Duşan Baiski – pompier sau piroman?

Cred că lui Duşan Baiski îi mijeşte un zîmbet amuzat pre supt musteaţa lui de haiduc sîrbesc, citindu-mi mărturia despre prima sa creaţie literară, publicată într-un Paradox din 1973, cu titlul foarte controversat “Flăcările negre”!

Avînd eu la vremea aceea calitatea de secretar literar al cenaclului şi o autoritate circumstanţială presupusă de cîteva lucrări publicate în legendara Colecţie de povestiri ştiinţifico-fantastice şi în volumul colectiv din 1972, i-am primit vizita sfioasă, dar hotărîtă, într-un birou cu hărţi de soluri pe pereţi, la OSPA Timişoara, unde tocmai contribuiam la finisarea primului Cincinal în patru ani şi jumătate, o marotă a guvernanţilor din l̕ ancien règime.

Foarte receptiv şi cu o seriozitate de care nu s-a dezbărat pînă în zilele noastre, după o laborioasă frămîntare şi-a brevetat flăcările cu pricina, asigurîndu-mi şi mie prima experienţă personală de comuniune simbiotică autor-redactor de publicaţie.

Timpul s-a scurs hoţeşte, purtîndu-ne prin sine, surprinşi de bulboane sau rătăciţi pe meandre fără identitate, izbiţi de împrejurări potrivnice sau purtaţi impetuos de cele faste…

După aproape patru decenii de apartenenţă la loja wellsiană, Duşan Baiski este astăzi un scriitor şi un gazetar apreciat, căruia-i datorăm cu deosebire recunoştinţă pentru prezenţa Cenaclului pe Internet.

Dovedindu-se a fi un redutabil analist al războiului electronic printr-o carte excelentă pe această temă [1], el a zămislit, strategic, webul www.hgwells.ro, unde istoria şi membrii cenaclului dau faţă cu lumea, în care biobibliografii şi creaţii SF de pînă în 2005 sînt accesibile oricărui curios de pe mapamond. Între acestea, am mulţumirea de a mă înfăţişa cu un volum de povestiri SF [2], dar nu preget să-i fac mulţumire aici şi pentru un altul, de poezie în grai [3], postat pe alte site-uri, în cadrul unui program generos pe care-l promovează spre cunoaşterea scriitorilor bănăţeni.

Nu ştiu dacă Duşan a avut vreo premoniţie care să-i inspire Flăcările negre din 1973, dar este o realitate că cele care au devastat clădiri din Belgradul bombardat de aviaţia americană în 1999 l-au determinat să scrie o carte incitantă, despre o realitate sofisticată a războiului modern.

Sugestia perversă din titlu precum că prietenul nostru ar putea avea vocaţie de incendiator, datorită fascinaţiei tematice a focului ca element primordial este, desigur, o stratagemă menită să-i trezească cetitoriului interesul pentru textul de dedesubt.

Şi, cu toată aura-i de personaj pozitiv, nici pompier obişnuit nu poate fi, ci mai degrabă un tenace investigator şi un încriminator temerar al piromanilor care, asociaţi prin interese oculte, în numele libertăţii, adevărului şi democraţiei, provoacă incendii de proporţii continentale.

Iar eu, ca un cronicar de circumstanţă, îmi îngădui să-l parafrazez colegial pre înaintaşul Miron Costin, într-o formulare ce-mi exprimă întrucîtva şi loialitatea de grup şi patriotismul local, evocîndu-l pe Duşan Baiski: “Nasc şi la H.G.Wells Timişoara oameni!”…

NOTE:
[1] Baiski, Duşan – Război pe Internet, Ed. Waldpress, Timişoara, 2004;
[2] Luca, Marcel – Tactică şi strategie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998;
[3] Luca, Marcel – Ghin a lu’ Lunghin şi dilemele Tranziţiei, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998.

Marcel Luca

Il Condottiere Cornel Secu

Între personalităţile care sînt inseparabile de consolidarea şi ascensiunea Cenaclului H.G.Wells, iar mai apoi de naşterea şi impunerea Clubului Helion, cu cele două publicaţii aferente, una dintre cele mai proeminente este, neîndoielnic, profesorul Cornel Secu.

