Galileo Online » Uzina de vise http://revista-galileo.ro Science Fiction & Fantasy Thu, 29 Sep 2011 08:43:09 +0000 en hourly 1 http://wordpress.org/?v=3.0 Uzina de vise (7) http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-7.html http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-7.html#comments Fri, 17 Dec 2010 08:02:12 +0000 galileo http://revista-galileo.ro/?p=3563 7. JULES VERNE ŞI A ŞAPTEA ARTĂ
(Partea a V-a: Filme inspirate de O călătorie spre centrul Pămîntului)

O călătorie spre centrul Pămîntului, roman apărut în 1864, este una dintre cele mai cunoscute – şi îndrăgite – opere ale scriitorului francez. Este de aceea de înţeles interesul arătat de cineaştii din întreaga lume pentru transpunerea pe marele (şi micul) ecran a unei creaţii de-a dreptul fascinante, care se constituie încă şi astăzi într-un pilon de bază al science-fictionului mondial.
Să începem cu prima adaptare cinematografică adevărată (o încercare a lui Segundo de Chomon, din 1908, pare să se fi pierdut pentru totdeauna), adaptare despre care se spune că este şi cea mai reuşită:

Henry Levin – Journey To The Center Of The Earth (1959)

Distribuţia reprezintă punctul forte al acestui film: James Mason (în rolul profesorului sir Oliver S. Lindenbrook), Pat Boone (studentul Alexander „Alec” McKuen), Arlene Dahl (focoasa văduvă Carla Goteborg), Diane Baker (Jenny Lindenbrook, fiica profesorului) şi Thayer David (contele Saknussem) alcătuiesc o echipă greu de egalat în ceea ce priveşte performanţa actoricească. Scenariul (scris de Walter Reisch şi Charles Brackett) este unul destul de static, de-a dreptul contemplativ pe alocuri, dar nu trădează prea mult subiectul cărţii, dimpotrivă, unii critici spun că este cel mai apropiat de intenţiile lui Jules Verne (alţii spun însă exact pe dos, aşa o fi, ei ştiu mai bine…). În ceea ce priveşte capitolul „efecte speciale”, aici lucrurile nu sînt chiar atît de reuşite. Deşi studiourile Twentieth Century Fox au alocat pentru realizarea filmului o sumă importantă, cu mult peste ceea ce se practica în epocă, şi l-au angajat în acest scop pe L.B. Abbott – nume celebru în lumea creatorilor de efecte speciale – rezultatele par astăzi destul de modeste. Să nu fim însă prea duri în aprecieri: ce posibilităţi existau atunci şi ce se poate face astăzi în acest domeniu!

Și cîteva amănunte „de culoare”: în excelenta coloană sonoră (compusă de Bernard Herrmann) figurează şi hitul „The Faithful Heart”, interpretat de Pat Boone, cîntăreţ celebru în anii ’50 – ’60, iar locaţia unde s-a realizat cea mai mare parte a filmărilor este Carlsbad Caverns National Park (New Mexico, SUA). S-a mai filmat şi în Scoţia, la Edinburgh University, ca şi pe plaja Leo Carillo State Beach din Malibu (California, SUA) – pentru scenele subacvatice. În plus, deşi nu figurează în distribuţie, răţuşca Gertrude, pe post de mascotă a echipei de exploratori ai adîncurilor Terrei, face toţi banii, salvînd uneori – în registru comic – filmul, în momentele de lîncezeală. Una peste alta, o realizare plăcută, nominalizată în 1960 la trei premii Oscar (e-adevărat, pentru categorii tehnice: decoruri, efecte speciale şi sunet), pe care v-o recomandăm cu căldură.

Urmează

Juan Piquer Simon – Viaje al centro de la Tierra (Jules Verne’s The Fabulous Journey To The Center Of The Earth) (1976)

Un film spaniol cu o distribuţie mixtă (spaniolă & anglo-saxonă), în care vedeta este celebrul actor din serialul „Forsyte Saga”, Kenneth More, secundat îndeaproape de starul spaniol Pep Munne.
Kenneth More îl întruchipează pe profesorul Otto Lindenbrock, un geolog care pune la cale o expediţie de explorare, după ce descoperă într-o carte veche un traseu secret spre centrul Pămîntului. Împreună cu nepoata sa Glauben (interpretă: Ivonne Sentis), un soldat prusac pe nume Axel (Pep Munne) şi păstorul Hans (Frank Brana), profesorul înfruntă tot soiul de pericole în timp ce explorează un şir de peşteri subterane, populate de ciuperci uriaşe, otrăvitoare, apoi întreprinde o călătorie plină de pericole pe o mare subterană, pentru a ajunge faţă în faţă cu tot soiul de monştri preistorici.

Din păcate, toate cele menţionate mai sus nu sînt suficiente pentru a salva filmul –considerat foarte slab de majoritatea criticilor de specialitate. Rămîn doar bunele intenţii declarate în secvenţele de deschidere, împrumutate din diverse producţii ale epocii cinematografului mut: “The film you are about to see is a tribute to these pioneers of the film world of science fiction.” Aşa o fi, dar e mult prea puţin…
Aşa că trecem la

Rusty Lemorande, Albert Pyun – Journey To The Center Of The Earth (1989)

Distribuţia plină de nume necunoscute, perioada de producţie de aproape trei ani (1986 – 1989) – mult prea lungă pentru ceea ce a ieşit, ca şi lipsa oricărei legături cu opera lui Jules Verne (excepţie face doar titlul!) ne conduc spre un singur verdict: evitaţi pe cît posibil să vedeţi acest „film”!!! Ca semn de recunoaştere, am pus alăturat şi coperta DVD-ului.
Încă o ratare, deci…
Filmul omonim al lui William Dear din 1993 intră în aceeaşi categorie, deci putem să trecem în revistă un nou titlu.

George Miller – Journey To The Center Of The Earth (1999)

Această adaptare liberă a operei julesverneene, realizată de studiourile Hallmark Entertainment, este o miniserie în două părţi, de circa trei ore, produsă şi regizată de George Miller, un australian născut în Scoţia, în 1943, şi cunoscut pentru titluri ca The Man From Snowy River (1982), The Neverending Story II: The Next Chapter (1990), Andre (1994) sau Robinson Crusoe (1997, cu Pierce Brosnan în rolul principal). A nu se confunda cu un alt regizor australian pe nume George Miller, implicat în seria Mad Max şi care a realizat celebrul Babe: Pig In The City.
Filmul propus de Hallmark este o creaţie interesantă, în parte şi datorită distribuţiei solide, „conduse” de Treat Williams (în rolul profesorului Theodore Lytton) şi Bryan Brown (în rolul megalomaniacului aventurier Casper Hastings). Îi mai întîlnim pe generic şi pe Jeremy London (Jonas Lytton, nepotul profesorului), Tushka Bergen (Alice Hastings, soţia lui Casper Hastings), Hugh Keays-Byrne (călăuza McNiff), Tessa Wells (Helen), Petra Yared (Ralna), Sarah Chadwick (Mashowna) etc.
Vizual vorbind, filmul este o adevărată încîntare, foarte „colorat” am putea spune, graţie muncii desfăşurate de artiştii de matte-painting, dar şi de echipele care au avut în grijă decorurile, costumele, machiajul şi prostetica. În ceea ce priveşte compartimentul de efecte speciale, efecte vizuale şi trucaje, acesta se dovedeşte a fi la înălţime pe tot parcursul producţiei, filmul fiind credibil din primul pînă în ultimul minut, chiar şi în situaţiile cele mai fantastice. Unii critici au strîmbat din nas la grafica generată de computer, folosită pe parcurs, sau la acţiunea zic ei foarte previzibilă, dar nouă rezultatul ne-a plăcut. Chestie de gust, pînă la urmă… Rămîne să vă faceţi şi singuri o părere, după ce veţi viziona DVD-ul produs de Artisan.
Mai menţionăm în final că pelicula lui George Miller a fost nominalizată în anul 2000 de Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films din SUA la Premiile Saturn pentru următoarele categorii: „Best Genre TV Supporting Actor (Jeremy London)” şi „Best Single Genre Television Presentation”.

2008 este anul în care au apărut nu una, ci trei adaptări ale romanului lui Jules Verne. Să începem cu o producţie destinată micului ecran:

T.J. Scott – Journey To The Center Of The Earth (2008)

Regizorul este cunoscut mai ales din lumea serialelor TV, dar pentru filme de lung metraj se pare că i-ar trebui o clasă în plus. Se vede asta din modul în care concepe acţiunea, prea statică pentru o producţie de 90 de minute (chiar dacă personajele merg pe jos la nesfîrşit, ai spune!), din folosirea cel puţin ciudată a culorii în diverse locaţii (verde şi roz – pentru exterioare, cenuşiu şi maro – pentru interioare), ca şi din acceptarea unui scenariu plin de greşeli de logică şi inconsecvenţe în acţiune.
Povestea este – în linii mari – aceeaşi: un antropolog cu apucături de aventurier, Jonathan Brock (interpret: Ricky Schroder, ex-starul din serialul Silver Spoons), pasionat mai mult de meciurile de box de prin campusuri decît de predatul la catedră, este angajat de o moştenitoare înstărită, Martha Dennison (Victoria Pratt, ex-Mutant X), să plece într-o expediţie de căutare a soţului ei, dispărut în Alaska în timp ce căuta o cale de pătrundere spre centrul Pămîntului. Expediţiei i se alătură imediat nepotul savantului, Axel (interpret: Steven Grayhm), care va fi şi naratorul întregii isprăvi, iar mai tîrziu – în chip de călăuză – rusul Serghei (Mike Dopud), al cărui frate dispăruse şi el o dată cu soţiorul Edward Dennison (interpretat de un Peter Fonda obosit, care apare doar spre final).
Urmează obişnuitele căutări la suprafaţă (numai drumul spre Alaska durează o treime din film!) şi în adîncurile minelor pe unde se presupune că a luat-o Dennison, confruntări cu animale preistorice şi triburi de sălbatici etc., etc. Nimic nou sub soare, într-un film pe care unii critici îl fac praf, iar alţii îl recomandă pentru vizionarea cu întreaga familie… Oricum, faţă de versiunea din 1989, aceasta – despre care am vorbit pînă acum – este chiar o reuşită. Iată şi cîteva capturi foto:

Al doilea film realizat în 2008 după celebra carte a lui Jules Verne este unul 3D. Cîteva cuvinte aşadar despre

Eric Brevig – Journey To The Center Of The Earth – 3D (2008)

De la început trebuie spus că există şi o versiune 2D, care pare să nu fie cu nimic mai prejos decît cea tridimensională, poate şi datorită faptului că de multe ori actorii par să joace în faţa unui decor pictat cu destulă stîngăcie, iar acest lucru se vede. Considerat a fi un film pentru copii, blockbusterul lui Eric Brevig chiar îşi justifică „renumele”: Brendan Fraser (în rolul profesorului Trevor Anderson) joacă de parcă s-ar afla într-un sequel la George Of The Jungle, cu aceleaşi maimuţăreli şi strigăte nearticulate, „nepotul” Josh Hutcherson – altminteri un adolescent făţos de felul lui – îşi cam pierde vocea în clipele de emoţie, doar Anita Briem îşi justifică prezenţa în rolul călăuzei islandeze a celor doi, „junioara” fiind născută şi crescută în Islanda pînă la vîrsta de 16 ani, cînd s-a mutat cu familia în Anglia.

