Povestea pe care vreau să v-o spun s-a întîmplat la Sărata Monteoru, în 1993 (parcă),  prima întîlnire a sefiștilor la care am participat. Vergiliu mi-a fost, prin iadul sefist în care tocmai intrasem, Lucian Merișca, colegul de cenalcul de la Iași. Fain Lucian, mi-a povestit despre toți cei pe care-i cunoștea, ăla-i cutare, ăla-i cutare… și apoi a venit și întrearea: dar tu pe cine ai vrea să cunoști?

Pfui! Atîta am așteptat! Tocmai se produsese în JSF prima mea apariție ca sefist prin publicarea povestirii „Mufiști, gofreni și noduri“ (în nr.8/1993), or mai fi fost și alte două, trei texte, nu mai știu exact cînd se întîmpla treaba de la Sărata Monteoru, oricum, înainte de august – septembrie cînd a fost celebrul Plocon (Convenția Națională de SF de la Pooiești, aia cu Norman Spinrad invitat de onoare).

Ei, și pe cine voiam eu să cunosc pe-acolo? Au fost două persoane pe care le-am cunoscut.

Ionuț Bănuță, omul de la JSF. Și s-a dus  naibii restul de întîlnire sefistă, că n-am mai vazut nici conferința lui Vlad Munteanu, nici altceva. Pe o bancă, în fața clădirii în care se întmplau lucruri, eu și Ionuț am tot stat de vorbă și de… Florio, parcă se chema, o băutură amăruie… Și-am vorbit, și-am vorbit, și-am vorbit…

Tot la întrebarea „pe cine mai vrei să cunoști?“ aveam un răspuns pregătit de mult, încă de cînd citisem în JSF o povestire are se chema „Nașterea“ (a apărut în nr.5/1993). Autorul ei? Dănuț Ivănescu, un tip din Ploiești. I-am spus lui Lucian că, dacă este cumva pe-acolo, musai vreau să-l cunosc pe Ivănescu. Sau lui Ionuț i-am zis? Dar ce mai contează? Cînd mi-a fost arătat, am văzut un soi de Cristos blod, cu plete, îmbrăcat în blugi, care vorbea așa cum scria și senzația asta o am și acum după aproape douăzeci de ani. De cîte ori citesc o povestire a lui, îl aud spunînd acele cuvinte, cu accentele lui, cu felul lui de a vorbi, cu gesturile lui… și chiar și cu muzica aia în fundal, muzica aia pe care o asculta în acea vreme, care lenevea (ei, lenevea!) în aer așa cum ușa aia fără geam lenevea la intrarea în sufrageria lui de-atunci. Dănuț Ivănescu, una dintre cele mai originale voci din sefeul românesc, unul dintre cei mai buni scriitori români pe care i-am citit. Unul dintre Scriitori.

Și ne-am cunoscut, și-am vorbit, și-am băut, și ne-am spus povești multă vreme după aceea sau ni le-am trimis prin poștă, apoi prin e-mail… și m-am bucurat, tare m-am bucurat să le pot citi înaintea altora, să le pot publica prin revistele și suplimentele pe care le-am făcut.

Cîndva, mai tîrziu, după niște ani – timp în care am părsit Quasarul și m-am înscris în Quo Vadis? (se putea altfel?!), lucru pentru care ani de zile Lucian Merișca a fost supărat pe mine, dacă n-o fi supărat și acum… – cînd Ivănescu m-a anunțat că-mi venise rîndul să am un număr special al fanzinului Katharsis, mi-am pregatit textul („Mireasma tîrzie a morții“), l-am trirmis, și cînd am primit exemplarul meu din fanzin (Katharsis, nr.12) am văzut cuvîntul înainte semnat chiar de el. Și ce creți că zice el acolo?

Zice așa:

Prin martie ’93 sau cam aşa ceva am citit, în Jurnalul SF, un text care se numea „Mufişti, gofreni şi noduri“. Efectiv m-a bulversat şi era pentru prima dată cînd un text din nou-apăruta revistă îmi provoca o asemenea stare. Mi s-a părut atît de bizar şi în acelaşi timp atît de apropiat mie, încît n-am găsit altceva mai bun de făcut decît să trîntesc foile pe covor (masa era ocupată) şi să mormăi „Trebuie să-l cunosc pe omul ăsta!“ Limbajul, structura, subiectul, toate, ce să mai, povestirea în întregime, îmi dezvăluise o structură sufletească pe gustul meu.

Şi, nu peste multă vreme, s-a ivit ocazia, vinovat fiind, trebuie s-o recunosc, Ionuţ Bănuţă. Întîlnesc, care va să zică, la Sărata Monteoru un tip cu mustaţă şi ochelari care ce credeţi că-mi spune? „Ţi-am citit «Naşterea» şi am vrut să te cunosc.“ Mi-a plăcut, de ce să mint. De-acolo pînă la „cei care nu“ nu mai era decît un pas. Bineînţeles că în scurt timp s-a înscris la „Quo Vadis?“ Se putea altfel?

În aceeași toamnă, la Ploiești și la București, a început să se vorbească despre cartea cu motocentauri.

Așa că… ce să mai zic eu acum, la atîta vreme după acele zile?

Păi zic că Doamne-ajută, am mîncat cu polonicul cînd eram mic, de am prieteni ca Ivănescu, și îi am de atîția ani…

Michael Haulică

Mişcarea puternică a SF-ului craiovean de la finalul deceniului al VIII-lea din secolul trecut a generat, după cum am arătat într-un material anterior, o diviziune şi o stratificare a sa în mai multe puncte convergente, transformate în cenacluri de sine stătătoare (patru la număr). Mulţi au văzut în această diviziune primul element al viitoarei disoluţii a fandomului din urbea de pe malul Jiului şi au fost siguri că el se va stinge rapid după Revoluţie.

