Prima mea întîlnire cu Poul Anderson s-a produs destul de devreme, prin 1985 sau 1986. Am citit atunci prima sa povestire tradusă la noi, „Patrula timpului”, care apăruse în paginile Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice în anii dezgheţului cultural. Am fost fascinat de concept şi de poveste deopotrivă, iar ulterior, după ce opera lui Poul Anderson îmi devenise familiară, aveam să înţeleg de ce: scriitorul poseda talentul rar de a reuşi să insereze în text ideile SF pe nebăgate de seamă, evitînd capcana aşa-numitelor infodump-uri.

După 1989, scrierile sale au fost între cele dintîi pe care Nemira le-a recuperat, publicînd la foc automat mai multe romane. Ştafeta a fost preluată apoi de RAO – mai exact, de imprintul Fahrenheit – unde am avut bucuria să-l reîntîlnesc pe autor în altă calitate: aceea de redactor şi traducător. Prima mea traducere SF a fost romanul Orion va răsări (Orion Shall Rise), iar primul job ca îngrijitor al seriei SF de la Fahrenheit a fost „pieptănarea” traducerii romanului Avatarul (o măcelărire a unei poveşti superbe de către „traducătorul la kil” en titre al vremii, Mihnea Columbeanu).

Alţi cîţiva ani mai tîrziu am avut privilegiul unui schimb de e-mailuri cu Anderson, tot în chestiunea unor traduceri. Deşi succinte (aveam să aflu mai tîrziu că nu se omora după internet şi binefacerile lui), mesajele lui aveau un ton cald, prietenos, fără nici un fel de ifose. Apoi, în vara lui 2001, am primit o veste tristă de la ginerele lui Anderson, nimeni altul decît Greg Bear: după o lună de spitalizare în urma depistării unui cancer, Poul Anderson încetase din viaţă. În acelaşi an aveam să-i citesc cel din urmă roman antum, Genesis, o aventură întinsă de-a lungul a mai multe milenii, aşa cum îi făcea atîta plăcere să scrie.

Consecventă în efortul său de menţinere în atenţia contemporanilor a operei marilor maeştri ai literaturii SF, NESFA Press, extraordinara ramură editorială a asociaţiei iubitorilor de SF din New England – atenţie, o organizaţie a fanilor, care face însă apel la profesionişti cînd e vorba de editarea cărţilor –, a purces, concomitent cu demararea integralei prozei scurte a lui Zelazny, la o întreprindere similară în ceea ce-l priveşte pe Poul Anderson.

În martie 2009 a apărut aşadar primul volum: The Collected Short Stories of Poul Anderson: Call Me Joe. E o carte masivă, conţinînd 26 de povestiri şi mai multe poeme şi limerick-uri publicate de autor sub nume propriu sau sub diverse pseudonime. Editat de Rick Katze (care semnează o notă introductivă) şi Lis Carey, volumul beneficiază şi de o prefaţă scrisă cu dragoste de Greg Bear, care rememorează extraordinara personalitate a lui Poul Anderson.

N-am putut discerne o logică anume a ordinii aşezării textelor în volum, însă se poate face o grupare tematică a acestora. Povestirea titulară e de-acum celebră şi a ajuns în atenţia publicului larg ca o posibilă sursă de inspiraţie utilizată de James Cameron pentru scenariul filmului Avatar. Sînt incluse, de asemenea, primele povestiri ale autorului, de la debutul cu „Tomorrow’s Children” la „Genius”, care avertizează asupra pericolelor experimentelor sociale de anvergură.

O temă dominantă a operei lui Anderson e bine reprezentată aici, cea a călătoriilor temporale. „Time Patrol” – pe care o pomeneam mai devreme – e cea dintîi dintre scrierile seriei omonime. I se adaugă „The Man Who Came Early”, despre un soldat american aflat la o bază din Islanda, care se trezeşte aruncat în urmă cu un mileniu, în epoca vikingilor, unde se vede nevoit să facă faţă unui mod de viaţă cu totul diferit de cel contemporan. În „Wildcat”, zăcămintele preistorice de petrol sînt exploatate pentru acoperirea necesităţilor unei Americi energofage. În sfîrşit, în „Time Lag”, un război interplanetar pune la încercare imaginaţia ambelor tabere, despărţite de ani-lumină, care trebuie să contracareze efectele deplasării la o viteză mai mică decît cea a luminii.

Viitorul relativ apropiat e explorat în „Kings Who Die”, care examinează efectele războiului asupra societăţii şi a forţelor combatante, în „The Alien Enemy”, unde o colonie pămînteană e invadată de un inamic necunoscut, iar „The Martian Crown Jewels” e o povestire detectivistică, despre furtul unor bijuterii nepreţuite de la bordul unei astronave fără echipaj uman. Viitorul îndepărtat e scena de desfăşurare pentru nuvela „The Sharing of Flesh”, recompensată cu un Hugo şi nominalizată la Nebula, dar şi pentru „Starfog”, ambele avînd ca temă reintegrarea unor planete în societatea galactică în urma destrămării unui imperiu.

Anderson a fost un produs tipic al erei de aur a SF-ului american: prolific şi coerent, sîrguincios şi temeinic în documentare, ştiind să echilibreze cu măiestrie ideea SF şi scriitura, oferind cititorilor texte ce se parcurg cu uşurinţă, însă dau de gîndit. Call Me Joe e o bună introducere în opera sa şi ilustrează din plin aceste merite. Aştept cu nerăbdare să parcurg următoarele volume ale seriei. Cel de-al doilea, The Queen of Air and Darkness, a apărut în septembrie 2009, iar cel de-al treilea, The Saturn Game, va fi publicat la sfîrşitul acestei luni.

Horia Nicola Ursu