În rest, aceeaşi poveste – cu mici variaţiuni, aceiaşi monştri, aceiaşi sălbatici, plus obişnuita înţelegere şi interpretare stereotipă a conţinutului operei julesverneene. Dacă n-ai mari pretenţii, filmul este însă pasabil, ba chiar agreabil dacă laşi acţiunea să te seducă.
Ultima adaptare din 2008 este considerată şi cea mai slabă.

Davey Jones, Scott Wheeler – Journey To The Center Of The Earth (2008)

Turnat în insulele Belize, acest „film” – în care rolurile principale sînt masacrate de Greg Evigan şi Dedee Pfeiffer (surioara complexată a lui Michelle Pfeiffer) – a fost lansat de firma Asylum, ca şi alte producţii ale sale, direct pe DVD. Un spectator din Anglia l-a rezumat într-o expresie compusă din numai patru cuvinte: „Cheap as chips. AVOID!!!” Nu cred că mai trebuie adăugat ceva…

Mai sînt şi cîteva desene animate realizate după O călătorie spre centrul Pămîntului, dar cum nici unul nu aduce vreo noutate în domeniu (decît poate vocea lui Pierre Richard la versiunea franceză din 2001 a episodului corespunzător din ciclul Les Voyages Extraordinaires), le vom lăsa pe altă dată.
Pînă atunci, în episodul viitor vă invităm să parcurgem împreună drumul De la Pămînt la Lună, aşa cum şi l-au imaginat cineaştii din întreaga lume…

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

]]>
http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-7.html/feed 0
Uzina de vise (6) http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-6.html http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-6.html#comments Wed, 10 Nov 2010 09:59:56 +0000 galileo http://revista-galileo.ro/?p=3065 6. JULES VERNE ŞI A ŞAPTEA ARTĂ
(Partea a IV-a: Filme inspirate de Insula misterioasă)

Considerată drept continuarea romanului 20.000 de leghe sub mări, cel puțin prin prezența personajului întruchipat de căpitanul Nemo și a submarinului Nautilus, Insula misterioasă — carte apărută pentru prima dată în 1874 — a avut și ea un număr important de ecranizări și adaptări pentru marele și micul ecran, pe care vom încerca să vi le prezentăm în continuare…

Prima realizare notabilă datează din epoca filmului mut. Vorbim despre

Lucien Hubbard — The Mysterious Island (1929)

Subiectul are prea puțină legătură cu opera julesverneană…

Pe o insulă vulcanică de lîngă regatul Hetvia domnește contele Dakkar, stăpîn binevoitor și savant care a eliminat deosebirile de clasă în rîndul supușilor săi. Dakkar, fiica lui, Sonia, și logodnicul acesteia, Nicolai Roget, au conceput și construit un submarin care pleacă în călătoria inaugurală chiar înainte ca baronul Falon, conducătorul despotic din Hetvia, să cucerească insula. Falon pornește cu un al doilea submarin pe urmele lui Dakkar și astfel avem ocazia — propusă de regizor — să facem cunoștință cu un univers submarin inedit în contextul epocii, populat de dinozauri, caracatițe urișe, plus o ciudată rasă de umanoizi necunoscuți.

Produs de studiourile Metro-Goldwin-Mayer cu un buget estimat în epocă la 1.130.000 de dolari (???), filmul a avut o cifră de încasări absolut incredibilă: numai 55.000 de dolari!!! Chiar dacă a fost realizat color, prin procedeul „2-color Technicolor”, singura rolă cu părți pictate de acest tip existentă în lume se află la arhiva de film a Universității California din Los Angeles (celebra UCLA). O rolă, dintr-un film de 95 de minute! Ceea ce, ne referim la durată acum, este un lucru absolut remarcabil pentru perioada respectivă. Cît despre buget, ce să mai vorbim… Un alt lucru interesant: deși producția este în cea mai mare parte mută, există și porțiuni sonore, foarte slab realizate însă, ceea ce dă ansamblului un aer foarte straniu, pe alocuri de-a dreptul creepy

În distribuția acestui film de început dedicat Insulei misterioase, trebuie menționat în rolul contelui Dakkar un nume celebru din istoria cinemaului, Lionel Barrymore (1878-1954), fratele bunicului lui Drew Barrymore, mai cunoscut pentru rolurile sale din producții precum Grand Hotel (1932), You Can’t Take It with You (1938), It’s A Wonderful Life (1946) sau Key Largo (1948).


Urmează una dintre cele mai cosmopolite și incredibile creații de care am auzit pînă acum:

Eduard Pentslin — Tainstvennîi ostrov (1941)

Carevasăzică, în anul în care Uniunea Sovietică era prinsă pe picior greșit de agresiunea Germaniei hitleriste, cineaștii de la studiourile Maxim Gorki realizau una dintre cele mai interesante transpuneri pentru ecran a romanului Insula misterioasă de Jules Verne. Distribuția — compusă 100% din actori sovietici — urma un fir epic considerat a fi cel mai apropiat de opera scriitorului francez dintre toate ecranizările realizate pînă atunci după această carte. Lipsesc din versiunea sovietică creaturile subacvatice, găinile uriașe sau mercurienele cu fustițe scurte, care aveau să apară din belșug în versiunile ulterioare. În plus, cum nimeni nu a avut vreodată la îndemînă o versiune subtitrată în altă limbă, e foarte posibil ca textul scenariului să fie unul extrem de propagandistic, dacă ne gîndim la anul turnării filmului. Să nu intrăm însă în domeniul speculațiilor, rezultatul este foarte interesant, conform părerii criticilor. Prin urmare, dacă știți limba rusă, puteți căuta acest film, fie și numai din curiozitate…

Să mergem mai departe cu un deceniu și să ne oprim la

Spencer (Gordon) Bennett — Mysterious Island (1951)

Este vorba, conform modei epocii respective, de un serial pentru marele ecran, produs de studiourile Columbia de-a lungul a 15 episoade și însumînd 252 de minute, în distribuția căruia îi întîlnim pe Richard Crane (cpt. Cyrus Harding), Marshall Reed (Jack Pencroft), Hugh Prosser (Gideon Spiller), Terry Forst (Ayrton sălbaticul), Bernie Hamilton (negrul Neb, ordonanța cpt. Harding), plus Karen Randle (mercuriana Rulu), Gene Roth (căpitanul de pirați Shard) și Leonard Penn (evident, cpt. Nemo).

De fapt, aceste ultime trei personaje fac și diferența în cazul producției amintite, în pofida caracterului absolut aiuritor al scenariului. Fiindcă, spre deosebire de romanul lui Jules Verne, bieții evadați din închisorile războiului civil american, abia ajunși pe insula pustie pe care cu toții o știm din lecturile copilăriei, peste ce dau ei oare? Una bucată trib îmbrăcat în uniforme și cu sulițe care aruncă fulgere (!), trib care se închină vulcanului insulei, devenit brusc (bătrîn și) neliniștit; una bucățică extraterestră pe nume Rulu (de origine de pe Mercur, motiv suficient probabil pentru costumația lejeră), extraterestră obsedată de ideea găsirii unui mineral enigmatic în stare să-i permită să cucerească Pămîntul (la ce i-o fi trebuind mineralul, nu știm, cîtă vreme ea are o navă spațială capabilă să facă naveta Mercur-Terra și retur, iar noi — aflîndu-ne la anul de grație 1865 — avem doar cai, căruțe, trăsuri, diligențe, eventual locomotive obosite ce abia apucă 50 de kilometri la oră — și asta încă e bine!). Colac peste pupăză, în film apare și un fioros căpitan de pirați, pe nume Shard. Acesta (conform bancului cu „ai văzut cîte știe/poate/face?; da, și la ce i-a folosit?”) nu dă doi bani pe amenințarea extraterestră și-și vede liniștit de propriile-i planuri, în care adversarul cel mai de temut pare a fi mascatul căpitan Nemo, a cărui personalitate misterioasă plutește ca o umbră peste întreg serialul, altminteri — n-o să vă vină să credeți — apreciat de toată lumea drept agreabil, interesant și suprinzător pentru vremea lui, chiar dacă un pic prea încărcat d.p.d.v. al acțiunilor și personajelor secundare (?!?). De americanum gustibus… Habar n-avem dacă am scris bine, așa că trecem la categoria lucruri serioase.

Primul pe listă:

Cy Endfield — Mysterious Island (1961)

Acum, serios în privința acestei producții nu putem să ne referim decît la partea pur tehnică, unde celebrul „vrăjitor” al efectelor speciale Ray Harryhausen face exact ce știe el mai bine: să măsluiască realitatea în așa fel încît să ne vină să ne credem ochilor! Crabi și albine uriașe, găini gigantice (mă rog, e vorba de un Phorohacos preistoric, dar cui îi mai pasă?), ca și un splendid Nautilus arătînd perfect în cel mai pur stil steampunk victorian — toate se întrec în a crea (grație procedeului de filmare Technicolor) un regal vizual care face din creația lui Endfield adaptarea clasică a acestui roman julesvernean.

Distribuția este una onorabilă, imaginea, decorurile și montajul — la fel, scenariul — măcar logic, dacă nu credibil (vezi caseta tehnică pe www.IMDb.com). Iar dacă în filmul precedent elementul suprinzător era distribuirea unui negru în rolul… negrului (!) Neb (nu uitați că emanciparea populației de culoarea avea să vină în America abia prin anii 60), în producția de față cluul este dat de apariția rochiilor, pălăriilor și umbreluțelor, elegant purtate sau manevrate de superbele Joan Greenwood și Beth Rogan, în rolurile lui Lady Mary Fairchild, respectiv Elena, nepoata acesteia. De aici încolo, filmul se poate duce în toate direcțiile posibile, ceea ce și face, dar cu măsură.

Aflăm că animalele gigantice sînt rezultatul unor studii genetice întreprinse de căpitanul Nemo în vederea eradicării foametei de pe Pămînt (!!!); între Elena și tînărul Herbert Brown (interpret: Michael Callan) are loc o idilă pe care cu toții o așteptam încă din momentul apariției în peisaj a frumoasei-frumoaselor; căpitanul Nemo — îmbrăcat într-un costum aducînd mai degrabă a unul de comando sau, oricum, de camuflaj, care n-are nimic de-a face cu epoca — își servește oaspeții/prizonierii cu vin, în timp ce le explică modul în care vede el treaba cu justiția materializată în aruncarea în aer a corăbiilor ce trec prin vecinătatea insulei etc., etc.

Deși apare abia în ultima treime a filmului, căpitanul Nemo (interpret: Herbert Lom) este unul dintre cele mai interesante personaje, amestec de savant nebun și terorist cu idei mai degrabă idealiste, care crede că singura cauză a relelor de pe pămînt este foamea (!).

Interesant, agreabil, dar mai avem și altele…

Juan Antonio Bardem & Henri Colpi — La isla misteriosa/L’île mysterieuse (1973)

Este răspunsul europenilor la modul cum înțeleg americanii să-l transpună pe ecran pe Jules Verne. Motiv pentru care acest film nu a apărut niciodată în engleză, ci doar în spaniolă și franceză, în conformitate cu naționalitatea celor doi regizori (aportul mai mare se pare că l-a adus Bardem, care la ora respectivă era mai cunoscut decît Colpi). Este și foarte greu de procurat, deoarece a apărut foarte rar pe DVD și atunci în ediții limitate (în Germania și Italia de pildă, sau sub formă de disc vîndut împreună cu o revistă, în Spania, fără subtitrări), în rest nimeni nu l-a văzut decît la TV, unde a fost difuzat sub forma unui serial în șase părți de 52 de minute fiecare. (S-a transmis la televiziune chiar și la noi, ca să vezi !!!)