Ca să contracareze acest lucru, într-un fel, dar şi ca urmare a unei evoluţii fireşti, pe de altă parte, în luna februarie 1990, Ion Ilie Iosif, Radu Honga şi Alexandru Mironov s-au gîndit că o soluţie viabilă pentru viitorul apropiat, în vederea susţinerii fandomului, ar fi înfiinţarea unei asociaţii nonguvernamentale naţionale, care să sprijine eforturile creatorilor amatori în trei direcţii: prin editarea unei reviste trimestriale care să publice textele membrilor asociaţi; prin înfiinţarea unei edituri de profil SF (prima din ţară!), unde să apară volumele acestora, dar şi volumele scriitorilor cu greutate din străinătate; prin sprijinirea membrilor ei să participe la mişcarea europeană şi mondială de gen (participări la Euroconuri, la Worldconuri, la concursuri de tot felul etc).

Propunerea să fac parte din Asociaţia Creatorilor de Science-Fiction Dolj (ACSF-Dolj) mi-a parvenit la Cernavoda, unde eram profesor de vreo şase ani, la sfîrşitul lunii februarie şi, după semnarea actului de aderare, am ajuns cel de-al şaptelea membru cu drepturi depline al noii structuri.

Asociaţia a reuşit să editeze două numere din revista Star Trafic SF, într-un tiraj de circa 10.000 de exemplare fiecare. O revistă profesionistă avea nevoie însă şi de o redacţie profesionistă, care nu putea funcţiona în cadrul redacţiei editurii Star Trafic, decît în mod provizoriu şi pentru puţin timp. Practic, aceiaşi trei oameni lucrau în simultaneitate la adunarea materialelor, la tehnoredactarea lor, la tipărirea revistei, la distribuirea ei, dar şi la partea de editare de carte. Aşa că prima care a cedat a fost revista, deoarece, în primul rînd, aducea profituri prea mici pentru a se putea întreţine. Mai mult, „opoziţia”, adică cei din cenaclul „Victor Anestin”, reuşiseră să editeze celebra revistă 467, o continuare pînă la un un punct a „Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice”, încheiată la numărul 466. Formatul tip carte şi numărul foarte mare de pagini a înclinat definitv balanţa în favoarea ei pe piaţa SF-ului craiovean. Star Trafic SF a avut marea calitate de a fi fost prima revistă de SF de pe piaţa românească (aşa cum ACSF a fost prima asociaţie de gen din ţară), demonstrînd că se poate. De-a lungul întregului an 1990, în ţară, au apărut zeci de reviste de cenaclu, scoţîndu-i la rampă pe scriitorii de sertar care trăiseră pînă atunci numai din lecturi în cenaclu.

Am preluat conducerea asociaţiei în septembrie 1990, cînd Ion Ilie Iosif şi Radu Honga s-au retras pentru a se putea ocupa mai eficient de funcţionarea editurii. La vremea aceea erau înscrişi formal 46 de membri din 7 judeţe. Am regîndit puţin priorităţile şi, în următorii ani, ACSF şi-a propus cinci ţinte de lucru: sporirea numărului de membri şi activizarea lor; atragerea de persoane cu greutate în lumea SF-ului în rîndul organizaţiei; editarea unui fanzin, care să-i ţină la curent şi altfel decît prin scrisori pe mebri cu evenimentele din fandom; organizarea de convenţii anuale, unde aceştia să se poată întîlni şi lua decizii de comun acord; realizarea unei biblioteci SF care să devină publică, avînd posibilitatea de a identifica şi în acest mod pe iubitorii de gen pentru a-i atrage în organizaţie.

Rezultatele? În 1996, existau 87 de mebri activi, cinci membri de onoare (Romulus Bărbulescu, George Anania, Vladimir Colin, Alexandru Mironov şi Horia Aramă), apărea lunar infzinul Cron (în format A5, 4 pagini, 100 de exemplare tiraj), au avut loc trei convenţii (două la Craiova şi una la Ploieşti, unde aveam cea mai mare filială a asociaţiei, formată din 17 membri), iar între 1994-2000, a funcţionat în sediul Direcţiei Judeţene pentru Tineret şi Sport Dolj biblioteca publică SF „Dan Merişca” (denumită astfel în memoria regretatului fandomist ieşean), care deţinea un fond de carte şi de revistă ce depăşea 500 de titluri, majoritatea cărţilor fiind donaţii ale editurii Nemira.

Asociaţia şi-a încetat activitatea în martie 1998, avînd printre altele şi meritul de a fi iniţiat, împreună cu cenaclul „Atlantis-Club” din Cernavoda lungul drum al Taberei de Creaţie SF „Atlantykron”, de pe insula „Inelul de piatră”, din apropierea localităţii Capidava, judeţul Constanţa.

Aurel Cărăşel

Cu certitudine că anii ’80 au reprezentat pentru SF-ul românesc de atunci cu totul altceva decît pentru generaţiile care i-au urmat. Ca să fim corect înţeleşi, trebuie să fac încă de la început o precizare: rîndurile de faţă nu au drept scop vreo poziţionare anume în cadrul SF-ului actual şi nici intenţia de a realiza vreo ierarhizare. Cînd am scris „cu totul altceva”, nu m-am gîndit, în nici un fel, să scot în evidenţă calităţile vreunei generaţii de scriitori de SF sau a membrilor fandomului. Pur şi simplu, altceva reprezenta, pe atunci, o modalitate de a evada dintr-un cotidian anost şi cenuşiu, despre care alţii au scris cu mult mai elocvent decît mine.

