K.J.Parker – The Proof House
Orbit, 2000

Reprezentînd tema principală a trilogiei The Fencer, această rugăminte cu iz imperativ (precum şi atitudinea aferentă), primeşte în The Proof House o expunere atît de vizibilă, încît devine pe-alocuri dureroasă. Gorgas Loredan nu cere milă şi compătimire pentru faptele sale abominabile, însă caută cel puţin înţelegere, dacă nu din partea fratelui său, măcar venind dinspre cititor. Cum lumea construită de Parker nu necesită decît o morală abia schiţată, e greu şi chinuitor pînă la ultima pagină să încerci să pătrunzi motivaţiile şi scopurile lui Gorgas. Iar căutarea unui reper prin metoda antitezei este imposibilă pentru că scriitoarea a avut grijă ca şi Bardas Loredan să fie construit din aceeaşi plămadă ca fratele său. Într-adevăr, deosebirea fundamentală dintre cei doi este ca Bardas nu caută mîntuire, dar intenţia de a-ţi justifica acţiunile prin slujirea binelui absolut într-o realitate în care acesta nu există poate fi catalogată tot ca o formă de nebunie.

Dificultatea de a aşeza majoritatea personajelor în tipare familiare a făcut că finalul să devină previzibil doar începînd cu ultimul sfert al cărţii. Ca fond, este mulţumitor, în concordanţă logică şi afectivă cu cele întîmplate anterior. Ca formă, el lasă de dorit. Situaţia anumitor personaje e rezolvată atît de rapid şi sumar, încît îţi trebuie mai mult decît simple conexiuni pentru a umple golurile. Ceea ce e iritant atunci cînd ai citit fiecare rînd cu atenţie şi ai asimilat fiecare amănunt. Luînd în considerare şi ritmul deseori lent în care se desfăşoară evenimentele, o a treia carte cu un final mai dezvoltat n-ar fi fost neapărat un lucru rău. Mai ales că, deşi are mai multe pagini decît Colours în the Steel şi The Belly of the Bow, The Proof House bate uneori pasul pe loc pentru că apar noi personaje, iar prezentarea lor este făcută în defavoarea evoluţiei celor deja cunoscute.

Legat de introducerea de noi personaje, înţeleg raţiunea pentru care apare Imperiul, şi anume dorinţa scriitoarei de a remodela sau stinge vechile conflicte (inclusiv cel dintre Bardas şi Temrai, conflict suspendat în The Belly of the Bow). Nu am priceput însă de ce aceasta facţiune apare abia în ultima parte a trilogiei, avînd în vedere rolul său de tăvălug definit prin vechime, întindere teritorială şi putere militară. Cîteodată, a scoate brusc un as din mînecă poate echivala cu ruperea hainei. Chiar şi aşa, o expunere mai detaliată a Imperiului ar fi ajutat considerabil la sporirea sentimentelor de măreţie şi teamă pe care acesta le inspiră celorlalte naţiuni şi teritorii.

De asemenea, am simţit lipsa unei hărţi deoarece, odată cu intrarea în scenă a Imperiului, aria geografică se măreşte considerabil şi ai nevoie de coordonate spaţiale mai precise pentru a ordona şi pătrunde cît mai bine succesiunea evenimentelor. Da, nici Compania Neagră a lui Glen Cook nu are hartă, însă acolo locurile şi poziţiile lor sînt explicate mai pe îndelete, aşa că poţi face o sistematizare mintală cît de cît decentă.

Este apreciabil efortul lui K.J. Parker de a crea o lume veridică şi consistentă din punct de vedere intern în care etica şi/sau religia sînt inexistente. Dar această lume nu poate fi privită de cititor fără o minimă focalizare morală. E o senzaţie proaspătă să citeşti o carte fantasy în care să simpatizezi sau să urăşti în mod egal ambele părţi conflictuale, mai ales dacă alternanța are loc de la o pagină la alta. Însă absenţa, suprimarea sau negarea unor repere adecvate poate înlocui interesul cititorului cu indiferenţa, care este nenorocirea cea mai mare care se i poate întîmpla unui scriitor. Totuşi, K.J. Parker reuşeşte (nu în totalitate, ce-i drept) să evite acest pericol înfăţişîndu-i pe cei din neamul Loredan în toată mizeria lor morală. Prin disfuncţionalitatea de care dau dovadă, Loredanii sînt poate unici în literatura fantasy. Şi marele merit al autoarei este că aceştia sînt în acelaşi timp şi cît se poate de interesanţi.

Cum unele stîngăcii ce caracterizează trilogia The Fencer pot fi puse pe seama debutului, mi-e încă neclar cît de mare este potenţialul lui K.J. Parker. E capabilă că creeze personaje cel puţin fascinante, dar scena pe care evoluează ele suferă la capitolul credibilitate, cu urmări privind extremele la care acestea ajung. Chiar şi aşa, K.J. Parker a intrat pe lista scriitorilor mei favoriţi – în viitorul mai puţin sau mai mult îndepărtat voi citi şi celalalte două trilogii, precum şi cele trei romane independente apărute pînă în prezent.

Silviu Gheorghe