Predecesorul său, Gheorghe Baltă, menestrel ce se acompania iscusit cu o chitară rece, preţuitor răsfăţat al studentelor frumoase care se perindau vădindu-şi talentele prin lăcaşul de cultură şi care considera votca un adaos necesar specializării sale universitare în limba rusă, tocmai se transferase ca translator la uzina Rulmentul din Braşov, exasperat de cerbicia administrativă a directorului de atunci al Casei, Valeriu Panasiu.

Originar din Băileştii legendarului Nea Mărin, întruchipat de aborigenul Amza Pellea, înalt, arătos, cu antecedente în atletism şi handbal, Maître, cum a fost degrabă poreclit, după apelativul pe care-l folosea adesea, s-a implicat de la începutul lui martie 1972, cu energie specific oltenească, exuberant şi bătăios, în toate demersurile noastre.

În vara acelui an ne asumaserăm amîndoi realizarea primului fanzin tipărit din Romania, publicaţia-fanion Paradox. Îmi amintesc de o zi de la sfîrşitul lunii august în care, pe la ora prînzului, ne-am refugiat într-un bar de zi din apropiere de Bastion unde am tăifăsuit pînă spre seară, după o nouă întrevedere stresantă cu tovarăşul Ciucă, şeful Direcţiei Presei, Cenzura adicătelea.

Maître îşi dăduse măsura într-o bătălie urieşească de convingere a pitecantropului ideologic, drept-veghetor la virginitatea culturii scrise, care după ce investigase cu exigenţe goebbelsiene conţinutul revistei, îşi manifesta spre final îndărătnicia, prin refuzul de bun de tipar pentru coperta realizată de talentatul Sandu Florea, astăzi un resemnat cetăţean american cu reşedinţa în New York.

Demonstraţia de elocinţă, persuasiunea şi nu în ultimul rînd umorul lui Cornel Secu l-au învins pe Cerber! Am toastat în mai multe rînduri pentru reuşită, ne-am povestit biografiile romanţate de pînă atunci şi nu bănuiam că lansăm la apă bastimentul unei prietenii care împlineşte acum aproape patru decenii…

Timp de nouă ani pînă i-a predat ştafeta celuilalt prieten ce-mi e aproape de suflet, Viorel Marineasa, Maître ne-a fost alături la prima Consfătuire Naţională a Cenaclurilor SF, la organizarea celei de-a treia la Timişoara, la realizarea fanzinelor Paradox de pînă în 1980, în deplasările din ţară şi primele două din Polonia.

Apoi, după un popas de trei ani la Casa Tineretului, unde a înfiinţat Clubul Helion, instalat apoi ca director al Casei Universitarilor, a devenit în mod paradoxal adversarul teoretic al Cenaclului H.G.Wells, împuţinîndu-i membrii pe care iniţial se străduise să-i fixeze, fiind un fel de Cronos predispus să-şi mănînce odraslele, deoarece printre principalii membri fondatori ai proaspetei entităţi erau destui foşti colaboratori, vrăjiţi de noile oportunităţi de publicare în fanzinul Helion şi buletinul de teorie, critică şi istorie literară Biblioteca Nova.

Din competiţia aceasta se pare că a cîştigat SF-ul timişorean, apartenenţa simultană la cele două organisme culturale devenind un fenomen curent, existînd chiar şi un fel de colaborare “instituţională” uneori, diferendele fiind mai curînd de natură orgolios-patrimonială, precum cel privind dreptul de autor pentru Revelionul SF [1], adjudecat pînă la urmă de vindicativul Il Condottiere Cornel Secu, Maître şi Căpetenia tribului helionicesc!…

NOTE
[1] Fiind mai vîrstnic şi deci prin definiţie mai înţelept, conclavul clanului wellsian a cedat şi şi-a botezat manifestarea anuală Trăznălionul SF, transferînd-o la sfîrşitul lunii octombrie, în ziua trecerii la ora de iarnă.

