Terminator: The Sarah Connor Chronicles • serial creat de  Josh Friedman • Distribuția: Lena Headey, Thomas Dekker, Summer Glau, Brian Austin Green, Garret Dillahunt, Shirley Manson, Leven Rambinand,  Richard T. Jones • O producție Bartleby Co., Fox Television, Sony Pictures Television, C2 Pictures • Ianuarie 2008 – Aprilie 2009.

Terminator: The Sarah Connor Chronicles reprezintă continuarea francizei pornite de Jim Cameron, reluînd aventurile celor doi Connori după acțiunile din T2, avînd în continuare același scop: să prevină Ziua Judecății. Mi-am propus să evit acest serial încă de cînd a fost anunțată începerea producției pentru două motive: primul, evident, este canonul, faptul că iubeam primele două filme și nu voiam să las puțină istorie revizionistă să-mi schimbe sentimentele față de acest univers ficțional. Au apărut însă și cele două mizerii filme ulterioare, pe care le-am vizionat obligat, așa că nu avea rost să mai amîn serialul, răul fusese făcut. Al doilea motiv, aproape la fel de important, e faptul că e un serial de nișă, așa că, precum Firefly și Jericho și o duzină de alte seriale geniale anulate prea devreme, mi-ar fi frînt inima cînd ar fi fost eliminat din grilă, așa că am preferat să-l am post-mortem.

Scenariile episoadelor tind să fie bune, în mare majoritate, combinînd în proporții satisfăcătoare drama personală, temele sci-fi, cît și consecințele unui război viitor: vina și sentimental de alienare al supraviețuitorilor. Se pune totuși problema repetivității: primul sezon a fost al naibii de plictisitor pentru că s-a mentinut structura liniară, deci extrem de previzibilă, surprizele lipsind cu desăvîrșire. În sezonul doi se renunță la run’n'gun și intriga se diversifică, iar în plus avem mai multe episoade dedicate unui singur personaj pentru a-i ajuta dezvoltarea. Problema cu acestea este că, oricît de distractive ar fi, sînt categoric episoade de umplutură și nu avansează aproape deloc cursul misiunii. Un al doilea motiv pentru existența acestora e și faptul că avem de-a face cu un serial TV, așadar constrîngerile financiare devin dureros de evidente uneori; nu vorbim acum de lipsa efectelor speciale, ci de lipsa spațiului, o duzină de episoade fiind filmate în spații închise, într-o singură locație.

Cît despre personaje, cred că faptul că singurul care-mi place este robotul spune totul despre reușitele scenariștilor în această privință. Gașca eterogenă a protagoniștilor include un adolescent emotiv care-și urăște destinul și e îndrăgostit de robot, o mamă care încearcă să-și protejeze fiul, dar nu e în stare să ia o decizie grea nici măcar atunci cînd propria viață e în joc, un soldat care suferă de PTSD (sindromul de stress post-traumatic) și-un investigator federal cu o moralitate compromisă. Pare o combinație ideală. Dar nu e, nu îndeajuns. Sarah și John au același defect tragic, compasiunea care-i apucă în cele mai nepotrivite momente, cu cele mai proaste rezultate, în ciuda faptului că sînt, teoretic cel puțin, deciși să facă orice ar fi nevoie pentru binele omenirii. Ceilalți doi reprezintă o dilemă, pentru că loialitățile le sînt imprevizibile, iar asta nu e cîtuși de puțin o calitate pe care să o cauți la un camarad de război. Robotul pare să fie singurul care gîndește și nu-i pune în pericol fizic în fiece zi, iar personalitatea sa de fish out of water este întotdeauna remarcabil de amuzantă.

Distribuția: spre surpriza mea, Lena Headey e potrivită ca urmașă a Lindei Hamilton, are aproape aceeași intensitate, chiar dacă asemănarea fizică e nulă, iar personajul își menține fatalismul, deși pare a deveni cam prea pacifistă pentru gustul meu. Marea vedetă a serialului este River Summer Glau, care are un joc formidabil, ducînd greul serialului, fără a fi mai puțin adorabilă și preluînd cu brio ștafeta de la Arnie. Puștiul care-l joacă pe John Connor e un dezastru însă, abilitățile sale artistice tind spre zero, iar materialul primit nu-l ajută, în cea mai mare parte a timpului fiind doar un emo kid care se lamentează fără încetare. Brian Austin Green habar nu am ce caută într-un asemenea serial, dar pare să se descurce bine (avînd în vedere și faptul că e căsătorit cu Megan Fox, copilul tembel din Beverly Hills 90210 pare să se fi realizat). Roluri secundare pentru Richard T. Jones, Garret Dillahunt, Shirley Manson și Dean Winters, toți descurcîndu-se onorabil, cu o mențiune specială pentru absolventul din Deadwood, care întruchipează un Dalek foarte convingător.

Finalul e o surpriză neplăcută. E grabit, ciudat și, în mare măsură, de-a dreptul prost. Întreg sezonul 2 a fost suprasaturat cu episoade de umplutură, iar în ultimele două episoade se îngrămădesc mai multe revelații și întorsături de situație decît în celelalte 20. Nu așa se face televiziunea de bună calitate. Sfîrșitul este imbecil, se bate cap în cap cu întreg universul Terminator, toate filmele și toate episoadele serialului. Mă dezgustă faptul că au sacrificat întreg canonul pentru puțină filosofie.

Concluzia mea ar fi că serialul este foarte bun… dacă-i poți ierta constanta imbecilitate a personajelor care uneori, ca în episodul cu halucinațiile, de pildă, te poate aduce in pragul furiei umanitatea.

Florin Cristian Tiucă