Dar, pentru că Michael Haulică m-a rugat să „deconspir” momentul intrării mele în arena SF-ului craiovean, m-am văzut obligat să delimitez, cumva, valurile SF din istoria fandomului românesc. Dacă în primul val, cel care a reuşit performanţa de excepţie de a edita revista „Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice” şi care a publicat operele considerate clasice în istoriile de gen, au intrat scriitori profesionişti, unii cu vechi ştate în Uniunea Scriitorilor din România (vezi Vladimir Colin, Ion Hobana, Adrian Rogoz, George Anania, Romulus Bărbulescu, Victor Bîrlădeanu, Mircea Opriţă ş.a.), după 1980 au început să apară în prim-plan amatori în mînuitul condeiului, scoşi la rampă de cenaclurile de profil care proliferaseră într-un ritm constant, pe întreg teritoriul ţării.

Cenaclul „Henri Coandă” din Craiova avea deja şapte ani de existenţă atunci cînd subsemnatul şi-a încheiat socotelile cu armata şi a revenit la vatră. Dar nu auzisem despre existenţa lui mai înainte, deşi îmi plăcea literatura SF încă din ciclul gimnazial şi făcusem multe cozi la chioşcurile de ziare pentru a achiziţiona, săptămînal, revista cît palma din „Colecţie…”. Asupra lui mi-a deschis ochii Alexandru Mironov, pe atunci profesor de matematică la Liceul de Chimie din Craiova. Personaj pe care l-am cunoscut cu totul întîmplător. Mai exact, în ultimele luni de armată, fiind bibliotecarul unităţii, mi-a căzut în mîna volumul său „Enigmatic Pămîntul”, pe care l-am citit şi recitit de mai multe ori. Iar cînd am realizat că autorul nu stătea foarte departe de mine, am apelat la un prieten, telefonist al unităţii, care i-a descoperit numărul de telefon de acasă şi m-a pus în legătură cu el.

Ca şi cel de astăzi, Alexandru Mironov cel de atunci era o fire extrem de prietenoasă şi de volubilă. Cînd a auzit că vreau să călătoresc prin Africa, pe urmele celebrului explorator Mihai Tican-Rumano, a încercat să-mi mai potolească zelul şi să-mi explice cît de greu era să ieşi pe atunci din ţară. Dar dacă tot aveam vise de călătorie şi îmi plăcea literatura de anticipaţie (nu crescusem cu Jules Verne sub pernă?), de ce nu călătoream eu mult mai aproape, pînă la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde-şi ţineau şedinţele, săptămînal, membrii cenaclului „Henri Coandă”?

Şi aşa am ajuns, într-o zi de vineri, în sala de şedinţe de la Casa de Cultură. Aici i-am întîlnit pentru prima oară pe cei care urmau să-mi devină „colegi de vineri” pentru mulţi ani – Radu Honga, Smaranda Zărnescu, Carmen Cioroianu, Florin Mihai Diloiu, Marius Stătescu, Viorel Pîrligras, Marius Ghergu, Titus Filipaş, Marian Mirescu, Ionel Mirică, Mirela şi Liviu Paciugă, Mircea Liviu Goga, Dodo Niţă. Şedinţa era prezidată de Ion Ilie Iosif, pe atunci bibliotecar la Universitate, un intelectual rafinat care avea abilitatea de a ţine discuţiile sub strict control cultural.

Atmosfera de aici mi-a plăcut atît de mult (să nu uităm că ne găseam exact în anii de progrom cultural iniţiat de PCR – revistele dispăreau permanent de pe piaţa editorială, programul TVR ajunsese la 2 ore, filmele americane erau prohibite), încît nu am putut să renunţ la ea nici măcar atunci cînd, pentru cîteva luni ale finalului de an 1980, din motive necunoscute mie, şedinţele s-au mutat pentru o vreme chiar în apartamentul lui I.I. Iosif din cartier Arhitect Ion Mincu. Ne vedeam, cu încăpăţînare, la un pahar de apă (de la robinet) şi la un nechezol (înlocuitorul de cafea era la modă), pentru a discuta despre ultimele cărţi în domeniu pe care le achiziţionaserăm sau citiserăm, despre vreun film văzut pe video sau pe unul dintre posturile TV sîrbeşti, despre cum ne imaginam noi că o să arate România dacă sistemul comunist îşi va fi continuat existenţa în următoarele decenii (varianta distopică) sau dacă, dimpotrivă, urma să se prăbuşească şi un alt sistem socio-politic i-ar fi luat locul (varianta utopică). Apoi, conform graficului de şedinţă stabilit cu o săptămînă mai înainte, cei doi sau trei creatori înscrişi pe lista de aşteptare îşi lecturau prozele sau traducerile, după care urmau comentariile.