Marcel Luca

(foto Ștefana Czeller)

Predoslovie la un proiect sprinţar

La fiecare rotunjită scadenţă aniversară a unuia dintre cenaclurile SF timişorene, plata ratelor festive s-a făcut prin depănarea, de regulă solemnă, a unor crîmpeie din istoria Genezei şi Facerii acestora, de către cîţiva dinosauri, gratulaţi din duioasă maliţiozitate cu titlul onorific de venerabili, sau prin etalarea, justificată îndeobşte, a unui palmares de fapte editoriale şi manifestaţionale, consacrat în termeni aproape sportivi.

Le datorăm cu prisosinţă gratitudine colegilor Györfi-Deak György şi cu precădere lui Dorin Davideanu şi Lucian-Vasile Szabo, pentru străduinţa lor de a consemna, cu acribie şi onestitate, parcursul creşterii şi devenirii Societăţii H.G.Wells de astăzi, născută în urmă cu 40 de ani, la 9 noiembrie 1969, şi a Clubului Helion, care şi-a aniversat în martie 2010, trei decenii de existenţă.

Dar dincolo de tezaurizarea performanţelor unei comunităţi culturale atît de speciale sînt făptuitorii, împlinitorii acestora, cu metehnele şi luminile ce-i particularizează, cu speranţele şi ambiţiile ce-i animă în devenirea lor.

Mi-aş dori pentru un viitor jubileu al celor două cenacluri producerea unui filmuleţ documentar, montat din risipitele înregistrări video ocazionale aflate în posesia unora dintre noi, în regia unui specialist consacrat precum Lucian Ionică.

Mi-aş dori editarea unui volum colectiv de amintiri personalizate, în care autorii SF din provincia bănăţeană să devină personajele unui Letopiseţ retroactiv, realizat într-un registru voios, anecdotic, dar solidar şi comprehensiv.

Din florilegiul prietenilor mai străvechi am ales cîteva nume, pentru a schiţa exerciţiul unui astfel de proiect, iar pentru a-mi demonstra virtuţile de cronicar sine ira et studio, am convocat la giudeţul nostalgicelor amintiri trei împricinaţi din tagma colegilor de vază, trei din cea a instructorilor-metodişti, sau a “referenţilor culturali” cum li se zice astăzi, şi unul dintre fanii tipici care sînt parte a Universului SF.

Propria mea vocaţie de hîtru cronicar am desluşit-o cu mare întîrziere, chiar dacă, precum monsieur Jourdain care făcea oarece fără să ştie, eu consemnam adesea în versuri vesele diversele evenimente sărbătoreşti din parohia SF timişoreană, adunate apoi parţial într-o modestă lucrare [1].

Deci, La arme, cetăţeni!

1. Conspirînd pentru Monarhie cu Lucian Ionică…

La începutul timpurilor, pe cînd se punea la cale naşterea Fandomului SF romînesc, pe la sfîrşitul anilor ’60, pe cînd bermudele nu se inventaseră, pantalonii scurţi erau încă purtaţi în exclusivitate de băieţi pe întregul parcurs al adolescenţei.

Sincer să fiu, nu mai reţin exact dacă atunci cînd l-am cunoscut, Lucian Ionică purta sau nu pantaloni scurţi, dar sigur ştiu că era adolescent.

Năltuţ peste medie şi cu o zvelteţe delicată (pe atunci nu existau tineri obezi), în ciuda unei purtări rezervate, prevenitoare, exprimate prin politeţe şi tact colocvial, el se făcea cu uşurinţă remarcat în intervenţiile din dezbaterile cenacliere, prin pofunzimea investigaţiei, argumentaţia temeinică şi replicile scînteietoare.

Curiozitatea sa orientată de o inteligenţă analitică autentică l-au îndreptat curînd spre primele cercetări [2] cu relevanţă sociologică din hinterlandul SF autohton, aflat în umbra seniorială a literaturii mainstream.

Prima mea experienţă ca parte dintr-un tandem auctorial cu Lucian Ionică nu s-a finalizat apoteotic, din păcate, din pricina naivităţii noastre în materie de management epic, lipsindu-ne pe atunci o codificare protecţionistă a termenilor care ne defineau mesajul artistic.

Aflînd eu de la un vecin din blocul copilăriei, aflat într-o latură a Băilor Neptun, pe Dionisie Linţia 2, anume Olimpiu Vesa, un distins şi preţuit actor al Teatrului de Păpuşi timişorean, cum că instituţia cu pricina visează la montarea operelor unor dramaturgi locali, i-am împărtăşit prietenului meu încă licean în 1971, proiectul unei colaborări în materie.

