III. O denumire posibilă – literatura posibilului (LP)

În 1960, în celebra antologie de texte critice “Noi hărţi ale Iadului”, Kingsley Amis formula o idee care, în acea vreme, apărea ca bizară multora dintre cititorii pasionaţi ai acestui tip de literatură: “Pe zi ce trece, titulatura de literatură SF îşi pierde cîte un element din justificarea ei ca denumire pentru ficţiunea ştiinţifică…”

Dacă ţinem cont că Hugo Gernsback propunea în 1929 denumirea de science-fiction într-o revistă care se numea “Science Wonder Stories” (Povestiri ştiinţifice minunate) şi că prima revistă editată de el (cea în care publicase forma primitivă a numelui ce avea să rămînă conscrat de atunci – cel de scientifiction) avea o titulatură asemănătoare – “Amazing Stories” (Povestiri uimitoare), realizăm uşor faptul că, încă de la începuturile ei, noua specie literară a avut de înfruntat numeroase dificultăţi în delimitarea exactă a domeniului vizat. Cum se putea împăca rigoarea ştiinţifică, atît de des invocată, cu minunile şi cu domeniul uimitorului fanteziei?

H. Gernsback nu a putut să lămurească acest lucru la vremea sa şi, cu cît a trecut timpul, cu atît problemele s-au încurcat încă şi mai tare în această privinţă. Pentru că, dacă există o majoritate de opere cărora eticheta de SF li se poate aplica fără dubii, o minoritate destul de importantă utilizează numai ca pretext elemente de recuzită ale speciei sau îşi declanşează acţiunea de la un element considerat ca aparţinînd SF-ului. Ce fel de trunchi SF au opere de mare valoare literară, precum “SS – Great Britain” a lui Len Deighton, “Omul din castelul înalt”, scris de Philip K. Dick, “Undeva, cîndva” a lui Richard Matheson, “Operaţiunea Haos” a lui Poul Anderson sau “Babel”-ul lui Vladimir Colin? În mod evident, domeniul s-a extins mult mai rapid decît a prevăzut teoria literară şi apropiate retuşuri sînt aşteptate cu interes.

În amalgamul de denumiri utilizate în volumul “Posibilitate, utopie, mit”, Silvian Iosifescu o aduce la rampă şi pe cea de posibil-ştiinţific, titulatură împrumutată şi adaptată după aceea folosită în literatura italiană de Augusto Illuminati - literatura posibilului.

De ce simte Iosifescu nevoia de a adăuga limitativul “ştiinţific”? Poate pentru că încă se consideră că ştiinţa este singura unealtă umană riguroasă cu ajutorul căreia omul poate descifra tainele naturii, ale realităţii. De fapt, ceea ce lumea denumeşte “descoperiri ştiinţifice” sînt simple “descoperiri ale Realităţii”, fragmente mereu noi (pentru noi) ale universului înconjurător, încadrate cu ajutorul raţiunii în scheme coerente d.p.d.v. logic.

H. Spencer spunea despre cunoaştere că este asemenea unei sfere care, cu cît se lărgeşte, cu atît capătă o suprafaţă mai mare de contact cu necunoscutul. Necunoscut ce alcătuieşte infinita noastră Realitate.

Literatura mainstream este una dintre modalităţile prin care omul ia contact cu această Realitate. De ce nu ar putea fi literatura SF una dintre modalităţile de cunoaştere a acestei Realităţi posibile (fie ea viitoare, trecută, ori paralel prezentă), modalitate care să se subsumeze, asemnea ştiinţei, formei unice a Cunoaşterii?

Dacă acceptăm drept corectă această ipoteză, atunci nu putem decît să-i dăm dreptate lui Augusto Illuminati, iar confuzia ce mai domneşte încă în privinţa adoptării unei denumiri potrivite se va curma prin utilizarea formulei propuse de acesta. De ce Science-Fiction şi nu literatura posibilului, dacă ţinem seama de faptul că sintagma italianului este mai cuprinzătoare d.p.d.v. semantic decît aceea aflată în uz, permiţînd subsumarea mai multor categorii de lucrări artistice, imposibil de cuprins în alte tipuri de formulări?

O literatură a posibilului va permite încadrarea între aceleaşi limite a operelor de anticipaţie (cele care vizează lumile viitorului) şi a celor care înfăţişează universuri paralele, a utopiilor şi distopiilor, a lumilor trecutului, a ucroniilor… Tot, deoarece tot ce e construit de raţiune şi plasat sub semnul ficţiunii face parte din Posibil.