Privind în urmă, realizez că erau, în mod clar, mai acide şi mai tăioase decît ar fi trebuit în mod normal. Şi îmi dau seama că existau nişte motive serioase pentru „a tăia în carnea vie” a textelor elementele ce păreau bolnave. În primul rînd, majoritatea absolută a cenacliştilor erau studenţi sau proaspăt absolvenţi de facultate, deci aveau „un spate puternic” în domeniul cultural; cu toţii citiserăm texte de valoare din literatura mondială de gen (chiar dacă aveam acces la ele numai prin traduceri scrise de mînă sau şapirografiate) şi aveam posibilitatea să facem comparaţii, fără să ne dăm seama, prea bine, la acea vîrstă, că o literatură autohtonă de valoare trebuie să se înalţe nu asemenea unui balon cu heliu, dintr-un singur salt direct pe firmament, ci păşind treaptă cu treaptă, adică avînd grijă să lase să apară proze de diferite valori, pe care scriitorii cu adevărat valoroşi să le sintetizeze ulterior în opere de referinţă (experienţa istorică a literaturii române din secolul al XIX-lea, care a permis publicarea a sute de poeţi neînsemnaţi care au pregătit terenul pentru apariţia lui V. Alecsandri, B. P. Haşdeu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski etc., ar fi trebuit să ne dea de gîndit). În fine, ultimul (şi, probabil, cel mai însemnat) argument a fost acela al spaţiului extrem de redus de publicare existent în epocă. Dacă am face o statistică, fie ea şi sumară, am înţelege de ce noi, cenacliştii, aveam pretenţia audierii unor texte de foarte bună calitate literară (în primul rînd) – pentru că, adunînd la un loc toate revistele, almanahurile, antologiile şi chiar suplimentele literare ale ziarelor ce se încumetau să publice, nu obţineai mai mult de 15-20 de texte SF pe an. Şi asta în anii fericiţi, în care cenzura se purta mai cu mănuşi.

Evident că existau şi fanzinele. Unele celebre, cum era „Omicron”, editat de cenaclul craiovean, care obţinuse, cu cîţiva ani înainte ca eu să ajung membru, Premiul Europa şi Medalia de Aur, la Stressa, în Italia, pentru cea mai bună publicaţie de amatori de pe continent. Dar, pentru că trăiam în regimul de tristă amintire, cenzura a intervenit chiar după onoranta victorie şi a sistat apariţia sa fără nici o explicaţie. Aşa că, între 1981-1985, perioadă în care am ajuns preşedintele cenaclului, am reiterat aventura editării, reuşind să scoatem 3 numere de „Omicron-Satelit”, într-un tiraj de 300 de exemplare fiecare, într-o tentativă care a pus la încercare nervii multora dintre participanţii la ea. Pentru că, evident, nu aveam nici o aprobare din partea autorităţilor de stat şi de partid pentru aşa ceva. Altfel spus, am reuşit să imprimăm, la xerografia Universităţii din Craiova, pentru cîte un cartuş de ţigări Kent, pe hîrtie cumpărată pe cîte o sticlă de coniac de la Tipografia Olteniei, într-o machetare făcută manual, cu ajutorul maşinilor de scris, cele mai bune texte citite în cenaclu în ultimii ani, dînd astfel un imbold generaţiilor tinere de elevi şi studenţi să iasă din anonimat.

Apoi „Henri Coandă” s-a multiplicat şi o aripă tînără şi-a luat zborul către Casa Studenţilor pentru a forma acolo cenaclul „Victor Anestin” (membrii fondatori fiind Marian Mirescu, Viorel Pîrligras, Dodo Niţă, Cristian Dumitru). Iar mişcarea a continuat să crească, dar şi să se dividă – au apărut cenacluri noi la Palatul Pionierilor şi la Casa Armatei, ajungîndu-se, la un moment dat, ca oraşul Craiova să fie al doilea ca putere în fandom, după Bucureşti.

Colaborarea mea cu cenaclul „Henri Coandă” a mai durat o vreme şi după ce repartiţia naţională m-a trimis să-mi ocup postul de profesor de limba şi literatura română în oraşul Cernavoda (unde am înfiinţat un alt cenaclu SF, „Atlantis Club”, şi am pus bazele celei mai de durată Tabere Naţionale de SF din istoria fandomului românesc, „Atlantykron”, dar asta este deja o altă poveste). După revenirea în Craiova, în 1990, i-am readunat pe unii dintre membrii mai vechi, am adus alţii noi de prin liceele şi facultăţile din oraş şi am repornit activitatea pentru următorii cinci ani. În 1996 istoria bătrînului cenaclu „Henri Coandă” şi-a închis definitiv filele, făcînd loc altor forme de organizare a mişcării SF de după Revoluţie.

Aurel Cărăşel

Am crezut iniţial că sunt lecturile din copilărie, apoi prima întîlnire cu un scriitor, apoi primul contact cu cenaclul SFera. Dar nu, cred că e o chestiune ceva mai adîncă.

Da, despre adîncime e vorba…

*

1993, august, prima mea zi în tabăra Atlantykron. Era cu cîteva luni înainte de publicarea primului meu desen în Jurnalul SF şi cu mai bine de jumătate de an înainte de apariţia Drumului spre iad  în Supernova.
1993, august, prima mea zi pe insulă. Cu cîteva săptămîni înainte ajunsesem aproape întîmplător şi aproape împotriva voinţei mele la o întîlnire a cenaclului SFera, cînd tocmai se făcea lista cu participanţii la tabără. Carmen s-a uitat pe desenele mele şi m-a întrebat dacă vreau să merg pe insulă. Într-o agendă aveam cu mine un început de povestire.

1993, august, soarele e căţărat în vârful cerului. Poţi să mă vezi. Un adolescent de 16 ani, firav, cu părul netuns. Stau întins pe malul Dunării, la plajă, alături de cîţiva prieteni. Cu jumătate de oră înainte tocmai terminasem de instalat corturile, iar colegii de cenaclu au plănuit să meargem la scăldat.

1993, august, nu-mi amintesc cu exactitate data. Poţi să mă vezi stînd acolo. M-am ridicat în picioare, iar apa îmi linge degetele. Am pielea albă şi sînt teribil de slab. Sălciile scot un sunet ciudat cînd sînt atinse de vînt şi le picură apă din frunze de parcă ar sîngera. Carmen e la 200 de metri de mine, la plajă, pe o saltea, acolo unde Dunărea scobeşte un mic golf în pîntecul insulei. E o vreme minunată, iar apa pare făcută din sirop de smarald. M-ai fi putut fotografia stînd acolo. Un puşti slab ca o trestie, cu două coşuri pe fruntea acoperită de plete şi gleznele în apă. E chiar înainte de momentul acela. Cu doar cîteva minute înainte de momentul acela.

