Scott va fi co-producător al filmului, alături de Andrew Kosove şi Broderick Johnson de la Alcon, compania care a achiziţionat în martie anul acesta drepturile pentru un nou film în seria Blade Runner.

Potrivit declaraţiilor celor de la Alcon, noua producţie nu va fi un remake al filmului original – oricît de la modă ar fi acestea – ci un prequel sau sequel, care ne va arăta fie revolta sîngeroasă a replicanţilor sau urmarea poveştii lui Rick Deckard. Noi aşteptăm cu nerăbdare.

Aşa că X-Men: First Class avea datoria de a da un suflu nou francizei, optîndu-se pentru o privire aruncată asupra tinereţii celebrilor mutanţi, regia încăpînd pe mîna lui Matthew Vaughn, venit după ecranizarea cu succes a unei alte benzi desenate, şi anume: Kick-Ass.

Actori tineri au luat locul celebrităţilor, pentru a-i întruchipa, printre alţii, pe profesor X, Magneto, Mystique, Beast sau Azazel.

Pentru început, filmul reia o secvenţă din primul film X-Men, în care Erik (viitorul Magneto) este despărţit de părinţii săi de către soldaţii nazişti, iar el îndoaie o poartă din metal, aceasta fiind prima manifestare a puterilor sale. În primul X-Men, scena se oprea aici, însă în First Class este extinsă pentru a urmări dezvoltarea lui Erik, capturat de ofiţerul Sebastian Shaw (Kevin Bacon) şi forţat să-şi folosească abilităţile pentru diverse experimente. Hrănit de ură, Erik creşte vînîndu-i pe ofiţerii vinovaţi de moartea părinţilor săi, străbătînd în acest scop toate continentele. Rolul lui Magneto i-a revenit lui Michael Fassbender (Inglorious Basterds, Centurion), un actor aflat pe val (printre proiectele sale viitoare fiind A Dangerous Method, în regia lui David Cronenberg unde îl va juca pe Carl Jung; Prometheus, în regia lui Ridley Scott).

În acest timp, tînărul Charles Xavier se specializează în genetică, trăind într-o vilă extrem de luxoasă alături de Raven (viitoarea Mystique), de care este foarte ataşat şi pe care o prezintă tuturor drept sora sa. Xavier este jucat de către James McAvoy, un actor pe care îl apreciez mult şi pe care l-am văzut prima dată în ecranizarea tv Children of Dune.

Acţiunea filmului (în afară de prima parte, care se desfăşoară în preajma celui de-al Doilea Război Mondial) are loc în jurul anului 1962, anul Crizei Rachetelor, de care este legat viitorul mutanţilor. În timp ce Shaw, acum mutant cu puteri enorme, încearcă să producă un cataclism la nivel global, o agenţie guvernamentală este pe urmele sale. Datorită echipei de mutanţi care îl însoţeşte pe Shaw (războinicul Azazel, telepata Emma Frost), agenţia respectivă are nevoie de ajutor, aşa că apelează la tînărul Xavier.

În urma unei scene de acţiune, Xavier îşi uneşte forţele cu Erik pentru a începe recrutarea mutanţilor pentru agenţia respectivă. Aflăm începuturile lui Cerebro şi îl cunoaştem pe Hank McCoy/Beast, aflat încă sub formă umană.

Pentru cele două ore cît are filmul, scopul propus pare aproape imposibil: urmărirea personajelor cheie în evoluţia lor, recrutarea (care implică apariţia unui număr mare de personaje, unele dintre ele fiind abia schiţate, durata apariției or fiind prea mică), legătura care se formează între mutanţi, transformarea, împărţirea taberelor, progresul tinerilor mutanţilor în privinţa controlului asupra propriilor puteri şi apariţia conflictelor. Probabil firul narativ s-ar fi pretat mai bine pentru două-trei filme, lăsînd loc suficient pentru a dezvolta cum se cuvine personajele. Totodată, acest demers ar fi putut fi periculos şi probabil ar fi fost greu de menţinut atenţia publicului de-a lungul unei asemenea întreprinderi. O mulţime de lucruri se cereau a fi explicate din trecutul mutanţilor. În unele locuri, scenariul reuşeşte să treaca cu brio testul, în altele păşeşte nehotărît.

Dialogurile, de pildă, sînt extrem de patetice uneori, mai ales cînd ar trebui să fie emoţionante. Mă gîndeam la filmul The Way Back al lui Peter Weir, pe care l-am văzut de curînd. Acolo, în afară de un singur personaj care e vorbitor nativ de engleză, restul sînt străini şi vorbesc o engleză stîlcită. Totuşi, aceştia reuşesc să spună mult mai mult prin fraze scurte, însă gîndite atent, decît toate personajele din First Class.

