e textul. Am zburat împreună cu Raluca, eroina Ioanei Vişan, şi-am admirat-o îndeaproape, o fată în acelaşi timp bravă, dar şi feminină în adevăratul sens al cuvîntului. Şi singura eroină din acest volum, de altfel. M-a încîntat povestea complexă a Ştefanei Czeller, probabil cel mai bun text al ei pe care l-am citit, ca atmosferă, miză şi echilibru al ritmului narativ. Am constatat, încă o dată, cît de bine scrie Marian Truţă şi ce personaje vii construieşte. Bine, noi ştim asta deja, dar cînd te apleci cu atenţie asupra fiecărei fraze devine cumva şi mai evident. Şi da, primul titlu ales de el era spoiler, orice ar zice autorul. M-am îmbibat de atmosfera jules-wellsiană (ca să comit o barbarie) a textului lui Oliviu Crâznic, deşi cred că universul complet diferit gîndit de el s-ar desfăşura mai bine pe o întindere mai mare, că potenţial dramatic este.

În fine, m-am amuzat văzînd că n-a fost unul, ci au fost chiar doi autori exasperaţi de pastelurile lui Alecsandri şi dornici să-i plătească o mică poliţă; pe mine nu m-au deranjat din cale-afară la vremea lor.

Textul lui Aron Biro m-a entuziasmat atît de tare încît, cînd am ajuns la ultima pagină şi-am văzut cum se leagă lucrurile, am început să ţopăi prin cameră la propriu şi i-am dat lui aspoiu un mail scris cu caps lock, ceea ce eu, de obicei, nu fac. A fost povestirea mea preferată din antologie pînă cînd am primit-o la redactat pe cea a lui Mike Haulică, de o factură cu totul diferită şi creionînd o lume în care mi-ar plăcea să trăiesc. Aşa că acum am doi favoriţi şi zău că n-aş putea face o departajare între ei doi.

Cu Florin Pîtea am păţit o nepăţită pentru că, fiind eu curioasă despre ce era vorba, m-am apucat să citesc povestirea imediat ce am primit-o. Eram la serviciu, unde mai aveam de stat o oră. Cînd am ajuns la pagina a doua, unde un personaj dă prima replică, m-a apucat un rîs cu lacrimi şi, preţ de vreo cinci minute, m-am ascuns după monitorul computerului, ca să rîd în voie fără să le explic colegilor de birou ce era atît de nostim. (Ar fi durat prea mult şi ei oricum nu citesc d-astea). Cînd am crezut că m-am calmat, am reluat cititul, pentru ca, după alte cîteva rînduri, să mă apuce o nouă rafală de rîs. Ca urmare, am închis documentul, decizînd că Florin Pîtea e periculos de citit în locuri publice şi că mai bine văd restul acasă. Din păcate, nu aveam cum să uit ceea ce citisem deja, aşa că am fost chinuită de accese de ilaritate pînă la terminarea programului şi în metrou, în drum spre casă.

Toate acestea au fost presărate cu o corespondenţă intensivă cu editorul Adrian Crăciun, în care fie ceream diverse lămuriri, fie îmi exprimam părerea despre unul sau altul dintre texte. Aşa că, dacă va fi răspuns mai tîrziu unuia sau altuia dintre autori, poate fi şi din vina mea, că i-am trimis uneori de la patru mailuri în sus pe zi, ceea ce mă califică drept un periculos serial mailer. Ba l-am mai chinuit şi pe voicunike, căci, de cîte ori mă suna să vadă ce mai fac, îi ziceam ce mişto e un text sau altul, dar fără să-i spun despre ce anume este, aşa că pe el, bietul, chiar l-am fiert la foc mic.

Tot reieşind şi reintrînd dintr-o lume într-alta am ajuns să mă simt ca un călător prin multivers. Şi, tot privindu-le de aproape şi îndrăgindu-le în consecinţă, nu mai pot să am nici o pretenţie de obiectivitate, deci priviţi toate cele de mai sus din această perspectivă. Dar, aşa subiectivă cum sînt, cred că avem o culegere de texte solide şi bine scrise, în care fiecare cititor va găsi ceva pe placul său, în afară, fireşte, de cîrcotaşii de profesie.

Laura Ciobanu