1993, august. Pe partea asta a insulei nu e multă lume la scăldat. De fapt, nu e nimeni în afară de noi. Sub picioarele noastre, în apă, e un vad din pietre. O ridicătură plină de colţi tăioşi care, atunci cînd Dunărea scade, iese la suprafaţă şi leagă insula de mal printr-un şiret de uscat, lat de cîţiva metri. Dar noi nu ştim asta. Sîntem şase. Patru bâieţi şi două fete. Cel mai mare dintre noi are 18 ani, iar mama l-a rugat în gară, înainte să plecăm, să aibă grijă de mine.

1993, august. Nu mai ştiu care din noi a avut ideea să trecem Dunărea pe vadul din pietre. Apa îmi ajunge pînă la genunchi şi tresar cînd simt prima tăietură. Poţi să mă vezi stînd acolo, înconjurat de apă. Îmi bîjbîi cu mîna degetul mare de la picior, unde tăişul unei pietre muşcase adînc. Sîngerez ca o salcie deasupra apei, iar picăturile roşii se topesc în siropul de smarald. Continui să merg apoi, prin apă, pînă cînd o altă piatră mi se înfige în talpă. Acum, apa îmi ajunge aproape de piept şi n-am cum să văd cît de tare m-am rănit.

1993, august. De unde mă aflu, pot să o zăresc pe Carmen. Are 23 de ani. Soarele se joacă pe pielea ei, dar îşi scapă razele în apă şi aşchiile lor îmi zgîrie ochii. Doi dintre prietenii mei s-au îndepărtat. Au sandale de plastic în picioare şi pietrele nu-i deranjează la mers. Aici am rămas patru. Poţi să ne vezi, ai putea chiar să ne faci o poză. Sîntem la mijlocul drumului, în mijlocul Dunării. La cîteva zeci de secunde de momentul acela.

*

Sînt clipe în care poţi să-ţi imaginezi ce o să se întîmple. Realitatea e previzibilă uneori. La fel ca textul ăsta. Tu aproape că ştii ce urmează, iar eu, aş putea să jur, în secunda aia aproape că ştiam ce urmează. Mi-a trecut asta prin cap. Ca un gînd rapid pe care l-am alungat repede. Ca un semnal de alarmă pe care n-am vrut să-l aud.

*

1993, august. Soarele ne face strălucitori. Apa de pe umeri sclipeşte, de parcă am fi acoperiţi cu solzi de cristal. E atît de multă lumină în jur, încît, dacă nu ar fi usturimea din talpă, aş putea să cred că sînt în rai. Una dintre fete se îndepărtează de noi şi ne spune că acolo unde este ea, la doar doi metri depărtare, pe fundul Dunării nu este decît nisip fin. Nici urmă de piatră.

1993, august. Acesta e momentul. Dacă ne-ai privi de sus, ai putea să vezi cum înotăm pe loc. După cîteva secunde de zbenguit pe nisip, Dunărea ne-a furat şi vrea să ne ducă cu ea. Înotăm încercînd să ajungem la vad, la pietrele care ne-au tăiat picioarele.

Fă un stop cadru acum. Priveşte-ne. Priveşte corpurile încremenite în valurile verzi. Apropie-te de chipul meu schimonosit de panică şi de efort. Este exact clipa cînd am realizat că o să mor.

Acum lasă filmul să curgă. Lasă Dunărea să curgă.

1993, august. Pe sub apă, totul e tulbure. Adîncimile nu au frumuseţea suprafeţelor. Nimic nu sclipeşte aici, iar siropul de smarald pare acum o ciorbă groasă. Îmi înfig mîinile în albia fluviului, în mîl şi nisip, şi încerc să mă folosesc de braţe ca şi cînd m-aş căţăra pe un munte. Din cînd în cînd, mă ridic la suprafaţă după o gură de aer, atunci cînd simt că plămînii vor să explodeze. Apa are acum mai bine de doi metri adîncime.

1993, august. Am încetat să mă zbat şi jur că imaginea care mi-a venit în minte atunci a fost una dintre caricaturile acelea care se tipăreau pe calendarele ori în almanahurile din anii 80: o mînă ieşită din apă căreia cineva îi fură ceasul. Şi aproape amuzat de gîndul ăsta, am scos o mînă la suprafaţă reconstituind imaginea ce-mi stăruia în minte.

1993, august. Înainte să mori nu-ţi trece prin faţa ochilor toată viaţa.

1993, august. Nu mai aveam putere să mă ridic după aer şi, resemnat cum probabil ajungi să fii în faţa unui pluton de execuţie, eram pe punctul să deschid gura şi să mă las inundat.

*

Sfîrşitul ăsta e mai puţin important pentru tine, devreme ce e clar că am scăpat şi că am ajuns acum, la 17 ani depărtare de ziua aia – dar ce ciudat e faptul că astăzi pe insula de la Capidava este chiar prima zi de Atlantykron  – să scriu textul ăsta. O să-ţi spun că prin apă, undeva sus, am observat o pată neagră. Am crezut iniţial că aşa vine moartea, apoi, atunci cînd am realizat că ceea ce văd este, de fapt, fundul unei saltele, cu un ultim efort m-am împins către ea. O mînă m-a apucat de păr şi mi-a scos capul la suprafaţă. Peste cîteva minute eram leşinat, dar viu, pe mal. Nu a murit nimeni atunci. Un tânăr cu o saltea a apărut în mod miraculos lîngă noi şi ne-a scos din apă. O să-ţi mai spun că în cele aproape două săptămîni cît a durat tabăra, l-am căutat să-i mulţumesc. Nu l-am găsit.

