În vremurile nu foarte îndepărtate, pe cînd trăiam într-o lume multilateral dezvoltată, exista un soi de glumă pe care o auzeam în fiecare zi, atunci cînd ne duceam dimineaţa la serviciu. Cînd, după o oră de aşteptare, tramvaiul sosea în staţie plin ochi, gloata nerăbdătoare lua vagonul cu asalt, răcnind cu voioşie: „omorîţi întîi femeile şi copiii!” Evident, nu era ucis nimeni – dar, dacă lucrurile ar fi mers tot aşa, nu se ştie care ar fi fost evoluţia lor. Pentru că aşa se fac schimbările morale: începi cu o glumă, lumea se obişnuieşte cu ideea, tabuurile morale nu mai au aceeaşi valoare şi, la un moment dat, firile mai slabe şi cu posibilităţi mai reduse de control cedează…

Mi-am amintit de povestea asta, pe care o crezusem uitată împreună cu alte minunăţii din vremea marelui cîrmaci, pentru că în ultimele luni am citit mai multe cărţi – evident, traduceri din engleză, scrise în decursul mai multor ani, însă soarta a făcut să apară la noi una după alta – în care lucrurile se petreceau exact invers decît în gluma despre care am amintit. Adică aceia care omorau erau copii.

Începutul l-a făcut Ucenicul asasinului, de Robin Hobb, în care bastardul fără nume al unui prinţ este instruit să devină asasin în slujba regelui. Autoarea ne descrie modul în care copilul respectiv acceptă cu încîntare să devină ucigaş, convins fiind că ajută la consolidarea statului.

Orson Scott Card, în Wyrm, ne-o prezintă pe Patience, o fetiţă care este fiica principalului sfetnic regal. În această calitate, este folosită de rege pentru eliminarea unor duşmani. Sigur, povestea este mai complicată şi, în final, se doreşte a fi inspirată de Apocalipsă. Dar am fost surprins de faptul că Orson Scott Card – care este preocupat în mod deosebit de morală şi recurge deseori la eroi-copii – poate să-şi pună eroina într-o asemenea postură, considerînd, în acelaşi timp, că este o eroină pozitivă.

Suzanne Collins, în cele două romane ale sale (Jocurile foamei şi Sfidarea) ne introduce într-o lume în care au loc anual un soi de jocuri de gladiatori în care copiii participanţi se ucid între ei. Există totuşi un progres: autoarea deplînge soarta copiilor siliţi să-şi pună viaţa în joc doar ca să facă pe plac unui regim dictatorial.

Însă şocul cel mai puternic l-am suferit citind Mîna stîngă a lui Dumnezeu, de Paul Hoffman. Autorul ne descrie cu lux de amănunte o societate bizară, un soi de ordin călugăresc care chinuie în modul cel mai sadic nişte copii – ca să aflăm, ulterior, că aceştia sînt pregătiţi astfel să devină nişte instrumente perfecte, supuse şi îndemînatice, pentru eliminarea adversarilor ordinului.

În toată nebunia aceasta, în care autori diferiţi descriu copii pregătiţi să ucidă făţiş sau mişeleşte, fără cea mai mică mustrare de conştiinţă – mai mult, reuşind să inducă cititorului ideea că aceşti copii fac un lucru bun – am întîlnit un singur caz în care autoarea (Lian Hearn) are o atitudine morală respectabilă: în ciclul de romane care alcătuiesc Cronicile clanului Otori, eroul principal refuză să se integreze în Trib, asociaţia de asasini care doreşte să profite de calităţile sale paranormale, şi preferă să respecte un cod moral inspirat din cel al samurailor…

Liviu Radu