Dacă sînteți norocoși, puteți căuta versiunea R2 pe două DVD-uri scoasă de firma germană Cult Cinema International, care cuprinde toate cele patru ore și jumătate ale ediției germane neîntrerupte de reclame, cu o nouă rată de transfer ce oferă o calitate mult mai bună decît a originalului spaniol și care — lucru demn de reținut — ARE subtitrare în engleză! Spor la vînătoare!!!

Revenind, putem spune că este poate cea mai fidelă — în literă, dar și în spirit — transpunere pentru ecran a unei opere semnată Jules Verne. Omar Sharif, în rolul căpitanului Nemo (despre care gurile rele spun că a acceptat acest rol doar pentru că avea nevoie de bani ca să-și plătească datoriile, știindu-se că actorul egiptean este un împătimit al jocului de cărți — la un moment dat a fost chiar campion mondial de bridge și există și un joc video cu numele lui!) creează un personaj absolut memorabil, poate cel mai bun din întreaga întruchipare cinematografică a celebrului Nemo.

Cum spuneam, un film european, în care efectele speciale nu sînt la mare preț, dar decorurile și exterioarele (filmate în Spania, Insulele Canare și Camerun), da. Muzica semnată de Gianni Ferrio, un obișnuit al westernurilor-spaghetti, este excelentă, la fel și imaginea semnată de Enzo Serafian, deși o prelucrare a copiilor rămase, destul de uzate, s-ar impune, spun specialiștii. Actorii își fac treaba în mod profesionist, prin urmare rezultatul este unul foarte interesant. De văzut neapărat!

La antipodul acestei creații europene și la… antipozi (în sensul cel mai propriu al cuvîntului), neozeelandezii — după formula binecunoscutei colaborări cu canadienii de la Atlantis Film — ne propun și ei un serial…

*** — Mysterious Island (TV Series – 1995)

Șapte regizori și șapte scenariști (între aceștia din urmă numărîndu-se și Jules Verne ??? — pe cuvîntul nostru, dacă nu ne credeți înjurați-i pe cei care l-au trecut în colectivul de realizatori!) pun osul la treabă pentru a realiza un serial pe care l-ați putut vedea și la televiziunile românești, cu ceva timp în urmă.

Distribuția este alcătuită din Alan Scarfe (în rolul cpt. Harding), Colette Stevenson (Joanna Pencroft), Gordon Michael Woolvett (Herbert Pencroft, fiul Joannei), Stephen Lovatt (Gideon Spilett), Andy Marshall (Neb Brown), Frank Whitten (Ayrton) și John Bach (căpitanul Nemo), alături de mulți alții. Jocul actorilor este unul bun, prilejuit și de scenariul solid, bine construit, în care căpitanul Nemo este un vilain care doboară balonul bieților naufragiați doar pentru a-i supune unui șir de experiențe malefice. În final, evident, acestea se vor întoarce împotriva lui. Imagini frumoase, în care — la fel ca în mai toate serialele produse la antipozi — peisajul Noii Zeelande devine un actor în sine, montaj bun, costume adecvate epocii… Vă mai trebuie ceva în plus? Poate niște timp, avînd în vedere că e vorba de numai 22 de episoade, difuzate în premieră între 15 iunie și 9 noiembrie 1995. Vizionare plăcută!

În fine, ultimul film de lung metraj realizat pînă acum după capodopera marelui scriitor francez:

Russell Mulcahy — Mysterious Island (2005)

De obicei, cînd un film SF sau fantasy poartă sigla Hallmark Channel, te aștepți dacă nu la o capodoperă, măcar la o producție solidă sau, să spunem, cel puțin onorabilă (căci — deh! — numeni nu-i perfect pe lumea asta!). Așa au văzut lumina micului ecran titluri precum O călătorie spre centrul Pămîntului, Albă-ca-Zăpada, Călătorie în Vest, Alice în Țara Minunilor sau Dinotopia. Și a fost bine… Și le-am văzut pe toate cu plăcere. Și cu interes… Și-am mai vrut…
Și-a venit Insula misterioasă, din 2005, film nominalizat la Premiile Saturn 2006, acordate de Academia Americană de Film SF, Fantasy & Horror. Și ne-am uitat… Și ne-am îngrozit… Pe blogurile americane se afirmă că domnii de la Academie ori au luat șpagă ca să aleagă pentru etapa finală un asemenea film, ori pur și simplu au orbit cu toții, ori n-a existat nimic altceva de ales. În privința ultimei variante, să fim serioși… Iată doar cîteva titluri apărute în 2005, în ordine alfabetică: Batman Begins, Brothers Grimm, Charlie And The Chocolate Factory, Corpse Bride, Final Fantasy 7: Advent Children, Harry Potter And The Goblet Of Fire, (The) Hitchhiker’s Guide To The Galaxy, (The) Island, King Kong, Robots, Star Wars 3: Revenge Of The Sith sau War Of The Worlds (cel al lui Steven Spielberg). Oricare dintre acestea, într-o formă sau alta, este mai bun decît producția lui Russell Mulcahy. (Și cînd te gîndești că omul ăsta a regizat Highlander… Brrrr!!!) Prin urmare, nu rămîn valabile, se pare, decît primele două ipoteze. Or ști ei ce știu, bloggerii americani…

Dar s-o luăm pe rînd, ca să vedem dacă cele afirmate mai sus au vreun temei sau nu.

* Distribuția. Kyle MacLachlan (Cyrus), Danielle Calvert (Helen), Gabrielle Anwar (Jane), Jason Durr (Pencroff — ?), Omar Gooding (Neb), Vinnie Jones (piratul Bob) și — ultimul, dar nu și cel din urmă — Patrick Stewart (evident, căpitanul Nemo), ar fi avut șansa unei realizări profesionale de excepție. Dar n-a fost să fie… Vinnie Jones este de-a dreptul penibil în rolul piratului, unde încercă să-l imite prea mult pe Johnny Depp, Gabrielle Anwar este veșnic obosită și pare că habar n-are ce caută în filmul cu pricina, iar Kyle MacLachlan — care încearcă o compoziție de bărbat hotărît, care își asumă calități de conducător — este pus în posturi ridicole de interpretările absolut aiuristice ale colegilor săi în majoritatea scenelor. Singurul care se menține în linia obișnuită a performanțelor proprii este Patrick Stewart, dar și el este dezavantajat clar de costumația absolut penibilă pe care i-au hărăzit-o producătorii, cu turban și țesături de mătase, care-l transformă mai curînd într-un eunuc decît în savantul nebun aflat în căutarea armei malefice cu care să distrugă lumea.

De unde ajungem la

* Costume. Trebuie să vezi ca să crezi, zicea odată un filosof. Ne-am uitat și-am ajuns la concluzia că nota 0 e prea mare pentru cel care a „creat” hidoșeniile din această producție nominalizată, repetăm, la Premiul Saturn pentru cel mai bun film SF al anului 2005! Dacă el nu s-a jenat, n-o să ne jenăm nici noi să-i dăm numele, că doar merită, nu-i așa? Iată-l, cu majuscule: DANA CAMPBELL. Cum? Pardon? Surprise, surprise… Și se mai zice că femeile au gust în materie de vestimentație. Poate doar unele… Doamna respectivă în mod sigur nu.

* Decoruri. Cam de carton, dar pasabile. În anumite ocazii, chiar inspirate. De, nu putea să fie chiar totul prost în filmul ăsta…

* Locații. Minunate, în Thailanda. Bine că filmul s-a terminat înainte de marele tsunami, căci altfel am fi văzut o Insulă misterioasă postapocaliptică. Ceea ce probabil că ar fi fost mai interesant.

* Efecte speciale. În nota generală a filmului, adică proaste sau în cel mai bun caz naive.

* Regie. Păi, după tot ce v-am înșirat mai sus, încă nu v-ați lămurit?

Animații — Mysterious Island

Există cel puțin două, și interesante. Prima — din 1975, cu durata de 60 de minute, realizată de australianul Leif Gram sub titlul The Mysterious Island și produsă de studiourile Air Programs International (API). Cea de-a doua — cu durata de 48 de minute, datorată francezului Claude Allix, din 2001, în cadrul unui pachet de trei DVD-uri conținînd filme de animație realizate după opera marelui scriitor francez și grupate sub titlul Les voyages extraordinaires de Jules Verne.

Viitoare apariții — Mysterious Island

În 2010, ceea ce însemnă că ar fi trebuit să apară deja, Jules Verne’s Mysterious Island în regia lui Mark Sheppard, pe un scenariu de Cameron Larson. În distribuție: Gina Holden, Lochlyn Munro, Pruitt Taylor Vince, Mark Sheppard, J.D.Evermore, Edrick Browne, Caleb Michaelson, Lawrence Turner — altfel spus, ei și? În rolul căpitanului Nemo: William Morgan Sheppard (rudă cu regizorul-interpret, cumva?). Date despre film nu prea se știu (doar bugetul estimat, de vreo 2.500.000 de verzișori), în schimb băieții au deja pregătit afișul filmului (măcar atît, nu?).

În 2011, este așteptat un „catîr” rezultat din încrucișarea între O călătorie spre centrul Pămîntului și Insula misterioasă, film intitulat (genial, nu-i așa?) Journey 2: The Mysterious Island. Vedetele sînt Dwayne Johnson, Michael Caine, Vanesa Hudgens, Josh Hutcherson și „sex-and-the-city”-oasa Kristin Davies. Regia: Brad Peyton, producător: New Line Cinema. Ce-o să iasă, vă lăsăm pe dumneavostră să vă imaginați…

Noi ne oprim aici și vă invităm data viitoare la O călătorie spre centrul Pămîntului. Sau mai multe. Căci avem de unde… Pînă atunci, vă dorim toate cele bune!

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

]]>
http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-6.html/feed 0
Uzina de vise (5) http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-5.html http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-5.html#comments Mon, 18 Oct 2010 21:28:36 +0000 galileo http://revista-galileo.ro/?p=2792 5. JULES VERNE ŞI A ŞAPTEA ARTĂ
(Partea a III-a: Filme inspirate de 20.000 de leghe sub mări)

Apărut în 1869, 20.000 de leghe sub mări este probabil cel mai cunoscut roman din seria Călătoriilor extraordinare scrise de Jules Verne, iar personajul întruchipat de căpitanul Nemo, prin tensiunea și tragismul destinului său, se potrivea ca o mănușă pentru noua artă ce sta să vie la început de secol, cinemaul. Și cine altul ar fi putut să facă prima încercare de ecranizare, dacă nu o mai veche cunoștință a noastră, despre care am vorbit în episodul precedent? Ați ghicit că urmează prezentarea la

Georges Méliès — 20.000 lieues sous les mers (1907)

Un pescar este pus comandantul unei noi și ciudate mașinării care circulă pe sub apă, mașinărie numită submarin. Totuși, prima lui misiune nu se desfășoară chiar cum ar trebui…

Aceasta este esența creației lui Méliès, despre care la început am putea crede că va păstra vivacitatea și coerența arătate în Le voyage dans la Lune. Din păcate însă, metoda de adaptare pentru ecran a operelor literare, așa cum este ea practicată de Georges Méliès, nu reușește decît să piardă esențialul, rătăcindu-se în graba pentru spectaculos și incoerențe de scenariu. Așa se face că în această versiune cinematografică a romanului, căpitanul Nemo nici măcar nu apare!!!

