K. J. Parker – The Company, trade paperback, Orbit, 2009

Compania A, un detaşament de elită al unei armate fără nume, este cea mai infamă unitate din lumea din care vom face parte în următoarele sute de pagini. Sase războinici, nu soldaţi aşa cum cunoaştem noi termenul, formează acest grup – fiecare din aceştia fiind motivaţi de aparent aceleaşi motive – putere, răzbunare şi, cel mai mult, lipsa oricărei alte alegeri în viaţă.

Specializaţi în ruperea literală a formaţiilor armatei inamice, aceşti camarazi de război însumează tot ce iubim şi urîm la armată – determinarea de neoprit în distrugerea celorlalţi. Povestea noastră se bazează numai pe cei cinci care au supravieţuit, mai precis pe decepţia, lăcomia şi supravieţuirea lor.

The Company nu este o lectură fantasy şi nu este nici militară – acestea lucrează doar ca puncte de referinţă – o lume care nu este a noastră, un război fără sfîrşit, o civilizaţie la nivelul secolului XVII, dar nici un element supranatural. Povestea doar are ca eroi, şi spun asta în sensul cel mai larg al cuvîntului, veterani de război, dar accentul cade pe viaţa lor după ce-au fost lăsaţi la vatră – modul în care încearcă să-şi ducă restul zilelor ca oameni de rînd, simpli fermieri.

Intriga o reprezintă inadaptarea celor cinci la viaţa civilă după o viaţă întreagă de sînge, lacrimi şi sudoare pe front. Liderul unităţii, Teuche Kunessin, vine cu ideea colonizării unei insule nepopulate perfect adaptabilă dorinţelor lor, abandonată în timpul războiului, pe care cu greu a reuşit s-o obţină. Cărînd cu nave tot ce-ar putea avea nevoie la început – mîncare, unelte, arme, chiar şi soţii -, mai apoi urmînd să-şi valorifice ei înșişi toate nevoile din resursele insulei.

În privinţa asta lectura mi-a amintit de The Terror a lui Simmons – plănuieşti pentru absolut orice s-ar putea întîmpla şi se întîmplă ceva ce credeai imposibil, pentru că îţi lipsesc piese din puzzle.

Teuche spune că vrea să-şi facă o viaţă aşa cum şi-au dorit cu toţii încă dinaintea războiului – sub semnul egalităţii, într-o libertate deplină, în natură, fără să depindă de un stăpîn sau să-şi facă griji pentru proprietatea privată şi politica locală. Abia tîrziu mi-am dat seama că el este sinteza scrierilor lui J. J. Rousseau – goană după pură fericire – revenirea omului în pădure, în starea naturală, departe de societate care reuşeşte numai să corupă. De asemenea, Teuche pare să fie însuşi Principele lui Niccolo Machiavelli – un erou excepţional, dincolo de umanitate şi cruzime, de glorie şi ruşine, de justiţie şi injustiţie – el face orice este necesar pentru salvarea şi asigurarea stării de fapt. Într-adevăr, Teuche pare să fie singurul personaj care să merite titlul de anti-erou.

Povestea se desfăşoară excelent, surprizele reuşesc să surprindă de fiecare dată, iar pregătirea extensivă pentru acestea chiar mai mult. Personajele se comportă ca la un joc de şah – gîndind fiecare mutare cu cel puţin cinci paşi în faţă. După o vreme însă devine obositor, pentru că nici tu nu ai toate detaliile. Văd doar două bube în toată cartea: prima, cea mai puţin importantă, e obsesia lui Parker pentru modul în care se desfăşoară lucrurile – am citit zeci de pagini despre cum să construiesc o barcă, cum să ridic un hambar, cum să strecor aur şamd. E neobişnuit, e interesant pentru o vreme, dar la un moment dat începe să deranjeze în desfăşurarea poveştii şi să aibă prioritate în faţa tuturor celorlalte elemente. A doua problemă, cea care chiar contează, este direcţia poveştii – niciodată nu se duce acolo unde crezi, iar înrădăcinarea în realitate ajunge să dăuneze, aduce un pic prea mult a glasul pămîntului.

Acestea fiind spuse, The Company este o lectură delicioasă, în ciuda faptului că este o carte despre personaje egoiste şi necruţătoare, dincolo de izbăvire.

Florin Cristian Tiucă

K.J. Parker – Colours in the Steel – mass market paperback, Orbit, martie 1999

Sînt melancolic. Nu pentru că a plouat afară, fiindcă ascult melodii deloc săltăreţe sau deoarece aş avea diverse motive lumeşti pentru această stare. Sînt melancolic fiindcă, deşi am terminat Colours in the Steel acum două seri, sînt încă sub impresia citirii unei cărţi în care tristeţea răzbate implacabil în fiecare capitol. Nu pentru că există dramă din belşug (cartea nu duce lipsă de aşa ceva), însă stilul cinic şi sec al lui K. J. Parker te face să te aşezi într-un colţ şi, cu genunchii la gură, să meditezi la vicisitudinile vieţii. Iar lumea imaginată de scriitoare are extrem de puţine nuanţe de roz.

Cu lunga sa istorie (o definiţie alternativă a noţiunii de inexpugnabilitate), trăinicia zidurilor, împărţirea administrativo-economică şi gradul de împlinire sufletească şi materială a locuitorilor săi, Perimadeia este simbolul cel mai apropiat de conceptele de fericire, bună orînduială şi dreptate. Dar, chiar de la început, viitorul ei este unul umbrit de nori ce prevestesc venirea dezastrului ai cărui germeni încolţesc concomitent din două direcţii.