Asta e toată povestea. Doar că apoi s-a deschis parcă o altă lume şi am început să-i cunosc pe toţi oamenii aceia fascinanţi, scriitori şi artişti plastici, tineri şi bătrîni, cu mintea liberă şi frămîntaţi de aceleaşi vise pe care le aveam şi eu. Şi am fost cucerit iremediabil. În ziua aia de august era să mor, însă, cumva, am renăscut.

*

1996, iunie. Sînt la Brăila. Învăţ pentru un examen. Poţi să mă vezi cum stau pe jos, în camera mea, înconjurat de cursuri. Un tînăr pletos şi firav. Dacă ai da sonorul mai tare, ai auzi ţîrîitul unui telefon. Poţi să mă vezi cum sar în picioare, cum ridic receptorul, însă nu poţi auzi vocea de la celălalt capăt al firului. Vezi doar chipul meu cum se schimbă, cum încremeneşte. Aud şi acum cuvintele alea:

- Marian, Carmen nu mai e. S-a înecat.

Marian Coman

Toate chestiile în care te bagi singur, fără să poţi da vina pe altcineva, au legătură cu soarta, cu întîmplarea sau cu o obsesie subconştientă. Nu cred că soarta are vreun amestec. O obsesie subconştientă nici atît: dacă mi-am dorit în tinereţe să fiu scriitor, atunci mi-am dorit să fiu unul admirat şi preţuit, nu autor de SF în lumea noastră neocapitalistă (un autor SF din comunism era un personaj respectabil, avea la dispoziţie reviste şi almanahuri în care să publice şi fonduri ale USR, UTC şi ale altor uniuni, cu care să-i fie răsplătite eforturile). Aşa că legătura mea cu SF-ul ţine de hazardul cel mai pur.

În anul de graţie 1992 (prin primăvară), convins că am mare talent de scriitor (începusem să traduc pentru tot felul de reviste şi edituri obscure, care dispăreau de obicei înainte să apuce să mă plătească) am trimis cîteva povestiri la un concurs de literatură SF. De ce la acesta şi nu la unul de literatură poliţistă, de exemplu? Pentru că a fost primul concurs de care am aflat.

Am trimis textele şi am uitat de ele. Peste cîteva luni am făcut o operaţie (o eventraţie destul de nasoală, pe fondul unei operaţii de apendice cangrenat…) şi mi-am petrecut convalescenţa la Cîmpina. Aer curat, linişte… o plăcere.
M-am pomenit într-o zi cu un telefon de la secretară – Nicoleta mă suna destul de des, am uitat să spun că eram de aproape trei ani director adjunct la un Centru de Calcul – ca să-mi povestească faptul că sunase o doamnă care voia să discute cu mine, apropo de un text trimis la un concurs SF. Nicoleta nu ştiuse ce să facă – să-i dea numărul de telefon de la Cîmpina sau s-o trimită la plimbare – şi preferase să mă întrebe direct. Soarta – deci, totuşi, de vină e soarta – a făcut să fiu foarte curios să aflu despre ce-i vorba şi i-am spus fetei să-i dea doamnei numărul meu de telefon.

Şi astfel am discutat cu Mihaela Murariu-Mîndrea, care voia să-mi ceară voie să-mi publice „Adevărata faţă a planetei Marte“ (unul dintre textele trimise la concurs) în revista Quasar… şi nu numai atît. Voia să mă invite la cenaclul String.
Şi aşa a început totul. Mihaela (o femeie extraordinară, mi-e dor de ea) mi-a făcut cunoştinţă cu membrii cenaclului – Mihai Grămescu fiind unul dintre ei (m-a ajutat enorm la începuturile carierei mele scriitoriceşti), a apărut apoi şi Costi Gurgu, au mai dat pe acolo şi fraţii Bănuţă, era şi Ana-Maria Negrilă, Claudiu Murgan şi mulţi alţii.

După aceea am cunoscut grupul de la JSF şi pe toţi cei care ajungeau pe la redacţie: ploieştenii de la Quo Vadis, Mike Haulică, Horia Ursu, Liviu Surugiu, Remus Cernea, Radu Pavel Gheo, Jean Lorin Sterian şi mulţi, mulţi alţii…

Şi după aceea am cunoscut grupul de la Anticipaţia (cu Ioan Albescu fusesem coleg de facultate, dar nu ne întîlniserăm prea des), în principal pe Mihai-Dan Pavelescu. Toată lumea vorbeşte despre marele traducător Pavelescu, uitînd că Dan a avut o contribuţie mult mai importantă ca organizator de colecţii şi ca redactor-şef la revista şi almanahul Anticipaţia, a descoperit şi a format scriitori, traducători, critici – şi, în primul rînd, a format gustul pentru lecturi serioase.

Şi l-am mai cunoscut pe Dan Apostol, un alt om extraordinar, pe Ion Hobana, pe George Anania şi Romulus Bărbulescu, pe Ştefan Ghidoveanu şi pe Dan-Silviu Boerescu…

Mă laud şi-mi face plăcere să mă laud că i-am cunoscut pe toţi cei înşiraţi mai sus (şi pe mulţi alţii: Mircea Cărbunaru, Viorel Pîrligras, Dodo Niţă, George Ceauşu, Vlad Frînghiu, Aurel Cărăşel, Dan Popescu, Liviu Goga, Ona Frantz, Florin Pîtea… Doamne, mulţi mai sînt, şi am uitat să înşir cam jumătate dintre ei…) Pentru că îmi sînt prieteni, pentru că singura mea treabă cu SF-ul ăsta este că mi-a oferit posibilitatea de a cunoaşte oameni extraordinari, alături de care am trăit momente extraordinare.