Filmul este extrem de amuzant şi chiar are cîteva secvenţe memorabile, însă pe alocuri pare neşlefuit. Relaţia dintre Charles şi Erik este cu siguranţă unul dintre punctele forte ale filmului, aşa că, dacă sînteţi fani ai filmelor anterioare, nu ar trebui să rataţi First Class.

Următorul film al francizei va fi The Wolverine care va urmări în continuare traseul lui Logan. Din păcate, deşi a fost anunţat ca regizor, Darren Aronofsky (Requiem for a dream, The Fountain, Black Swan) a spus pas, iar locul i-a fost luat de James Mangold (3:10 to Yuma).

Ioan Todoran

„Your highness” a avut un buget de aproape cincizeci de milioane de dolari, o distribuţie grozavă (Natalie Portman, James Franco, Toby Jones, Zooey Deschanel) şi ar fi trebuit să fie un soi de parodie la fimele clasice fantasy în care eroul improbabil care a trăit toată viaţa în umbra altcuiva îşi dezvăluie încet virtuţile şi calităţile în momentele cele mai întunecate ale regatului. Ce a ieşit însă din această schemă e bun eventual doar pentru a da un exemplu clar de „AŞA NU!”

„Povestea” e cam aşa: Thadeous (Danny McBride) a fost eclipsat mereu de către fratele său mai mare, Fabious (James Franco) care duce bătălii după bătalii, fiind de fiecare dată încununat de succes şi sărbătorit de toată cetatea la întoarcere. Ultima sa ispravă este salvarea domniţei Belladonna din turnul vrăjitorului Leezar, specialist într-ale răului arte. Fabious decide să o ia pe domniţă de mireasă şi-l roagă pe fratele său să-i fie cavaler de onoare. Petrecerea este stricată de Leezar însuşi care se întoarce cu trucuri magice noi, dînd peste cap toată cetatea şi răpind-o (din nou) pe Belladonna, în timp ce Thadeous se droghează undeva în afara cetăţii. Cei doi fraţi hotărăsc să plece amîndoi în cea mai mare aventură a vieţii lor, pentru a o salva pe Belladonna şi a-l înfrînge definitiv pe Leezar. Pe drum mai dau peste Isabel, o luptătoare aflată ea însăşi într-o misiune de răzbunare îndreptată împotriva aceluiaşi vrăjitor malefic.

Întregul film se rezumă la a parodia drumul eroilor în cel mai enervant mod cu putinţă. Umorul este oribil, iar scenariul lasă impresia că ar fi fost scris de membrii Vacanţa Mare în cele mai proaste momente ale lor. Nu ştiu pe cine mai impresionează dialogurile în care se foloseşte cîte o înjurătură la fiecare a doua replică. Poate doar pe puştii sub 12 ani. Glumele sexuale nu se mai opresc şi merg pînă acolo încît Thadeous se luptă cu un minotaur cu o ditamai erecţie în labirint, iar după ce-l înfrînge încearcă să-i taie un corn pentru a-l purta ca suvenir. Isabel îi spune că e imposibil să taie coarnele minotaurului aşa că Thaedous îi retează penisul, pentru a-l purta la gît restul filmului (!?).

Regizorul David Gordon Green (Snow Angels, Pineapple Express) a susţinut că dialogurile au fost improvizate masiv în timpul filmărilor. Chiar sper să fi fost aşa deoarece e greu de crezut că ar fi stat cineva să scrie toate imbecilităţile debitate de personaje. Iar faza cu centura de castitate din finalul filmului e împrumutată din „Robin Hood: Men in Tights”.

Vizionarea filmului a fost ocazionată pentru mine de vizita la fostul cinema Republica al Clujului, renovat şi redenumit Florin Piersic. Cinemaul cu cele mai inconfortabile scaune (totuşi, parcă nu a mai fost aşa de rău ca în timpul maratoanelor de filme horror) arată acum mult mai bine, însă parcă sistemul audio s-ar cere a fi îmbunătăţit. Colac peste pupază, acesta a fost şi filmul pentru care m-au alergat funcţionarele statului din cauză că uitaseră să-mi rupă biletul.

Deci, evitaţi filmul acesta cu orice preţ.

Ioan Todoran

The Rite este ultima realizare a regizorului şi eram curios dacă o sa vină cu vreun suflu nou sau o să se scalde într-o desăvîrşită mediocritate. Scenariul a fost scris pornind de la un volum al scriitorului Matt Baglio.

Rutger Hauer este Istvan Kovak, tatăl lui Michael (Colin O’Donoghue) şi este posesor al unei firme de servicii funerare. Istvan e bătrîn, obosit, ursuz şi pare mereu a fi cu un picior în groapă. Michael creşte de mic printre cadavre şi se decide să urmeze calea preoţiei doar pentru a scăpa de acasă. După cîţiva ani, chiar înainte de a-şi încheia studiile şi a fi hirotonit preot, Michael îi scrie o scrisoare părintelui Matthew (Toby Jones), spunîndu-i că nu simte nici o chemare pentru aceasta slujbă şi prin urmare nu vrea să urmeze acest drum. Dorind să-l facă să se răzgîndească, Matthew îi propune să mai aştepte un timp şi să urmeze un curs de exorcist la Roma. „How bad can it be?“ argumentează el.