Rămîn însă de interes realizările tehnice prin care descoperim pe parcursul filmului un crab gigantic, un pește uriaș, flori de mare foarte agitate, dansatoare exotice și o caracatiță. Cam puțin, dar de unde nu e… Sîntem totuși la începuturile celei de-a șaptea arte.

Stuart Paton — 20.000 Leagues Under the Sea (1916)

20.000 de leghe sub mări, realizat în 1916 de regizorul american Stuart Paton, este un produs fascinant al epocii filmului mut. Inaccesibil multă vreme, lansarea lui pe casetă video în 1990 l-a readus în atenţia publicului, ca exemplu elocvent al perfecţiunii atinse de arta cinematografică încă din epoca sa timpurie.

Fiind primul lung-metraj inspirat din această carte, comparaţia cu mult mai cunoscutul 20.000 de leghe sub mări realizat de studiourile Disney în 1954 este inevitabilă. În filmul din 1916 lipseşte cu totul stilul ornamentat, victorian, al submarinului Nautilus, iar căpitanul Nemo este mai curînd un hindus în mătăsuri, cu barbă mare, decît personajul tragic şi răzbunător din filmele următoare. Nu găsim în el nimic malefic, şi de aceea ne vine greu să înţelegem distrugerea navelor militare ca parte a „misiunii” sale.

Subiectul este de fapt o combinaţie între romanul cu acelaşi nume de Jules Verne şi urmarea acestuia, Insula misterioasă. De aceea, mai ales în partea a doua, povestea se ocupă mai mult de evadaţii dintr-o închisoare confederată, care eşuează pe o insulă pustie şi sînt ajutaţi de Nemo. Din Insula misterioasă este luată şi explicaţia adevăratei identităţi a lui Nemo, aceea de prinţ indian cu numele de Dakar. Apar însă şi personaje inexistente în carte, cum ar fi o fată sălbatică de pe insulă (care se dovedeşte a fi chiar fiica lui Nemo) sau fiica profesorului Arronax.

Cu adevărat remarcabil în acest film este faptul că aici pot fi văzute primele filmări subacvatice. Acestea au fost realizate folosind tehnicile inventate de fraţii Williamson, care se numără printre primii scafandri care au făcut scufundări de adîncime. În zilele noastre, imaginile subacvatice au devenit banale, dar pentru spectatorii de atunci trebuie să fi fost o experienţă uluitoare. Există o secvenţă de zece minute în care camera străbate fundul mării, în timp ce subtitlurile dau detalii despre ceea ce vedem. Mai tîrziu putem vedea scafandrii luptîndu-se cu un rechin, sau o secvenţă în care ei sînt atacaţi de o caracatiţă. Aceasta din urmă ne pune pe gînduri: fraţii Williamson au construit o caracatiţă mecanică sau este chiar una adevărată? În cele din urmă ne dăm seama că animalele nu sînt atît de mari în realitate, dar scena este convingătoare, măcar pentru un timp. Prima apariţie a lui Nautilus în mărime naturală, plutind pe suprafaţa oceanului, este de asemenea impresionantă, ca şi atacurile asupra vapoarelor, cu toate că imaginile subacvatice ale submarinului sînt evident repetări ale aceloraşi cadre, realizate cu ajutorul unui model.

Deşi ar putea părea desuet şi oarecum plictisitor astăzi, 20.000 de leghe sub mări este remarcabil de bine realizat din punct de vedere tehnic, iar pentru amatorii de filme mute îşi păstrează farmecul nealterat.

Richard Fleischer — 20.000 Leagues Under the Sea (1954)

Vorbeam mai sus despre primul film de lung-metraj inspirat de romanul 20.000 de leghe sub mări al lui Jules Verne, care s-a bucurat de inovaţii tehnice remarcabile pentru vremea lui, adică 1916. În anul următor, regizori precum Gregory La Cava sau William Beaudine au abordat și ei capodopera jules-verneană, dar rezultatele au fost fie parodii, fie au rămas la stadiul de eboșă. În 1954 studiourile Disney realizează însă ceea ce avea să devină ecranizarea de referinţă a cărţii, în regia lui Richard Fleischer şi avînd o distribuţie de zile mari: James Mason în rolul căpitanului Nemo, Kirk Douglas în cel al vînătorului de balene Ned Land, Paul Lukas ca profesorul Arronax şi Peter Lorre ca asistentul său.

Pelicula a luat naştere în perioada în care compania Disney începuse să se extindă de la animaţie la lung-metrajele cu actori şi realizase o serie de filme de aventuri, cum ar fi Insula comorilor (1950) sau Rob Roy (1953). În adaptarea romanului a apărut o problemă serioasă: dacă în vremea lui Jules Verne ideea de submarin era science fiction, în 1954 ea devenise banală de mai bine de două decenii şi nu mai surprindea publicul cîtuşi de puţin. S-a recurs atunci la soluţia ingenioasă de a plasa povestea în epoca glorioasă a mecanicii victoriene (ecranizările de pînă atunci fuseseră aproape toate plasate în epoca în care au fost filmate). Acesta a fost de fapt primul film care l-a plasat pe căpitanul Nemo într-un decor fantastic de tehnologie a erei luminii de gaz, idee urmată apoi de toate adaptările după Jules Verne care au urmat. După cum afirmă unii critici, o dată cu această ecranizare ia naștere ceea ce avea să se numească mai tîrziu în science fiction „curentul steampunk”. Tot aici s-a sugerat pentru prima dată faptul că Nautilus ar fi un submarin atomic, fapt inexistent în carte. Acest lucru a stîrnit un oarecare amuzament mai tîrziu, cînd marina Statelor Unite a lansat primul submarin atomic şi l-a numit Nautilus, crezînd în mod eronat că ideea venea de la Jules Verne în loc de filmul lui Disney.

Compania a cheltuit suma – substanţială pe atunci – de cinci milioane de dolari şi a creat o superproducţie spectaculoasă. Submarinul este o adevărată minune de tehnologie victoriană, echipată cu o orgă, pereţi de oţel, accesorii elegante de alamă şi inscripţii înflorate. Regizorul s-a folosit din plin de ecranul cinemascop şi de procedeul tehnicolor, iar filmările subacvatice sînt minunate. La o vizionare adecvată, în zilele noastre, culorile filmului arată uluitor, într-un fel care s-a pierdut complet la filmele moderne, iar efectele speciale rezistă şi astăzi.

20.000 de leghe sub mări este, cu siguranţă, un film clasic, care a stabilit un etalon nu numai pentru ecranizările după Jules Verne, ci şi pentru toate filmele de aventuri şi SF care au urmat. El a obținut în 1955 premiul Oscar la două categorii tehnice, Best Art Direction – Set Decoration, Color (acordat lui John Meehan & Emile Kuri) și Best Effects – Special Effects (acordat în mod colectiv celor de la Walt Disney Studios). A mai fost nominalizat în același an și la categoria Best Film Editing, prin intermediul lui Elmo Williams. Lucru extrem de interesant, în 2004 (!!!) The Academy Of Science Fiction, Fantasy & Horror Films, adică organismul care acordă celebrele premii Saturn, a nominalizat filmul drept finalist la categoria Best DVD Classic Film Release.

Michael Anderson — 20.000 Leagues Under the Sea (1997)

După o pauză de mai bine de 40 de ani, în 1997 romanul lui Jules Verne se bucură nu de una, ci de două noi ecranizări, prima dintre ele aparținînd lui Michael Anderson, cunoscut deja pentru ecranizarea unei alte capodopere a vizionarului de la Amiens și anume Ocolul Pămîntului în optzeci de zile (1956), film despre care vom vorbi însă într-un episod viitor.

Realizată ca o coproducție între Hallmark Entertainment și RHI Entertainment, această versiune a avut un buget estimativ de 15 milioane de dolari și a fost turnată în Anglia, în principal la studiourile Pinewood, dar și în zona Mării Roșii aparținînd Israelului. Din distribuție trebuie să-i amintim pe Richard Crenna (interpret al rolului profesorului Aronnax), Ben Cross (căpitanul Nemo), Julie Cox (Sophie, fiica profesorului) și Paul Gross (Ned Land). A fost ultimul film pentru Alan Hume, directorul de imagine, care avea să moară la puțin timp după aceea.

Din nefericire, Michael Anderson a avut parte de un scenariu slab (autor: Joe Wiesenfeld), așa că dincolo de o neinspirată poveste romantică (desfășurată într-un triunghi alcătuit din Nemo, Ned și Sophie) și de cîteva scene cu confruntări de idei între profesorul Aronnax și căpitanul Nemo nu rămînem cu aproape nimic relevant din ceea ce constituia substanța cărții lui Verne. Paul Gross are prea puține replici și zîmbește prea mult, chiar și atunci cînd nu e necesar, Julie Cox întinde prea mult coarda primadonei mizericordioase, dacă putem spune așa, iar Ben Cross este rigid și puțin credibil în rolul unui Nemo preocupat mai mult de terorism decît de dreptate. Singurul care încearcă să mai salveze ce se poate din film este Richard Crenna, dar și el – de la un punct încolo – dă semne de oboseală, fiind probabil descurajat de lipsa de miză din jocul celorlalți. Decorurile și efectele speciale sînt unele decente, iar producția – pe ansamblu – arată destul de bine. Există și cîteva gafe majore (de pildă, cărțile din biblioteca lui Nemo poartă pe ele sigla, foarte vizibilă din apropiere, a companiei Reader’s Digest, iar costumele subacvatice sînt de tip SCUBA de ultimul tip etc.), dar pe ansamblu, o spunem încă o dată, impresia este una reușită. Păcat că cei de la Hallmark, recunoscuți pentru adaptările excepționale ale operelor clasice de aventuri, nu și-au propus ceva mai mult decît a ieșit.

Rod Hardy — 20.000 Leagues Under the Sea (1997)

Parcă tras la indigo după versiunea anterioară, filmul lui Hardy este de fapt o miniserie în trei episoade de circa 60 de minute fiecare, avîndu-i în distribuție pe Michael Caine (căpitanul Nemo), Patrick Dempsey (profesorul Aronnax), Mia Sara (Mara, fiica lui Nemo), Bryan Brown (Ned Land), Adewale Akinnouye-Agbaje (sclavul proaspăt eliberat Cabe Attucks) și John Bach (în rolul lui Thierry Aronnax, tatăl profesorului întruchipat de Dempsey; ca o curiozitate, acesta l-a jucat pe căpitanul Nemo într-un serial inspirat de continuarea la „20.000 de leghe…”, Insula misterioasă). Turnat în întregime în Australia, filmul este o producție de televiziune care s-a bucurat de suficient de mult succes încît să poată fi editat pe DVD în țări precum Brazilia sau Olanda, iar includerea în distribuție a unui actor afro-american s-a dorit – dincolo de semnificația unui gest „politically corect” – un clou pentru atragerea audienței de culoare din țările vestice. Și trebuie să recunoaștem că viitorul interpret al „domnului Eko” din mult mai celebrul serial Lost și-a făcut cu prisosință datoria, scena înfruntării dintre el și căpitanul Nemo fiind una dintre cele mai reușite din tot filmul.