Pentru mine, SF-ul înseamnă mai puţin literatură şi înseamnă mai mult un mod de a gîndi. Înseamnă prietenie, evadare din cotidianul mizer, trăirea sentimentului unic de a aparţine unei elite intelectuale. Înseamnă descoperirea fără încetare de noi prieteni (cum sînt cei de la SRSFF – doar pe Dănuţ Ungureanu îl cunoscusem anterior, şi-l mai întîlnisem în cîteva împrejurări pe Cristi Tamaş – şi cei de la cenaclul ProspectArt).

Înseamnă păstrarea unor prietenii de peste 15 ani, înseamnă confirmarea faptului că toate-s trecătoare şi că te pricopseşte soarta cu unele chestii, dar prietenii ţi-i alegi singur şi alături de ei răzbaţi în viaţă.

Concluzia? E clar că unii nu se mai fac bine niciodată şi că nu se mai coc la minte, indiferent de vîrstă…

Liviu Radu

(foto: Michael Haulică. 18 decembrie 2009, Cărturești, Cititori celebri)

În toamna anului 1955 aveam nouă ani şi ceva, eram şcoler în clasa a IV-a şi fiind un cititor împătimit, desigur precoce, care-și făcea lecturile uneori cu lanterna sub plapumă, după ora stingerii, realizasem în vara tocmai petrecută, o amplă documentare referitoare la populara colecţie Aventurile submarinului Dox, ale cărei urme se găseau cam prin toate casele cu biblioteci nepretenţioase, la doar zece ani de la sfîrşitul războiului.

Astfel că, expunerea la chioşcul de presă din Piaţa Traian, la 1 octombrie, a primului număr din CSPF, cu “Meteoritul de aur” de Octavian Sava, a trezit în mine instinctul colecţionarului in nuce şi determinarea de a obţine de la mama, într-o epocă de pauperitate cvasigenerală, bancnota de un leu necesară achiziţionării broşurii mult rîvnite.

Am iubit această Colecţie a adolescenţei mele şi am plîns-o în 1974, la dispariţie. Am crescut odată cu ea, cu încetul am început să disting, prin ea, între literatura de aventuri şi cea autentic SF, ajungînd apoi să fiu şi eu unul dintre autorii publicaţi în ultima treime a existenţei sale, în trei fascicule diferite: 382/’71, 396/’73 şi 396/’74.

Spre sfîrşitul autumnal al anului 1969, am aflat din presa locală despre înfiinţarea, la 9 noiembrie, a cenaclului “H.G.Wells” din Timişoara, la Casa de Cultură a Studenţilor, al cărui îndrumător de început, din partea filialei locale a Uniunii Scriitorilor, fusese desemnat Laurenţiu Cerneţ.

Îl cunoşteam îndeaproape pe Lorin, cum îl alintau prietenii, îl vizitam deseori acasă, unde mă întîmpina în uşă prima sa soţie, Cipilica, şi ne tutuiam, chiar dacă pe atunci, cei 15 ani diferenţă de vîrstă, însemnau destul de mult.

L-am contactat degrabă şi l-am rugat să mă introducă la următoarea şedinţă a cenaclului, fapt pentru care, în duminica respectivă de sfîrşit de noiembrie, ne-am fixat un punct de întîlnire, către orele zece, la sensul giratoriu de pe Calea Şagului.

Păşeam alături pe trotuarele uscate peste care cădea uneori cîte o bură din chiciura de pe crengile copacilor, şi abia îl auzeam pe prietenul meu mai mare, care îşi colporta cu farmecu-i inegalabil anecdotele din viaţa scriitoricească, învederînd, prin vervă şi stil, suma darurilor care l-au consacrat ca cel mai redutabil umorist al metropolei bănăţene.

Mai participasem eu la diferite cercuri literare ale oraşului, nu eram un neştiutor al procedurilor şi cutumelor uneori ciudate care le anima, în funcţie de personalitaţile care le făceau funcţionale, dar de data aceasta eram aproape gîtuit de o emoţie căreia cu greu îi găseam justificarea, alta decît, poate, sentimentul că sînt pe cale de a pleca într-o expediţie spre tarîmuri necunoscute, fascinante prin misterul lor.

Ajunşi în proximitatea Casei Studenţilor, pe bulevardul General Dragalina, pe cînd treceam în dreptul alveolei din gardul bisericii romano-catolice din Iosefin, unde se înalţă, mereu împodobită cu flori proaspete, o monumentală cruce de marmură neagră cu Mîntuitorul Iisus răstignit, Lorin şi-a întrerupt şirul vorbelor de duh cu care mă regalase pînă atunci şi, deodată, oprindu-se brusc în loc, mi s-a adresat cu o voce fermă, ridicată: “Recunoaşte! Ţi-ai făcut cruce cu limba în cerul gurii!”…

Luat prin surprindere, am bîiguit: “Mi-am făcut!”…

Peste cinci minute intram în sala 205, unde am făcut cunoştinţa conclavului primordial al legendei de mai tîrziu, cenaclul “H.G.Wells”.

Erau acolo Doru Treta, Lucian Ionică, Viorel Coifan, Ion Cartianu, Lia Voinea, Radu Rusu, scriitorii Mircea Şerbănescu şi Ovidiu Şurianu, metodistul şi viitorul director al CCST, profesorul Valeriu Panasiu.