Prima este una exterioară cetăţii şi se concretizează prin dorinţa de răzbunare a lui Temrai, o dorinţă atît de aprigă şi viscerală, încît e gata să radă cetatea din temelii pentru a ucide un singur om. Şi asta, în ciuda faptului că îi admiră – sau cel puţin îi respectă – pe locuitorii din Perimadeia. E o atitudine care apare din primele momente în care se furişează în oraş cu intenţia de a-i găsi punctele slabe în caz de asediu şi de a micşora pe cît posibil decalajul tehnologic care face ca oamenii săi, aparţinînd unor triburi ale cîmpiei, să pară nişte barbari. Al doilea plan, cel interior, se iveşte ici-colo sub forma unor supuraţii, atît prin acţiunile şi gesturile unor personaje reprezentative, cît şi prin prisma sistemului socio-economic ce prezintă mici, însă reale crăpături. Patriarhul Alexius, deşi aflat la o vîrstă înaintată, încă mai studiază încercînd să înţeleagă rolurile şi funcţiile Principiului (partea de magie a cărţii); Athli, funcţionarul privat cu funcţii de jurist/agent comercial/notar, este exemplul perfect al unei aparente fericiri bazată pe bani, dar care resimte puternic absenţa iubirii; Gannadius, al doilea în rang al Ordinului după Alexius, descoperă prietenia la o vîrstă înaintată, cu toate că sufletul său este unul nobil şi sincer în chestiunile privind ascensiunea socială şi politică.

Cel mai fascinant şi complex personaj este Bardas Loredan. Măcinat de faptele trecutului şi permanent apăsat de lipsa speranţei unui viitor mai bun, Bardas încearcă să trăiască prezentul din plin, suprimîndu-şi orice frămîntare sufletească. Blazarea lui capătă sclipiri morale atunci cînd este pus în situaţii devenite între timp neobişnuite pentru el, adică situaţii în care trebuie să răspundă de viaţa altora. Iar încercările de a fugi de responsabilităţile nou-apărute nu apar din inexistenţa voinţei de a-şi ajuta semenii sau dintr-o subestimare a propriei sale persoane, ci din cauza nerecunoştinţei factorului politic şi a ignoranţei locuitorilor Perimadeii manifestată în momentele critice ale apărării cetăţii.

Dar K. J. Parker nu excelează doar în a crea personaje deosebit de cinice, ci şi în a le conferi ambiguitate morală în adevăratul sens al cuvîntului. Din punct de vedere al antitezei, Temrai este poate singurul personaj de calibrul lui Bardas, impresie întărită şi de partea în care acţiunile şi gîndurile lor se află într-o alternanţă perfect simetrică. Dar, la fel ca în Compania Neagră a lui Glen Cook, nu există în esenţă motivaţii şi scopuri rele, ci numai consideraţii practice, indiferent că sînt emoţionale, raţionale sau materiale. Prin prisma rolului avut, nu am putut găsi vreun personaj care să atragă antipatia mea, chiar dacă există un conflict, deci părţi antagonice.

K. J. Parker se mai remarcă şi prin enumerări aproape nesfîrşite folosite în cadrul descrierilor. Este o tehnică cu două tăişuri; dacă este făcută utilizînd cuvintele potrivite, ea nu plictiseşte şi creionează rapid şi credibil planul ce serveşte drept suport acţiunii; dacă ea este făcută pentru a masca o oarecare lipsă de talent în construirea unei lumi consistente şi adecvate temei unei cărţi, atunci ea enervează la modul cel mai direct. În funcţie de aşteptări şi obişnuinţe literare, te poţi afla în oricare dintre tabere. În schimb, scriitoarea preferă detaliile tehnice, întinse pe pagini întregi, în care se explică făurirea săbiilor sau construirea de catapulte. Aici am simţit că s-a cam întins coarda, deşi mă consider un cititor răbdător şi dornic de a învăţa cît mai multe. Pur şi simplu am simţit că respectivele scene au fost poate cauza pentru care a fost scrisă această carte şi nu invers. O altă greşeală nescuzabila este că unele personaje secundare, prin rara şi extrem de scurta lor prezenţă, nu reuşesc să contureze senzaţia de tablou epic, static sau în mişcare, deşi autoarea a făcut eforturi în a le atribui nume şi mici istorii personale.

Asta nu înseamnă că nu avem parte de momente epice. Dar nu sînt nici grandioase şi nici mereu crescătoare ca intensitate, aşa că este de înţeles de ce K. J. Parker nu se află în zona mainstream a literaturii fantasy, caracterizată în principal prin reţete ce folosesc vrăjitori, prinţese, intrigi politici complexe, fapte eroice sau idealuri nobile. Mai degrabă aş apropia cartea de Căderea Constantinopolelui de Vintilă Corbul. În ce priveşte acţiunea, totul este la o scară mai mică faţă de evenimentele din Căderea Constantinopolelui pentru că autorul român a avut la îndemînă mult mai multe pagini pentru a jongla cu numeroase personaje. Dar similitudinile sînt reale, de la utilizarea focului grecesc pînă la descrierile cetăţii şi folosirea de nume cu rezonanţe bizantine – apropo, Bardas Loredan nu este Constantin al XI-lea Paleologul, ci mai degrabă condottierul Giovanni Longo Giustiniani.

Cui i-au plăcut Căderea Constantinopolelui şi Compania Neagră va digera şi Colours in the Steel. E un fantasy în care descrierile pot fi mestecate ceva mai greoi şi, totodată, enumerările riscă deseori să fie insipide. Însă acţiunea nu plictiseşte, cel puţin două persoane sînt memorabile, iar alte cîteva au un potenţial imens pe care sper să îl văd exploatat în următoarele două titluri ale trilogiei.

Silviu Gheorghe