Altfel însă, peste tot aceleași clișee și senzații de „déjà-vu”, chiar dacă la capitolul „story” versiunea lui Hardy stă mai bine decît cea a lui Anderson. De aici și calitatea superioară a performanței actoricești, Michael Caine și Bryan Brown reușind să creeze personaje cu adevărat memorabile, Mia Sara, Patrick Dempsey și Adewale Agbaje fiind și ei la înălțime. Din păcate, grație unui buget scăzut (probabil de aceea și confidențial), efectele speciale lasă mult de dorit, în ciuda eforturilor disperate ale scenografilor și realizatorilor de decoruri și costume de a mai salva cumva situația. Fără a fi pueril, filmul este depășit tehnologic și asta se vede.

Animații — 20.000 Leagues Under the Sea

Ca orice operă clasică ce dorește să se respecte, și 20.000 de leghe sub mări are mai multe versiuni animate, prima dintre ele – datînd din 1973, în regia lui Jules Bass și Arthur Rankin Jr. – fiind considerată și cea mai reușită. Extrem de fidelă originalului literar, poate chiar mai mult decît capodopera lui R. Fleischer din 1954, varianta Bass/Rankin este de departe unul dintre cele mai bune desene animate ale anilor 70, care – în mod ciudat – nu a apărut niciodată pe DVD!

Spre deosebire de celelalte două adaptări, din 1985 (Australia, regia: Stephen McLaren) și din 2002 (SUA, regia: Scott Heming), ale căror coperte vi le prezentăm mai jos:

Fără a se situa la nivelul capodoperelor genului, sînt filme care se pot urmări cu plăcere, împreună cu toată familia, ceea ce – nu-i așa? – este exact ceea ce ar fi vrut marele povestitor al Călătoriilor extraordinare…

P.S.: Ca să nu spuneți că am uitat de 30.000 de leghe sub mări, vă dăm doar un indiciu: în rolul principal joacă Lorenzo Lamas, alias Renegatul! Mai aveți nevoie de vreo recenzie?

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

]]>
http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-5.html/feed 1
Uzina de vise (4) http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-4.html http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-4.html#comments Fri, 17 Sep 2010 21:41:56 +0000 galileo http://revista-galileo.ro/?p=2270 4. Jules Verne şi a şaptea artă
(Partea a II-a: Georges Méliès — Le voyage dans la Lune, 1902)

Jules Verne, spuneam, este unul dintre scriitorii care au inspirat cele mai numeroase ecranizări, mai mult sau mai puţin fidele, ale cărților sale. Între timp, am văzut la televizor cel puţin trei filme (ceva mai noi) care nu sînt pe lista de vreo sută douăzeci, amintită în episodul trecut, şi — cu siguranţă — trebuie să fie mult mai multe. De aceea, în seria de articole care urmează, vom vorbi doar despre cîteva dintre acestea, şi anume despre cele mai bune, mai cunoscute sau — pur şi simplu — despre cele pe care le-am socotit noi demne de atenţie, dintr-un motiv sau altul. O alegere subiectivă, care nu trebuie să fie pe placul tuturor, ci doar să incite la vizionare şi, în aceeaşi măsură, la lectură.

Începem cu… începutul! Adică anul 1902 şi un regizor francez, pe nume Georges Méliès. Preocupat de spectacole de iluzionism şi efecte speciale, acesta asistă, pe 28 decembrie 1895, la prima proiecţie de film a fraţilor Lumière şi este bulversat. Cîteva luni mai tîrziu începe să facă propriile lui filme şi, avînd în vedere că la vremea aceea durata unuia nu depăşea cinci minute, ajunge repede la cîteva sute. Era timpul pentru un proiect mai ambiţios. Şi astfel, în 1902, Méliès investeşte 10.000 de franci, o sumă astronomică pe atunci, în ceea ce avea să fie primul film de science fiction din istorie: Le voyage dans la Lune (Călătorie în Lună), inspirat din De la Pămînt la Lună de Jules Verne şi Primii oameni în Lună de H. G. Wells, producţie avînd douăsprezece minute, adică aproape o rolă de film! O investiţie riscantă, dar inspirată, căci succesul a fost imens.

Méliès este scenarist, regizor, producător, interpret (în rolul profesorului Barbenfouillis), operator, creator al decorurilor şi al costumelor. Pentru a-i juca pe locuitorii Lunii, seleniţii, angajează acrobaţi de la Folies Bergère, iar asistentele sumar îmbrăcate sînt dansatoare de la baletul Châtelet.

În calitatea lui de pionier al cinematografului, Méliès îşi inventează mijloacele pe măsură ce filmează. Este creatorul efectelor speciale, incluzînd expunerea dublă (actorii jucînd cu ei înşişi pe ecrane decupate), dizolvarea şi estomparea imaginii. De asemenea, a inventat practic montajul de film.

Povestea începe la un congres ştiinţific al societăţii astronomice franceze — Clubul Astronomic. Preşedintele, împreună cu alţi astronomi, intră într-o sală ticsită de instrumente, unde cu toţii primesc telescoape de la şase asistente. Preşedintele societăţii, profesorul Barbenfouillis, un ins cu barbă albă şi pălărie ascuţită, le explică planul unei călătorii de explorare spre Lună.

Planul este aprobat de cei mai mulţi, dar unul dintre membri se opune violent. Ordinea este restabilită după ce preşedintele îşi aruncă hîrtiile şi cărţile în capul dizidentului. Călătoria se aprobă şi încă cinci exploratori (Nostradamus, Alcofrisbas, Omega, Micromegas şi Parafaragamus) se alătură preşedintelui. Asistentele aduc haine de călătorie în care se schimbă cei şase.

Călătorii vizitează atelierul unde se construieşte proiectilul pentru misiune, apoi se urcă pe acoperiş şi asistă la turnarea tunului.

Urmează scena lansării. Proiectilul este pregătit, călătorii sosesc, întîmpinaţi de uralele mulţimii, şi intră în vehiculul de oţel. Mai multe asistente împing obuzul în gura tunului, apoi urmează lansarea.

Pe măsură ce proiectilul zboară prin spaţiu, luna se apropie (printr-un procedeu sofisticat, în planuri multiple) şi se măreşte. Ca într-un basm, se dovedeşte a fi o faţă zîmbitoare de dimensiuni colosale — este una dintre imaginile cel mai uşor de recunoscut din istoria filmului, deseori folosită ca simbol al eforturilor de pionierat în cinematografie.

Vehiculul se apropie din ce în ce mai mult, apoi se prăbuşeşte direct în ochiul drept al Omului din Lună (complet ireală, dar memorabilă secvenţa în care Luna cu faţă umană se strîmbă). După „alunizare”, echipa de savanţi admiră peisajul străin şi, la orizont, se zăreşte Pămîntul răsărind. O explozie îi împrăştie în toate direcţiile pe savanţi. Obosiţi de „greaua călătorie”, aceştia se culcă şi au un vis fantastic, încheiat cu o zeiţă care aşterne peste ei o pătură de zăpadă. Călătorii se trezesc îngheţaţi şi hotărăsc să coboare într-un crater, să se adăpostească.

În regatul de sub scoarţa Lunii, savanţii ajung într-o grotă misterioasă, plină cu ciuperci uriaşe. Apar seleniţii, fiinţe fantastice, cu mişcări ciudate, contorsionate. Unul dintre ei se repede la un astronom, acesta se apără cu umbrela şi creatura explodează într-un nor de fum. Al doilea păţeşte la fel.

Copleşiţi de numărul mare de seleniţi, pămîntenii sînt legaţi fedeleş şi duşi în faţa regelui acestora. Preşedintele Barbenfouillis se repede la rege, îl trînteşte pe podea, făcîndu-l să explodeze ca pe o bombă. Deşi urmăriţi, cei şase exploratori reuşesc să ajungă la proiectil şi să se strecoare înăuntru — toţi, cu excepţia preşedintelui, care se agaţă de o frînghie atîrnată de vîrful obuzului. Sub greutatea sa, obuzul cade peste marginea Lunii! Un selenit se agaţă de capătul plat al proiectilului şi îl însoţeşte în „prăbuşirea” spre Pămînt. Obuzul se scufundă în ocean, se ridică la suprafaţă şi este salvat de un vapor care îl duce într-un port francez. În catalogul filmelor lui Méliès mai sînt menţionate şi secvenţele în care exploratorii sînt sărbătoriţi, decoraţi şi li se ridică statui, dar se pare că această parte s-a pierdut şi nu mai există în copiile care au supravieţuit pînă azi.

Le voyage dans la Lune are deja toate elementele care caracterizează genul science fiction: savanţi cu spirit de aventură, o călătorie spaţială futuristă, efecte speciale şi extratereştri ciudaţi dintr-un loc îndepărtat. Oricît de primitiv ar putea părea astăzi, pentru epoca respectivă decorurile sînt minunate, iar efectele impresionante. Puţine filme ale cinematografului primitiv şi chiar de la începutul perioadei filmului mut sînt atît de pline de imaginaţie. Călătoria în Lună a lui Georges Méliès este un jalon important al istoriei cinematografului, demn de scriitorul vizionar care l-a inspirat.

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

]]>
http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-4.html/feed 0
Uzina de vise (3) http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-3.html http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-3.html#comments Sat, 04 Sep 2010 06:50:51 +0000 galileo http://revista-galileo.ro/?p=2052 3. Jules Verne şi a şaptea artă
(Partea I – Introducere)

Jules Verne este, fără îndoială, unul dintre scriitorii cei mai citiţi din lume, şi nu numai de către copii. De un secol şi jumătate încoace, generaţii întregi au pornit, călăuziţi de el, pe meleaguri îndepărtate, pe pămînt, pe apă, prin văzduh sau chiar în spaţiul cosmic, folosind drept vehicul principal nu atît caii, trenurile, corăbiile, submarinele sau baloanele, cît aripile fanteziei.

Arta filmului nu putea scăpa fascinaţiei exercitate de autorul Călătoriilor extraordinare şi asta (cum altfel?) încă din copilărie. De fapt, Jules Verne este unul dintre scriitorii care au inspirat cele mai numeroase ecranizări, mai mult sau mai puţin fidele, şi avem în faţă o listă (aproape sigur incompletă) care se opreşte în 1989 şi care conţine vreo sută douăzeci de titluri.

Prima adaptare după opera lui Verne datează din 1901. Este vorba de Copiii căpitanului Grant, produs de Charles Pathé şi regizat de celebrul (în epocă) Ferdinand Zecca — un film cu extraordinara lungime de 50 de metri de peliculă!

În 1902, la numai şapte ani după ce fraţii Lumière au realizat prima proiecţie de film din istorie, regizorul francez Georges Méliès creează un film lung pentru acea vreme, cînd peliculele nu depăşeau cinci minute, căci respectivul avea în total douăsprezece (după alte surse, paisprezece) minute. Acesta se numea Le voyage dans la Lune şi era inspirat din De la Pămînt la Lună de Jules Verne şi Primii oameni în Lună de H. G. Wells. Pe bună dreptate, filmul a avut un succes uriaş în epocă şi a rămas în istoria cinematografului ca una dintre primele sale capodopere, datorită efectelor speciale remarcabile şi imaginaţiei debordante de care a dat dovadă Méliès.