În numai trei ani, în calitate de secretar literar al cenaclului şi alături de ceilalţi am realizat numărul 396/1971 din CPSF (Din creuzetul creaţiei timişorene), un volum colectiv (Povestiri ştiinţifico-fantastice, CPSF, Arad, 1972), primul fanzin tipărit din România, Paradox (co-editor cu Cornel Secu), am participat la primele două Consfătuiri naţionale de la Bucureşti şi Craiova şi am organizat-o pe cea de-a III-a, somptuoasă, la Timişoara…

Timp de trei decenii şi jumătate de la data convertirii şi intrării mele oficiale, instituţionale, în ghilda sefiştilor autohtoni, în zilele lucrătoare, onorîndu-mi statutul de om al muncii la Oficiul pentru Studii Pedologice şi Agrochimice care fiinţa pe bulevardul General Dragalina, am trecut prin faţa minunatului monument al Mîntuitorului crucificat, amintindu-mi inextricabil de vocea stenică de tenor a lui Laurenţiu Cerneţ care, într-un fel, oficiase un ritual cvasimasonic de iniţiere: “Recunoaşte! Ţi-ai făcut cruce cu limba în cerul gurii!” şi mărturia mea inocentă: “Mi-am făcut!”…

A fost într-un ceas bun!

Marcel Luca

(foto: arhiva Marcel Luca. Prima consfătuire națională a cenaclurilor SF, București, 14-15 aprilie, 1972. În stînga Marcel Luca, în drepta Adrian Rogoz. În centru, cu spatele, Radu Honga)

De altfel, cred că am ilustrat şi ca traducător această deschidere, de vreme ce lucrul meu nu s-a oprit doar la poeziile unor Mallarmé sau René Char, nici numai la povestirile lui Borges ori asupra diverşilor teoreticieni, ci s-a fixat şi pe traducerea unor fragmente consistente din sefeul erotic al lui Farmer, din The World of Non-A de Van Vogt, dintr-o mulţime de alţi autori cu care mă îmbiau regretatul Dan Merişca de la Quasar, fratele său Lucian Merişca – à propos, un autor foarte interesant! – sau Sorin Antohi, şi cu care am umplut multe pagini în „almanahele” şi fanzinele de la sfîrşitul anilor şaptezeci şi în tot deceniul următor. Şi, iată, nu ascund faptul că unul dintre premiile literare – nu foarte multe, de altfel! – care m-au bucurat a fost cel pentru „povestire fantastică”, acordat la o Convenţie a SF-ului de la Iaşi, de pe la jumătatea deceniului al nouălea!

De bună seamă, citesc şi acum multă literatură sefistă, pentru că citesc încă multă literatură în general şi, cine ştie?, poate într-o bună zi, mă voi trezi chiar scriind vreuna din poveştile neobişnuite care-mi umblă prin minte! Că doar cititorului îi şade bine cu cititul, iar scriitorului cu scrisul!

P.S. Şi, à propos, Sara, un titlu care s-ar putea să-ţi sune cunoscut!, ce fel de roman este?

Liviu Antonesei

El pasionat de SF, eu pasionat de literatură, cu ceva povestiri scrise, cred că şi publicasem deja o proză, două, se pare că lipeala a mers, ne-am simţit bine, am găsit repede subiecte de conversaţie şi poate ceea ce se întîmpla atunci era mai mult decît o conversaţie, iar asta avea să se vadă în următorii ani.

Şi ce scrii, ce fel de poveşti scrii? m-a întrebat la un moment dat (secunda 3?) noul meu prieten.

Păi aşa şi aşa, un soi de fantastic, un fel de realism magic, un fel de…

Perfect, a strigat individul ăla înalt, cu ochii mari, cu gura mare şi cu mulţi, mulţi dinţi în ea, zîmbind, rînjind de-a binelea prin barba care… (Cred că eram amîndoi bărboşi la vremea aceea). Perfect, eşti de-ai noştri! a mai strigat el.

Hait! Care „ai noştri“? mă întrebam eu gîndindu-mă deja la cine ştie ce grupare mai mult sau mai puţin conspirativă (impresie care s-a dovedit, cu timpul, nu prea departe de realitate).

O să vezi că o să-ţi placă şi Dan, şi George…

Astea erau numele conspirative?

Şi nu ştiu cum m-am molipsit de veselia lui, m-am binedispus, mi s-a părut că îmi găsisem o casă, o ceva, un loc pe care-l căutam de mult, şi am aflat încă o dată că e adevărat ce se spune, că cine se aseamănă se adună, şi nu numai atît, dar se şi caută, chiar fără să-şi dea seama.

Așa că imaginaţi-vă doi bărboşi veseli, hlizindu-se la fiecare a doua frază, spunîndu-şi amintiri, poveşti, povestiri, aşa cum le stă bine unor bărboşi din oraşul ăla minunat…

La plecare ne-am despărţit ca doi vechi prieteni, ca doi oameni care au ceva în comun, ca doi membri ai aceleiaşi comunităţi, chiar dacă unul dintre ei (adică eu) de-abia aflase de existenţa ei.

Atunci ne vedem duminică la cenaclu, mi-a strigat Vlad, că aşa îl chema pe noul meu prieten, Vlad Frânghiu, cel care m-a convins atunci, în vara lui 1987, că locul meu e la Quasar, că eram unul de-ai lor.

În acel an 1987 am şi scris primele povestiri SF: „Lipstick”, „SIHADA”, „Noi, cei cu ochii arşi”, „O portocală pe masă”, „Jocurile Olimpice ale Războiului”, „Mireasma tîrzie a morţii”.

Michael Haulică