Şi astfel ne-am întîlnit de nenumărate ori, neconspirativ, în garsoniera unde eu săvîrşeam, după obiceiul pămîntului, un pasager, dar trepidant concubinaj cu o frumoasă olteancă al cărui nume era Liana, o nepoată directă a scriitorului Gib Mihăescu şi care avea forme, temperament şi plete negre de Carmen andaluză.

Rodul muncii noastre de o vară, transcris profesionist de muza-mi Liana, alminteri o dactilografă emerită între angajaţii civili ai Garnizoanei din Piaţa Libertăţii, nu a fost un şoricel zămislit de-un munte, ci o piesă de teatru de păpuşi în trei acte, cu un titlu de thriller: Pe urmele venusianului Linguriţă, care a plăcut conducerii Teatrului, dar nu a plăcut celor care-i supravegheau ideologic repertoriul.

Problema insurmontabilă o reprezenta Împăratul Cîinilor, un personaj-cheie în lucrarea noastră, pe care cîrcotaşii de la Cenzură ni-l reproşau în ideea că dacă în trecut (vezi Roşu Împărat sau Regele gol), capetele încoronate mai puteau fi trecute cu vederea, în contextul socialist al prezentului şi viitorului, ele erau indezirabile, iar nouă nu ne era îngăduit să ne motivăm demersul artistic pe temeiul instituţiei juridice a precedenţei!

Aşa se face că am renunţat amîndoi la perspectivele incerte oferite de dramaturgia pentru copii şi, acceptînd insinuarea cronicarului că sîntem trăitori supt vremi, am purces degrabă la împlinirea chemărilor profunde ce ne stăteau la îndemînă, trăgîndu-ne de mînecă, cu energia necheltuită încă a tinereţii.

Şantajat de experienţa sa de împătimit al drumeţiilor montane, Lucian şi-a mărturisit această pasiune într-o carte [3] publicată în 1989 cînd, aproape simultan, a mărturisit-o şi pe cea secretă, pentru cei mai mulţi dintre noi, în faţa ofiţerului Stării Civile, însoţindu-se cu “…ANA, / Însumînd decorului, / Zîna Muntelui şi Doamna,/ Soaţa Autorului!” [4], eu consemnînd în astfel de termeni evenimentul, spre ştiinţa generaţiilor prezente şi viitoare, cu menţiunea că acestei epoci trecute i se potriveşte ca moto un cîntec ardelenesc [5], tare drag Prim-ministrului (demis) Emil Boc.

Astăzi, aproape ca la începuturile prieteniei noastre, Lucian Ionică este înalt şi aproape zvelt, are o purtare rezervată, este prevenitor, se exprimă cu politeţe şi tact, se face cu uşurinţă remarcat în orice fel de conclav, prin profunzime, argumentaţie şi replici scînteietoare, cu un adaos de umor subtil.

La acestea, ca (mare) valoare adăugată, enumăr cu cinism pseudostatistic pe fiica sa minunată, un doctorat în filosofie, o funcţie universitară, cărţile, filmele cu premiile aferente şi, desigur, ataşamentul verificat la ceea ce am putea numi “The Spirit of the HGWells & Helion team”!

Marcel Luca

(Foto: Dorin Davideanu)

NOTE:

[1]. Luca, Marcel – Parodii de circumstanţă cu sefişti de relevanţă (Fanzin SF inopinat), în: ProScris, nr. 2/2009, pe www.proscris.110mb.com.
[2]. Un studiu interesant îl face în Chestionarul referitor la literatura SF prezentat/comentat în Almanahul Anticipaţia 1986 şi 1987;
[3]. Ionică, Lucian – Ţarcu (roman), Ed. Facla, Timişoara, 1989;
[4]. Marcel Luca – „Rapsodii matrimoniale“, în: Parodii de circumstanţă cu sefişti de relevanţă, pe site-ul ProScris, 2009;
[5]. “Puşca şî curaua lată, / Ce fecior eram odată! / La vînat prin munţi şi văi, / Cu ortacii mei!…”