Următorul jalon este Douăzeci de mii de leghe sub mări din 1916, în regia lui Stuart Paton, un lung-metraj fascinant al epocii filmului mut, care combină povestea cărţii cu acelaşi nume cu cea din Insula misterioasă. A fost primul film în care s-au folosit filmări subacvatice, şi dacă astăzi ele au devenit banale, pentru publicul din acea vreme trebuie să fi fost o experienţă extraordinară.

Comparaţia cu următoarea peliculă inspirată de acelaşi roman, realizată în 1954 de regizorul Richard Fleischer la studiourile Disney, este inevitabilă.

Film sonor şi color, Douăzeci de mii de leghe sub mări este o superproducţie holywoodiană clasică. Actori celebri (James Mason, Kirk Douglas, Peter Lorre) creează personaje memorabile, decorurile victoriene somptuoase de pe Nautilus sînt uluitoare, iar filmările subacvatice profită la maximum de ecranul cinemascop şi de procedeul tehnicolor pentru a crea imagini spectaculoase. Ca anecdotă, marina americană şi-a botezat primul submarin atomic Nautilus, crezînd că ideea venea chiar de la Jules Verne, cînd de fapt ea fusese sugerată de acest film.

Succesul producției din 1954 a dat naştere unei serii întregi de ecranizări după Jules Verne. Dintre acestea, Ocolul pămîntului în 80 de zile din 1956 este singura care a cîştigat pînă acum premiul Oscar pentru cel mai bun film. Farmecul britanic al actorului David Niven în rolul lui Phileas Fogg şi peisajele exotice de pe parcursul călătoriei sale au făcut impresie în epocă şi mai pot atrage publicul şi astăzi.

Chiar dacă gustul s-a schimbat… În 2004, studiourile Disney au lansat o adaptare cu totul originală a poveştii. Phileas Fogg (Steve Coogan) e un inventator trăsnit, Passepartout, în interpretarea lui Jackie Chan, un chinez care a jefuit Banca Angliei (veţi vedea de ce), iar prinţesa Auda din roman este înlocuită de o franţuzoaică nonconformistă. Pentru cei care nu ţin prea mult la fidelitatea faţă de scriitor, acest nou Ocolul pămîntului în 80 de zile este un film amuzant şi chiar plăcut.

Printre alte filme realizate după Jules Verne, amintim De la Pămînt la Lună (1958) în regia lui Byron Haskin, Călătorie spre centrul Pămîntului (1959) de Henry Levin, Insula misterioasă (1961) regizat de Cy Endfield, cu efecte speciale remarcabile pentru acea vreme realizate de Ray Harryhausen, versiunea extrem de fidelă după Ocolul pămîntului în 80 de zile din 1989 cu Pierce Brosnan în rolul lui Phileas Fogg, 800 de leghe pe Amazon (1983), un nou Douăzeci de mii de leghe sub mări din 1997 cu Ben Cross în rolul căpitanului Nemo sau adaptarea liberă a studiourilor Hallmark după Călătorie spre centrul Pămîntului.

Acest din urmă film, realizat în 1999 de către regizorul George Miller, se bucură de imagini absolut spectaculoase ale lumii subpămîntene şi, dacă nu respectă neapărat litera cărţii, păstrează, credem noi, spiritul lui Jules Verne.

Un capitol interesant în acest domeniu îl constituie filmele realizate în estul Europei. Mai puţin axate pe spectaculos şi efecte speciale (deşi unii își aduc aminte de un Căpitan la 15 ani rusesc cu peisaje minunate), sînt totuşi demne de atenţie. Poate cel mai cunoscut dintre ele este Vynalez Zkazy (Invenţie diabolică) în regia lui Karel Zeman (Cehoslovacia, 1958), bazat pe romanul În faţa steagului, o meditaţie pe tema savantului nebun.

România nu putea scăpa ecranizarea romanului Castelul din Carpaţi, în decorurile originale ale cărţii. O primă încercare ratată are loc în 1957, sub denumirea Le Château des Carpathes sau Les Adieux de la Stilla. Producător era Alberto Cavalcanti, autor şi al scenariului, alături de (surpriză!) un foarte tînăr Titus Popovici. Filmul, incomplet, era inspirat de romanul lui Jules Verne şi de nişte povestiri ale lui Villiers de l’Isle-Adam. În 1981, Stere Gulea încearcă o nouă ecranizare a celebrului roman, în care distribuie actori de marcă ai scenei româneşti, printre care Ion Caramitru, Octavian Cotescu, Marcel Iureş, Ovidiu Iuliu Moldovan, Irina Petrescu sau Dorel Vişan.

În acelaşi an, în Cehoslovacia, regizorul Oldrich Lipsky parodiază acest subiect tragic. Din păcate, nu avem alte date despre filmul său.

Aşa cum spuneam, lista filmelor inspirate de Jules Verne este mult mai mare şi, deşi unul singur a fost răsplătit cu premiul Oscar, multe dintre ele pot fi văzute (sau revăzute) cu plăcere oricînd. Despre majoritatea dintre ele vom vorbi mai pe larg în episoadele următoare…

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

]]>
http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-3.html/feed 1
Uzina de vise (2) http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-2.html http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-2.html#comments Fri, 20 Aug 2010 21:10:48 +0000 galileo http://revista-galileo.ro/?p=1701 2. Philip K. Dick şi cea de-a şaptea artă
(Partea a II-a)

Am vorbit în prima parte despre ecranizările propriu-zise după opera lui Philip K. Dick. Influenţa lui se simte însă mai departe de atît: nu numai în urmări la filmele făcute direct după lucrările sale, ci şi în filme care aparent n-au nici o legătură cu acestea.

Din categoria urmărilor face parte Screamers: The Haunting, lansat în 2009. Un grup de salvatori este trimis pe Sirius 6B în urma unui semnal venit de pe planeta crezută pustie pentru a salva eventualii supravieţuitori, înainte ca o furtună cosmică devastatoare să distrugă orice urmă de viaţă. Armele inteligente denumite screamers sînt însă mai primejdioase şi mai înşelătoare ca niciodată, şi nu poţi să ştii dacă ai în faţă un om sau un screamer care imită perfect un om, din toate punctele de vedere… Premisele sînt interesante, atmosfera aminteşte destul de bine de primul Screamers, dar scenariul alunecă într-un film de acţiune cu tentă horror, extrem de previzibil şi, pînă la urmă, banal. Regia este semnată de Sheldon Wilson, scenariul îi aparține lui Miguel Tejada-Flores (evident inspirat de povestirea lui Dick „Second Variety“), iar din distribuție fac parte Gina Holden, Lance Henriksen, Jana Pallaske, Greg Bryk și alții.

Tot un fel de urmare este şi serialul Total Recall 2070 (1999), cuprinzînd douăzeci şi două de episoade inspirate de filmul cu acelaşi nume din 1995 – un serial poliţist într-un decor marţian amintind mai mult de Blade Runner. De altfel, şi acţiunea face trimitere mai curînd la acest din urmă film, explorînd relaţia dintre androizi şi oameni, iar compania Rekall, departe de a mai fi o mică firmă de divertisment, seamănă mai mult cu Corporaţia Tyrell. Eroii serialului, detectivii David Hume (fiinţă umană) şi Ian Favre (primul exemplar din cel mai nou model de androizi), rezolvă diverse cazuri, dar multe dintre ele reprezintă doar fundalul pentru adevăratele probleme şi dileme pe care le pune serialul, şi fiecare episod adaugă noi detalii la portretele personajelor şi la tabloul lumii în care trăiesc acestea, o lume sumbră, distopică, influenţată pînă la urmă mai mult de cărţile lui Dick decît de filmele făcute după ele.

Acest serial, difuzat prima oară la televiziunea canadiană, iar apoi în Statele Unite, pe un canal fără prea mare audienţă, şi poate cam dificil pentru telespectatorul mediu, nu s-a bucurat de atenţia pe care o merita şi a fost întrerupt după un singur sezon. Episodul pilot, numit Total Recall 2070: Machine Dreams a fost difuzat ca un lung-metraj regizat de Mario Azzopardi (cunoscut pentru realizările sale din alte seriale de succes precum The Outer Limits, Stargate SG-1 sau Stargate Atlantis) și scris în marea majoritate de Art Monterastelli, care este și producătorul executiv. Între actorii din rolurile principale se numără Michael Easton, Karl Pruner, Cynthia Preston, Michael Rawlins, Judith Krant și Nick Mancuso.

Unul dintre filmele care a trezit în mintea spectatorilor amintirea lui Philip K. Dick este Abre los ojos (Open Your Eyes), din 1997, în regia lui Alejandro Amenábar, cu Penélope Cruz în rolul principal feminin, rol pe care l-a menținut și în remake-ul american din 2001 Vanilla Sky, regizat de Cameron Crowe, film mult mai cunoscut şi datorită vedetei masculine, Tom Cruise (în Abre los ojos, rolul respectiv este interpretat – foarte bine, de altfel – de Eduardo Noriega). Personajul lui Cruise, un tînăr bogat, chipeş şi plin de succes (inclusiv la femei), se îndrăgosteşte de o femeie misterioasă, dar o fostă iubită furioasă provoacă un accident de maşină. Eroul se trezeşte la spital, desfigurat, şi din acest moment jocul dintre realitate şi iluzie, dintre amintire şi vis capătă accente foarte dickiene, inspirate din celebra expresie „Eu sînt viu, voi sînteți morți” prezentă în romanul Ubik. O comparație foarte interesantă între Abre los ojos și Vanilla Sky găsiți pe blogul The Lucid Nightmare – One’s Man Obsession With Film, postată pe data de 26 martie 2010. Merită citită, sînt multe lucruri interesante spuse acolo.

Plecînd probabil tot de la expresia amintită mai sus, interesantul şi controversatul regizor M. Night Shyamalan a realizat în 1999 o altă peliculă în care graniţa dintre realitate şi iluzie — şi pînă la urmă între viaţă şi moarte (sau viaţa de dincolo) — este foarte subţire: The Sixth Sense (Al șaselea simț). Un băieţel capabil să comunice cu spiritele care nu ştiu că sînt moarte (interpretat de Haley Joel Osmond) caută ajutorul unui psihiatru pentru copii (Bruce Willis). Dar care dintre ei are de fapt nevoie de ajutorul celuilalt? Sîntem între oglinzi paralele, exact ca în cărţile lui Philip K. Dick…

Un film grecesc foarte greu de găsit, Proini peripolos (Morning Patrol) (1987), îl citează printre sursele sale de inspiraţie şi pe Philip K. Dick, alături de Ramond Chandler şi Daphne Du Maurier (!!!). Într-un viitor post-apocaliptic de coşmar, în care au rămas doar cîţiva oameni care rătăcesc fără ţintă, o femeie nu doreşte decît să meargă spre apus, către mare, unde s-ar putea s-o aştepte un viitor mai bun, deşi nimeni nu s-a mai întors de acolo ca să povestească dacă e adevărat. Însă pentru asta ea trebuie să treacă mai întîi prin zona interzisă, un oraş-fantomă păzit de Patrula de dimineaţă. Mai întîi singură, apoi avînd un ajutor, femeia înfruntă pericolele din ce în ce mai mari. Este o peliculă foarte diferită de cele de la Hollywood – artistică, lentă, adevărata ei forţă constînd în peisajele sumbre, izolate, dar şi în muzica de atmosferă.

