Cherie Priest – BONESHAKER – trade paperback, 416 pagini, Tor Books, noiembrie 2009

Am pornit în lectura acestui volum cu oarece idei preconcepute (datorate unor recenzii şi opinii parcurse anterior) şi cu un dram de mefienţă (în general, am rezerve atunci cînd o carte e promovată masiv). Nu puteam însă ocoli lectura, fie şi numai din interes profesional, cîtă vreme Boneshaker a fost nominalizată anul acesta la mai toate marile premii ale genului (inclusiv la Hugo, unde se confruntă cu un alt favorit, romanul The Windup Girl de Paolo Bacigalupi, care i-a adus deja autorului său Nebula). Pînă în prezent, în palmares figurează premiul Locus şi un premiu acordat de Pacific Northwest Booksellers Association. În plus, cartea a beneficiat din plin de coperta absolut încîntătoare realizată de Jon Foster şi de un design (interior şi exterior deopotrivă) de mare clasă (cu vignete interioare delicioase şi tipar într-o nuanţă sepia).

Primă parte a unui ciclu declarat mai amplu intitulat The Clockwork Century, Boneshaker este, în viziunea autoarei, o încercare de a da mişcării steampunk – aflată în mare vogă peste ocean – un magnum opus literar. Ar fi un semn că acest subgen, aflat acum în plină expansiune şi la cea de-a doua generaţie de scriitori care îl abordează, şi-a atins maturitatea şi, în egală măsură, locul în conştiinţa publică şi în istoria literaturii.

Cartea funcţionează la mai multe niveluri. Este, în primul rînd, o ucronie. Acţiunea se petrece pe la 1880, într-o Americă în care războiul de secesiune s-a prelungit datorită, între altele, amestecului britanic, în care părţile beligerante utilizează cu succes dirijabile, în care republica independentă texană a descoperit petrolul cu cincizeci de ani mai devreme. Cursa progresului, alimentată de război, a produs deopotrivă minuni, dar şi orori din calea cărora mulţi s-au refugiat. Astfel, goana după aur din Klondike s-a produs mai timpuriu, ceea ce a dus la dezvoltarea nord-vestului american (regiunea Seattle) ca urmare a invaziei prospectorilor.

În acest context, un grup de investitori ruşi, decişi să pună mîna pe cel mai mare filon de aur al regiunii Klondike, i-a solicitat inventatorului Leviticus Blue să construiască o maşinărie capabilă să străpungă solul îngheţat al Alaskăi (care aparţine încă Rusiei). Acesta s-a achitat de sarcină, dar prototipul autonom a luat-o razna în preziua inaugurării, săpînd tunele pe sub întregul oraş, ceea ce a dus la surparea a nenumărate clădiri (îndeosebi băncile au fost, în mod bizar, cele a căror fundaţie a fost distrusă) şi la pierderea de vieţi omeneşti, într-un dezastru comparabil cu cel produs de un cutremur devastator. Săpăturile maşinăriei (denumită Boneshaker, de aici titlul romanului) au eliberat însă şi o pungă subterană de gaz toxic, care îi preschimbă pe cei care îl inhalează în zombi însetaţi de sînge.

Şaisprezece ani mai tîrziu, oraşul contaminat a fost înconjurat cu ziduri înalte, iar tragedia continuă să-i bîntuie pe supravieţuitori, care au fost nevoiţi să se mute dincoace de ziduri. Numele lui Leviticus Blue, cel considerat responsabil de producerea dezastrului, e blestemat, iar Briar Wilkes, văduva acestuia, împreună cu fiul ei Zeke, sînt consideraţi nişte paria. Războiul continuă undeva în sud, ceea ce a împiedicat-o pe Briar să îşi caute norocul în altă parte.

Aici se declanşează intriga propriu-zisă a romanului, care devine un bildungsroman potrivit de minune pentru publicul adolescent din momentul în care Zeke, nemulţumit de statutul său, decide să pătrundă în spaţiul interzis al oraşului contaminat, pentru a căuta dovezile nevinovăţiei tatălui său. Îngrozită, Briar îi ia urma, pătrunzînd la rîndul ei în spaţiul enclavei stăpînite de zombi. Ar fi inutil şi contraproductiv să povestesc mai departe cartea. Aventurile se succed cu repeziciune, punctul de vedere alternează între odiseea lui Zeke şi periplul mamei sale, prilej pentru Cherie Priest să ne descrie universul construit cu migală al oraşului închis.

La nivel supratextual, oraşul devine astfel personajul principal al cărţii – o trăsătură care apropie cartea şi de curentul New Weird. Iar Seattle şi locuitorii săi, aşa cum e descris în Boneshaker, nu e cu nimic mai prejos de Ambergris-ul lui Jeff VanderMeer sau de Noul Crobuzon al lui China Miéville. Întreg sistemul care permite supravieţuirea unei populaţii de dimensiuni nebănuite e descris cu ingeniozitate şi cu amănunte dătătoare de fiori de tip sense of wonder. Aceasta ar fi, aşadar, cea de-a treia grilă de lectură posibilă.

A reuşit autoarea să-şi atingă ţelul, oferindu-ne „marele roman al genului steampunk”? Probabil că nu – nu în acest segment al ciclului – dar nu exclud posibilitatea ca întregul, seria Clockwork Century, să devină un candidat la acest titlu, după ce va fi publicată în integralitatea sa (o nuvelă lungă intitulată Clementine e deja pe piaţă de la Subterranean Press, în ediţie hardcover, iar un al doilea roman, Dreadnought, va apărea în noiembrie la Tor).

Unii comentatori au reproşat autoarei americane apelul prea frecvent la clişee, precum şi acţiunea liniară. În ce mă priveşte, caut altceva la o carte de acest gen, nu originalitate cu orice preţ, ci imaginaţie în construirea unei lumi coerente. Cherie Priest a reuşit să îmi reţină atenţia din acest punct de vedere şi am să-i citesc cu siguranţă următoarele segmente ale seriei Clockwork Century.

Horia Nicola Ursu