Relaţii de filiaţie

I. Domenii limitrofe

În a sa “Literatură SF”, criticul Florin Manolescu consideră că pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea literatura SF trecea drept “un subgen sau o variantă a literaturii de aventuri, a utopiei sau a prozei fantastice.” (s.n.) De altfel, nu este singurul care observă coexistenţa ei cu alte specii care, treptat, ajung să i se alăture sau să i se subsumeze (vezi cazul utopiei şi al anticipaţiei): acelaşi lucru îl face şi Mircea Opriţă în cartea sa dedicată utopiei, şi Silvian Iosifescu în “Consideraţiunile…” referitoare la graniţele dintre SF şi mit, şi Adrian Marino în “Dicţionarul de idei literare”.

Paleta este însă cu mult mai largă, familia în care SF-ul este, în prezent, copilul neastîmpărat cuprinzînd nenumărate odrasle; utopia, distopia, basmul ştiinţific, anticipaţia, opera spaţială, literatura fantastică, cea de tip heroic-fantasy, literatura straniului, ucronia, literatura feerică (feeria), ficţiunea politică, literatura onirică etc.

De ce este SF-ul elementul susceptibil de a determina coagularea în jurul său a tuturor trăsăturilor celorlalte modalităţi de creionare a posibilului imaginar? Deoarece limitele stînga – dreapta, respectiv spaţiul de desfăşurare în vederea construirii universului ficţional este /sînt extrem de generoase, între dimensiunea ştiinţei (cele mai ştiinţifizate opere literare, cu excepţia vulgarizărilor, sînt cele încadrate în hard-SF – a se vedea, spre exemplu, romanul lui David Brin şi Gregory Benford “Inima cometei”) şi cea a fantasticului ( cele mai apropiate de mister şi supranatural sînt operele care utilizează elemente şi structuri specifice literaturii fantastice şi stranii, de tipul romanului lui Robert Sheckley “Immortality Inc.”) existînd posibilitatea creionării unei multitudini de aspecte ale unei realităţi ce aparţine zonei literarului.

II. Între posibil şi probabil

Conform definiţiei întîlnite în DEX, posibilul reprezintă “ceva care se poate întîmpla sau realiza, care poate fi făcut sau imaginat” [1]. Deci orice ţine de domeniul imaginarului îşi găseşte automat loc în cîmpul posibilului. O astfel de explicaţie favorizează într-un fel înţelegerea opţiunii unor teoreticieni pentru denumirea de “literatura posibilului”, a lui Augusto Illuminati.

Prin ceea ce constituie parte de ficţiune, literatura SF ţine de factorul posibil. Şi, cum această secvenţă este denumită “fiction” (ficţiune) în engleză şi “fantastic” în traducerea şi adaptarea românească, sîntem nevoiţi să admitem că acceptarea în cîmpul semantic al existenţei posibile sau virtuale se datorează tocmai elementului de fantastic. În concluzie, cu cît intervenţia fantasticului în derularea evenimentelor considerate normale va fi mai profundă, cu atît va creşte ancorarea literaturii SF în dimensiunea posibilului.

De altfel, Florin Manolescu însuşi creionează o asemenea supoziţie: “Vulgarizarea şi anticipaţia reprezintă o literatură SF de gradul I, a posibilului sau o literatură cu model direct.” [2] Aprecierile sale se referă însă numai la două dintre componentele speciei literaturii SF, restrîngînd nepermis domeniul investigaţiei.

Acelaşi DEX defineşte probabilul ca pe ceva “care se poate întîmpla, produce; care poate fi adevărat” [3]. Altfel spus, probabilul aduce o notă caracteristică suplimentară anumitor aspecte din cîmpul posibilului, determinîndu-le capacitatea de a pătrunde în cîmpul Realităţii. Probabilul este o calitate oferită literaturii SF de elementul ştiinţific pe care-l incumbă operele cirumscrise genului. Cu cît acesta este prezent într-o proporţie mai mare în textul literar, în detrimentul celui fantastic, cu atît universul conturat în operă se apropie mai mult de Realitate, căpătînd credibilitate.

Operele lui Jules Verne au format, în secolul XIX, prototipuri de realitate probabilă pe termen scurt, de prognoză, de anticipație, în vreme ce la finalul secolului XX acelaşi lucru s-a întîmplat cu operele hard-SF şi cu cele cyberpunk.

Raportul între Posibil şi Probabil este unul de filiaţie: dacă un eveniment este posibil, automat el deţine şi un grad mai mic sau mai mare de probabilitate ca să devină real. Am putea aprecia deci că, dacă am considera Posibilitatea şi Realitatea drept cei doi poli ai lumii în care trăim, Probabilitatea ar constitui firul ce ar lega cele două universuri, fiecare fiindu-şi suficient sieşi.