Inspiraţia după opera lui Dick poate fi găsită deseori în episoade de seriale SF. De pildă, Out of This World, un serial britanic din 1962, cuprinde paisprezece episoade, dintre care unele ecranizează povestiri de mari scriitori de SF, printre care se află John Wyndham, Isaac Asimov, Tom Godwin, Raymond F. Jones, Clifford D. Simak, Katerine MacLean și… Philip K. Dick! Pentru episodul al cincilea este folosită povestirea „Imposter“ („Impostorul“), care a devenit ulterior mult mai cunoscută după ecranizarea pentru marele ecran, din 2002, despre care am vorbit mai pe larg în episodul precedent.

Influenţe mai puţin directe pot fi găsite pretutindeni și în alte seriale SF, cum ar fi The Outer Limits (La limita imposibilului) (vezi episodul 9 din sezonul 3, Tempests, recent difuzat și de AXN), Battlestar Galactica și Lost - aici e vorba chiar de ansamblul creațiilor respective – dar, spre surprinderea noastră, apar şi în unele seriale care nu au nimic de-a face cu science fictionul. Un exemplu ar fi House M.D. (Doctor House): în episodul 24 din sezonul al doilea, No Reason, doctorul House este împuşcat de un pacient furios, şi ne trezim prinşi între realitate şi tribulaţiile lui House de pe patul de spital, pentru a ne da seama în final că totul s-a petrecut doar în mintea simpaticului și cinicului doctor. Tipic pentru Dick, nu-i aşa? La fel se întîmplă și în episodul 7 din sezonul al doilea al altui serial foarte cunoscut, Third Watch (Schimbul trei), episod intitulat After Hours, de asemenea difuzat nu cu mult timp în urmă de același post de televiziune, AXN. Amănunte despre subiectul acestor episoade puteți găsi pe site-ul www.tv.com, dedicat integral serialelor TV din toate timpurile.

Există și o serie de documentare dedicate lui Philip K. Dick, cele mai cunoscute fiind: The Gospel According To Philip K. Dick (2001 – regia: Mark Steensland; cu Paul Williams, Robert Anton Wilson, Jay Kinney și Ray Nelson); Remembering The Future: Paycheck & The Worlds Of Philip K. Dick (2004 – scenariu și producție: Dane McMaster; cu Ben Affleck, Aaron Eckhart, Uma Thurman, Paul Williams și regizorul John Woo); The Penultimate Truth About Philip K. Dick (2007 – regia: Emiliano Larre, scenariu: Patricio Vega; cuprinde mult material filmat cu Dick însuși) etc.  În toate aceste documentare, rude, prieteni, cunoscuți – scriitori, editori sau simpli fani – vorbesc despre viața și opera scriitorului american în termeni dintre cei mai interesanți și mai puțin cunoscuți, creionînd un portret al acestuia cu totul deosebit.

În ciuda succesului său ca scriitor de science fiction, Philip K. Dick şi-a dorit întotdeauna să fie autor de mainstream. Una dintre cărţile sale din afara genului SF, Confessions of a Crap Artist, cu tentă autobiografică, a fost ecranizată în Franţa, în 1992, sub titlul Confessions d’un Barjo. Filmul este o adaptare foarte fidelă, în regia lui Jérôme Boivin, avîndu-i în distribuţie pe Richard Bohringer, Anne Brochet şi Hippolyte Girardot. Pe moment este singura adaptare cinematografică după creaţia non-SF a lui Dick, dar nu se ştie niciodată…

Nu vom încheia fără a vă oferi imaginea copertelor unor cărți de teorie, critică și istorie literară și cinematografică despre opera acestui monument al literaturii de ficțiune din secolul XX, care este Philip K. Dick. Că vă place SF-ul, ficțiunea speculativă sau doar acel „simț al enormului” – cum îl numesc francezii – cărțile nu trebuie să vă lipsească din bibliotecă, mai ales că toate pot fi cumpărate la această oră on-line, fără prea mare efort. Ar fi un ultim omagiu adus scriitorului care spunea între altele: „Realitatea este ceea ce, cînd ai început să nu mai crezi în ea, nu dispare”…

(Va urma)

Cristina & Ștefan Ghidoveanu

]]>
http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-2.html/feed 0
Uzina de vise (1) http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-1.html http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-1.html#comments Fri, 23 Jul 2010 21:08:15 +0000 galileo http://revista-galileo.ro/?p=1120 1. Philip K. Dick şi cea de-a şaptea artă
(Partea I)

Critica literară europeană din domeniul science fictionului – în special cea franceză –  socotea opera lui Philip K. Dick un moment de răscruce în cadrul acestei literaturi. Deşi entuziasmul francezilor a fost împărtăşit mai puţin de concetăţenii autorului, fie ei fani sau critici literari, analiza obiectivă pe care ne-o permite trecerea timpului ne obligă să recunoaştem faptul că Philip K. Dick are un loc aparte în literatura mondială. Rolul său a început să devină tot mai evident după trecerea în noul mileniu, iar influenţa sa, manifestată subtil şi treptat, a devenit din ce în ce mai clară, chiar dacă numărul celor dispuşi sau capabili să recunoască acest fapt nu este încă suficient de mare.

Un lucru mai puţin obişnuit este că la fel s-a întîmplat şi cu ecranizările după scrierile sale, în număr de 16 pînă acum, mai mult decît s-au făcut după Isaac Asimov, Robert Heinlein şi Frank Herbert, laolaltă.

Primul film realizat după o carte a sa a fost Vînătorul de recompense (Blade Runner), în 1982. În regia lui Ridley Scott –  realizator, în 1979, al unui alt film de science fiction care revoluţionase genul, Alien –, Vînătorul de recompense avea la bază romanul Visează androizii oi electrice? (Do Androids Dream of Electric Sheep?), tradus şi în româneşte, în 1992, de Ştefan Ghidoveanu –  realizatorul emisiunii Exploratorii lumii de mîine de la Radio România Cultural. În ciuda distribuţiei de calitate (Harrison Ford, Rutger Hauer, Sean Young, Darryl Hannah), a scenariului captivant şi a decorurilor fascinante, filmul nu s-a bucurat de succes la lansare. Acest lucru a determinat adăugarea unui final fericit şi a unui comentariu din off al personajului (vocea lui Harrison Ford), pentru a explica mai bine secvenţele care păreau neclare. Cu timpul, publicul a ajuns să aprecieze filmul, care a devenit un mare succes, iar la zece ani de la apariţie, Ridley Scott a lansat versiunea regizorală, cu finalul iniţial ambiguu, fără comentariul din off şi conţinînd scene în plus, versiune considerată de toată lumea mult mai bună şi care a rămas singura disponibilă acum pe scară largă.

Subiectul este plasat într-un viitor foarte apropiat: anul 2019. Harrison Ford este Rick Deckard, un poliţist a cărui sarcină specială este aceea de a „retrage” replicanţi, androizi fabricaţi prin inginerie genetică atît de asemănători cu oamenii, încît singura metodă de a-i deosebi este un test al reacţiilor emoţionale. Replicanţilor le este interzisă prezenţa pe Pămînt, dar cîţiva dintre ei evadează din coloniile exterioare pentru a-l căuta pe creatorul lor, pentru a-i cere un mijloc de a-şi prelungi viaţa, limitată la patru ani din motive de securitate. Vînătoarea lui Deckard se transformă într-o căutare a propriei lui umanităţi, datorită contactului cu liderul replicanţilor fugari, Roy Batty (un rol remarcabil al lui Rutger Hauer) şi iubirii pentru Rachel (Sean Young), o androidă care nu este conştientă de adevărata ei natură. De altfel, versiunea regizorală sugerează că Deckard ar putea fi el însuşi un replicant…

Puţine pelicule (poate doar Matrix, un alt film-cult pe care Blade Runner l-a influenţat puternic) au stîrnit atîtea discuţii şi au dat naştere la atîtea analize legate de implicaţiile sale simbolice, filosofice, morale şi religioase. Iar după douăzeci şi cinci de ani de la lansare, Vînătorul de recompense continuă să lase urme, şi nu numai în cinematografie…

Următorul film, Total Recall (1990), ecranizare a nuvelei Ne putem aminti totul pentru dumneavoastră (We Can Remember It For You Wholesale), avea premisele necesare pentru a deveni un bun film de science fiction: un scenariu bun (aparţinînd lui Dan O’Bannon) şi efecte speciale remarcabile. Subiectul preia o mare parte a nuvelei lui Philip K. Dick: un muncitor în construcţii (Doug Quaid) se duce la o firmă care implantează amintiri artificiale ale unor vacanţe fără ca persoana respectivă să fi fost efectiv acolo (Rekall Inc.), şi alege un scenariu în care este agent secret pe Marte. În timpul implantului, ceva merge prost şi Quaid descoperă că este cu adevărat un fost agent secret de pe Marte şi că tot ceea ce ştia pînă atunci despre viaţa lui era de fapt un set de amintiri implantate. De aici încolo intriga se desprinde de nuvelă: Quaid este urmărit de asasini şi ajunge pe Marte, unde ajută un grup de revoluţionari să-l răstoarne pe nemilosul dictator Cohaagen. Producătorul Dino de Laurentiis a vrut iniţial să facă acest film cu regizorul David Cronenberg, apoi cu Bruce Beresford, avînd în rolul principal pe Richard Dreyfus sau pe Patrick Swayze. Versiunea finală a fost însă realizată de Paul Verhoeven, cu Arnold Schwarzenegger în rolul principal. Drept urmare, filmul –  care trebuia să fie o fantezie psihologică pendulînd între vis şi realitate, în stilul lui Dick –  a devenit unul de acţiune pură, cu scene de violenţă excesivă şi de multe ori gratuită, specifice regizorului Paul Verhoeven. În plus, a fost presărat cu o mulţime de inadvertenţe ştiinţifice care dau anumitor secvenţe o tentă de parodie.

În 1995, o altă nuvelă a lui Philip K. Dick a atras atenţia cineaştilor: Second Variety, titlul filmului fiind Screamers. Scenariul aparţine aceluiaşi Dan O’Bannon, care l-a scris şi pe cel de la Total Recall, regizorul fiind Christian Duguay, iar în distribuţie apărînd Peter Weller, Jennifer Rubin şi Andy Lauer.

Subiectul este oarecum clasic şi destul de fidel scrierii lui Dick: pe o planetă minieră se desfăşoară de multă vreme un război, în care una dintre părţi foloseşte arme inteligente (mici roboţi autonomi cu lame tăioase, care se ascund sub nisip şi îşi ciopîrţesc victimele), cunoscute sub numele de screamers din cauza sunetului strident pe care-l scot. Încercînd să afle dacă poate încheia conflictul, un ofiţer străbate planeta în căutarea inamicilor, întîlnind pe drum personaje ciudate, care nu sînt întotdeauna ceea ce par. Mai ales că roboţeii ucigaşi se pot reproduce singuri şi pot evolua, luînd şi alte forme, inclusiv pe cea umană… Recunoaştem aici tema obsesivă a lui Dick, întîlnită şi în Vînătorul de recompense: care este deosebirea între uman şi artificial? Şi ce însemnă cu adevărat cele două noţiuni? Din păcate, multe întrebări rămîn fără răspuns, ceea ce împiedică Screamers să devină unul dintre marile filme SF dintotdeauna.
Nici urmarea sa, Screamers: The Haunting (2009), nu pare a fi prea departe de această situație. Despre filmul repectiv vom vorbi însă mai mult în partea a doua a articolului…

Noul mileniu a adus o creștere și mai mare a interesului –  dar poate nu atît de surprinzătoare! –  pentru opera lui Philip K. Dick. Astfel se explică de ce apar două ecranizări în acelaşi an, 2002: Impostorul (Impostor) şi Raport minoritar (Minority Report).