Concluzia unui astfel de raţionament este aceea că toate operele SF aparţin, sine qua non, cîmpului semantic al Posibilului şi, în mod particular, o parte din ele care îşi axează credibilitatea pe exploatarea factorului ştiinţific pătrund în acela al Probabilului. De aici, cele aparţinînd unei secţiuni extrem de înguste îşi fac intrarea în Realitate, sub forma anticipaţiilor/ a previziunilor tehnice şi ştiinţifice (cele mai cunoscute exemple se pot extrage din scrierile lui Jules Verne, Albert Robida, în secolul XIX, şi din cele ale lui Arthur C.Clarke pentru secolul XX – ca să nu dăm decît aceste exemple).

Cu cît factorul fantastic/ficţiune este mai important în operă, cu atît ancorarea ei în Probabil este mai puternică, iar universul paralel pe care-l conturează devine mai credibil ca “altă Realitate”, la care nu avem acces decît acordîndu-i, în mod voluntar, credibilitate, pe perioada de timp cît ne cufundăm în interiorul său prin actul lecturii.

În fapt, se întîmplă exact acelaşi lucru ca în cazul basmelor – ne formăm o structură de aşteptare în care, în mod conştient, ne propunem să credem în “universul altfel” în care accedem şi căruia îi acceptăm coerenţa. Cu cît gradul de probabilitate va fi mai mare, cu atît inserţia în Real va determina, în mintea noastră, o stare de incredulitate (nu trebuie decît să ne amintim cu ce fel de zîmbete au fost întîmpinate, la începutul secolului XX, scrierile lui Jules Verne, catalogate drept romane de aventuri pentru copii şi tineret).

Cu cît gradul de probabilitate scade, aria Posibilului îşi întăreşte caracteristicile şi, în mod implicit, coerenţa, formînd ceea ce actualmente denumim universuri paralele, a căror existenţă, chiar şi în domeniul fizicii, este numai presupusă, dar nu şi certă.

Într-un astfel de univers ficţional, gradul de incertitudine este maxim, el fiind acela care determină credibilitatea sa. Nimeni nu va arunca din mînă, după primele capitole, cartea lui H.G. Wells “Maşina timpului”, pe motiv că nu poate să creadă în universul imaginat acolo. Mai mult, devine interesant chiar jocul cu Realitatea, pe care-l face aici scriitorul, inserînd în text termenul “maşină” pentru elementul auxiliar cu ajutorul căruia eroul face deplasările de-a lungul axei temporale. Lipsa aproape completă a oricărei descrieri tehnice, precum şi a principiului de funcţionare ne determină să presupunem că, de fapt, autorul nu a făcut altceva decît să înlocuiască noţiunile mai vechi (şi, implicit, perimate) din basme, noţiuni de tipul calul năzdrăvan, trăsura fermecată, buşteanul vrăjit etc. cu acest termen, cunoscut publicului dintr-un secol maşinist prin chiar esenţa sa.

Din această perspectivă, scrierile unui Isaac Asimov sînt mult mai credibile în ochii unui public mai avid ca oricînd de senzaţional şi de certitudini (care determină apelul la raţiune şi logică), decît operele lui Arthur C.Clarke, a căror principală caracteristică este anticiparea şi prognoza de tip social. Paradoxal, deşi veridicitatea romanelor sale s-ar putea verifica mai uşor, acţiunea derulîndu-se foarte aproape de timpurile noastre, iar extrapolările sale tehnice, ştiinţifice şi chiar de factură socială pornesc de la elemente reale, existente în contemporaneitate, ele sînt mult mai puţin gustate şi acceptate, în comparaţie cu acelea ale americanului, ale căror acţiuni se derulează într-un viitor foarte îndepărtat şi se petrec de-a lungul întregii galaxii, aducînd în prim-plan personaje destul de asemănătoare, în unele privinţe, cu acelea din basme.

Rezultă deci că, din relaţia dintre Posibil şi Probabil, operele cele mai apreciate de către lectori sînt cele profund ancorate în aria Posibilului, marcate de fanatsticul/ ficţiunea cu gradul cel mai ridicat. Universurile ficţionale cele mai credibile sînt cele a căror legătură cu Realitatea prezentă este cît mai mică posibil, tinzînd spre zero (să ne reamintim, spre exemplu, de povestirile cu fantome: care om raţional crede în existenţa lor? Şi totuşi ne îngrozim cu toţii atunci cînd citim o lucrare de ficţiune pe această temă, bine realizată d.p.d.v. al tehnicii literare, acceptînd, în mod conştient, universul paralel pe care-l propun).

BIBLIOGRAFIE

1. *** , Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975
2. Manolescu, Florin, Literatura SF, Ed. Univers, Bucureşti, 1980, p.43.
3. *** , DEX, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975

Aurel Cărăşel

(în fotografie: Hugo Gernsback)