Primul dintre ele, Impostorul –  (regizor: Gary Fledler), se referă la aceeaşi temă a identităţii. În timpul unui război interstelar, oraşele Pămîntului sînt protejate de cîmpuri de forţă. Un inginer proiectant de arme (Spencer Olham, jucat de Gary Sinise) este acuzat că ar fi de fapt un android inamic care poartă în piept o bombă cu declanşare întîrziată şi care i-ar fi luat locul adevăratului inginer. Olham fuge, încercînd cu disperare să demonstreze că este om, cu ajutorul soţiei sale Maya (Madeleine Stowe) şi a disidenţilor care trăiesc în afara cîmpurilor de forţă. Finalul-surpriză ne readuce în universul ambiguu al lui Dick, acolo unde nu mai ştim ce este real şi ce nu, ce este uman şi ce este artificial.

Cel de-al doilea film este Raport minoritar, un proiect mult mai ambiţios, din moment ce regia îi aparţine lui Steven Spielberg, iar în rolul principal îl întîlnim pe Tom Cruise. Acţiunea se petrece la Washington, în anul 2054. John Anderton (Tom Cruise) este poliţist, şeful departamentului „Pre-crime” –  un proiect pilot care foloseşte trei mutanţi genetici cu capacităţi precognitive, pentru a prezice cînd se vor petrece crimele, după care îi arestează pe cei în cauză pe temeiul intenţiei. Echipa de la „Pre-crime” are un succes uimitor, neîngăduind nici unei crime să se petreacă vreme de şase ani. Dar cînd Anderton analizează ultima crimă prezisă, descoperă că ucigaşul este el însuşi. Anderton fuge, avînd pe urme propriul său departament, hotărît să demonstreze că nu este asasin, şi încercînd să afle ce anume l-ar putea determina să ucidă un om pe care nici măcar nu-l cunoaşte. În plus, deşi „precogii” nu greşesc niciodată, uneori au păreri diferite, iar cel care nu este de acord elaborează un „raport minoritar”, esenţial în cazul lui Anderton, pentru că altfel arestarea lui este sigură. Care dintre realităţi se va materializa, cea care include crima, sau cea a „raportului minoritar”, a femeii-precog Agatha (Samantha Morton), care îşi părăseşte bazinul în care plutea în permanenţă pentru a-l ajuta pe Anderton? Mai apar şi alte întrebări, paradoxuri temporale şi secvenţe şocante care îl ţin pe spectator „în priză”, într-un film care nu plictiseşte în nici un moment, în ciuda duratei de aproape două ore şi jumătate.

2003 vine cu un alt film, Cecul sau viaţa (Paycheck), în regia lui John Woo. Michael Jennings (Ben Affleck) este un inginer sclipitor, un geniu tehnic în stare să demonteze proiectele competiţiei şi să le îmbunătăţească. La sfîrşitul fiecărui proiect, potrivit contractului de confidenţialitate, detaliile descoperirilor îi sînt şterse din memorie. Prietenul său, magnatul James Rethrick (Aaron Eckhart) îi oferă un contract care va dura doi sau trei ani (cele anterioare nu depăşeau cîteva săptămîni), în schimbul unei sume de opt cifre. Dar cînd Jennings se trezeşte după ştergerea memoriei, trei ani mai tîrziu, descoperă că şi-a sacrificat cele nouăzeci şi două de milioane pentru un pachet cu cîteva obiecte banale: o pereche de ochelari de soare, un plic de chibrituri, un flacon cu fixativ de păr, o agrafă pentru hîrtie, un careu de cuvinte încrucişate, un bilet de autobuz şi altele asemenea… Imediat după aceea, Jennings este arestat şi interogat de agenţi FBI şi vînat de asasinii lui Rethrick. Pe parcursul încercării de a scăpa şi a afla despre ce fusese vorba în contractul lui, descoperă că fiecare obiect din pachet îi este de folos la un anumit moment şi-şi dă seama că reuşise cumva să vadă în viitor şi să-şi lase exact lucrurile care să-l ajute în rezolvarea unei situaţii de-a dreptul explozive…

Problema acestui film, ca şi în cazul lui Total Recall, este că a transformat subiectul într-un film de acţiune. Poveştile lui Philip K. Dick sînt psihologice, vorbind despre personaje care ajung să se îndoiască de natura lumii în care trăiesc sau făcînd o descoperire subită privitoare la cine sau ce sînt ele în realitate. Cecul sau viaţa lasă acest lucru oarecum pe planul doi, fără să ajungă însă la violenţa gratuită din Total Recall.

Următorul film, în regia lui Richard Linklater, este poate cel mai deosebit. Vorbim despre Viziuni întunecate (A Scanner Darkly) apărut în 2006, ecranizare a romanului cu acelaşi nume (de la Vînătorul de recompense nu se mai adaptaseră decît nuvele), producţie care nu este –  nici mai mult, nici mai puţin –  decît un desen animat! E drept, în nici un caz pentru copii. Se petrece la doar cîţiva ani în viitor, la Anaheim, în California. Întreaga ţară are probleme cu un drog nou, care creează o dependenţă puternică, numit substanţa D (D de la death – moarte). Fred este un poliţist însărcinat să se ocupe de furnizorii de substanţă D. El trebuie să poarte un costum special, care-i estompează în permanenţă înfăţişarea, aşa încît nimeni, nici măcar poliţia, nu-i cunoaşte adevărata identitate. Fred este trimis să supravegheze scanerele ascunse în casa lui Robert Arctor –  cel care, împreună cu iubita lui, Donna Hawthorne, şi cu prietenii James Barris şi Ernie Luckman este suspectat că ar fi un important traficant de substanţă D. În urma supravegherii însă, Fred îşi dă seama că el însuşi este Robert Arctor. În acelaşi timp, Fred este luat în custodie de către departamentul de poliţie în scopul realizării unor studii medicale, pentru a vedea dacă folosirea repetată a substanţei D în timpul muncii sale sub acoperire nu i-a provocat dificultăţi în capacitatea de a distinge realitatea, inclusiv posibilitatea de a-i fi disociat personalitatea în două identităţi diferite, din ce în ce mai puţin conştiente una de cealaltă.

A devenit o modă pentru actorii cunoscuţi să intre în pielea personajelor de desene animate, dar distribuţia remarcabilă a acestui film (Keanu Reeves, Robert Downey Jr., Winona Rider, Woody Harrelson şi alţii) face chiar mai mult decît să-şi împrumute vocea. Procedeul, folosit pentru prima oară de Linklater în 2001 în filmul său Walking Life, presupune filmarea tradiţională a actorilor şi desenarea suprapusă peste scene, din care cauză nu este de mirare că personajele seamănă atît de bine cu actorii care-i interpretează.

Viziuni întunecate este socotit cel mai bun film realizat după opera lui Philip K. Dick, de la Vînătorul de recompense încoace. Spre deosebire însă de acesta, care era o adaptare destul de liberă, Viziuni întunecate este o transpunere fidelă, doar uşor modernizată, a unuia dintre cele mai bune romane ale lui Dick, făcută de un adevărat iubitor al scrierilor sale.

Următorul film (şi ultimul difuzat la noi pe ecrane) nu s-a lăsat aşteptat prea mult. La sfîrşitul lunii aprilie 2007 a urmat lansarea peliculei Next, a regizorului Lee Tamahori, o adaptare destul de liberă, după nuvela The Golden Man (Omul de aur). Nicholas Cage joacă rolul unui magician din spectacole de revistă, Cris Johnson, care ascunde un secret chinuitor: poate vedea cîteva minute în viitor. Sătul de examinările prin care trecuse în copilărie şi de interesul pe care-l arată guvernul şi autorităţile medicale pentru puterile sale, trăieşte sub un nume fals la Las Vegas, făcînd trucuri ieftine şi trăind din mici cîştiguri la jocurile de noroc. Dar cînd un grup terorist ameninţă să detoneze un dispozitiv nuclear în Los Angeles, agentul guvernamental Callie Ferris (Julianne Moore) trebuie să folosească toate şiretlicurile pentru a-l captura pe Cris şi a-l convinge s-o ajute să împiedice cataclismul.

O adaptare încă și mai liberă se anunță a fi The Adjustment Bureau, producție așteptată să apară, după două amînări succesive, în martie 2011. Filmul, scris și regizat de George Nolfi după povestirea Adjustment Team (tradusă în românește de Ștefan Ghidoveanu sub titlul Ajustorii și apărută în 1992 în numărul 2 al revistei Nautilus, versiunea pe hîrtie), îi are în rolurile principale pe Matt Damon și Emily Blunt, iar în roluri secundare vor mai apărea Terence Stamp, Daniel Dae Kim și Anthony Ruivivar. N-o să vă spunem despre ce e vorba în film, citiți mai bine povestirea, măcar așa sigur nu veți fi dezamăgiți.

Un destin încă neclar are producția Radio Free Albemuth (regia și scenariul John Alan Simon), care-ar trebui să ajungă pe ecrane în acest an. Inspirat după romanul cu același nume, publicat în 1985, după moartea autorului, filmul va prezenta destinul unei Americi distopice dintr-un univers alternativ, în care coruptul Ferris F. Fremont (FFF = 666, simbolul Antichristului) devine președinte al SUA în urma alegerilor din „acei” ani ’60. Amestec de Joseph McCarthy și Richard Nixon (două dintre personajele istorice contemporane lui Dick, pe care se știe că acesta le-a detestat din cale-afară), Fremont îngrădește libertățile cetățenești și drepturile omului, obsedat fiind de ideea paranoică a unei conspirații la început imaginare, dar care în timp chiar prinde viață, grație măsurilor represive și nepopulare ale noului dictator. Forma de manifestare a opoziției este un șir de emisiuni radio provenite de pe un satelit aparținînd unei entități extraterestre de tip rețea, numită VALIS. Dar povestea nu pare să se termine aici, nici măcar pe ecran… De urmărit, fie și numai pentru că din distribuție face parte și cîntăreața Alanis Morissette, în rolul Sylvia, care se pare că va avea un destin tragic.

Alte proiecte anunțate, de transpunere pe ecran a lucrărilor lui Dick, includ romanele Ubik (premiera: 2010) și Flow My Tears, The Policeman Said (premiera: 2011), precum și o nouă versiune după Total Recall (premiera: 2011). Să vedem dacă producătorii se vor ține de cuvînt.

După cum se vede, interesul cineaştilor pentru Philip K. Dick pare să fie în creştere. Abia acum, la cîteva decenii după apariţie, opera complexă şi stranie a autorului american cîştigă audienţa pe care-o merită, demonstrînd că aparţine mai degrabă secolului al XXI-lea decît secolului în care a trăit şi a scris. De altminteri, încă din anii ’70, scriitorul Norman Spinrad –  un alt non-conformist al SF-ului –  spunea despre Dick următoarele: „Cred că nu va trece prea mult timp, înainte ca P.K. Dick să fie considerat unul dintre cei mai mari scriitori americani ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX… şi nu mă refer aici la science fiction!”

(Va urma)

Cristina și Ștefan Ghidoveanu

]]>
http://revista-galileo.ro/uzina-de-vise-1.html/feed 4