Colin O’Donoghue reia parţial rolul lui Gabriel Byrne din Stigmata – un personaj aflat la limita dintre credinţă şi necredinţă, nesigur în legătură cu rolul său, suspectînd mereu pe cei din jur.

Cursurile de exorcizare se ţin cu aparatură de ultimă oră – părintele Xavier (Ciarán Hinds) foloseşte un proiector pentru a arăta cursanţilor poze cu persoane posedate, controlînd totul de la un pupitru care şi-ar fi găsit locul pe punţile din Enterprise acum vreo 15 ani. Pe de o parte s-a încercat aducerea la zi a imaginii bisericii, care nu se fereşte de a utiliza tehnologie nouă pentru lupta împotriva răului, însă dorinţa de a arăta că şi oamenii bisericii sînt supuşi viciilor a devenit agasantă – părintele Matthew este dependent de guma cu nicotină după ce a renunţat la ţigări, iar Michael vede la sosirea în Roma două călugăriţe fumînd nonşalant cu braţele sprijinite de geamul deschis al automobilului.

În Roma, Michael rămîne în continuare sceptic în privinţa posedărilor, aşa că Xavier îl trimite pe mîna părintelui Lucas Trevant (Anthony Hopkins), cunoscut pentru numeroasele sale exorcizări.

Filmul încearcă să urmarească îndeaproape modul în care sînt realizate exorcizările în zilele noastre: înainte de a se face o exorcizare, un psihiatru trebuie să excludă toate cauzele medicale posibile înainte ca un preot să treacă la exorcizarea propriu-zisă. În cazul părintelui Trevant, el îndeplineşte ambele roluri. Michael nu este convins nici după prima exorcizare pe care Lucas o face alături de el, şi aici apare probabil cea mai bună replică a filmului : „Choosing not to believe in the devil will not protect you from him“. Anthony Hopkins, vulpoi bătrîn, schimbă repede feţele personajului său, acesta fiind şi cel mai bine clădit.

Alice Braga (I am Legend, Predators, Repo Men) joacă rolul unei jurnaliste care participă la cursurile de exorcizare ţinute de părintele Xavier, dorind să afle adevărul despre aceste practici. Atît Michael, cît şi jurnalista suferă încă de unele traume din copilărie.

Ce mi-a atras atenţia au fost unele cadre cu tentă suprarealistă – excelent realizate, care acumulează şi acumulează tensiune pentru a duce apoi la nişte confruntări destul de seci. Dacă aţi mai văzut filme de gen, nu veţi fi prea impresionaţi de exorcizări, deşi se insistă în unele momente pe unele cadre care se pot dovedi a fi foarte deranjante pentru cineva neobişnuit cu genul horror.

Punctul slab al filmului este că promite foarte mult, se joacă cu spectatorii, le fură ochii pentru a se consuma într-un conflict cam fără suflu, unde diavolul este din nou păcălit, bătut cu propriile arme şi lasă impresia că nu prea ştie ce are de făcut.

Oricum, filmul arată bine, are cîteva atuuri şi dacă treceţi pe la cinema puteţi să-l încercaţi. Nu e ca şi cum v-aţi îneca cu piroane.

Ioan Todoran

Povestea este plasată într-o societate distopică de după 1950, cînd transplantul de organe şi clonarea au devenit posibile. Elementele SF ale filmului sînt aduse într-un plan inferior, apar mai degrabă ca note de subsol, dar sînt cele care realizează cadrul şi setează toate condiţiile pentru evoluţia personajelor, căci aici este pus accentul, pe trei personaje: Kathy (Carey Mulligan), Ruth (Keira Knightley) şi Tommy (Andrew Garfield). Cei trei sînt colegi la Heilsham, o şcoală cu o atmosferă dictatorială, cu o organizare desăvîrşită şi copii care răspund la unison saluturilor venite din partea directoarei. Elevii par că duc o viaţă normală, dar sînt crescuţi foarte atent într-un glob de sticlă, privaţi de informaţii referitoare la lumea de dincolo de porţile liceului. Una din profesoare le dezvăluie într-un mod foarte cinic (şi prea devreme?) scopul vieţii lor: au fost creaţi pentru a deveni donatori de organe, iar viaţa lor va fi una scurtă, cu o destinaţie precisă. Imi permit acest „spoiler” deoarece este inclus în trailer şi oricum nu “situațiile neprevăzute” sînt esenţiale în acest film.

Cei trei sînt mutaţi la „Căsuţe” la împlinirea majoratului, unde aşteaptă începutul donaţiilor. Aceştia fac parcă parte dintr-un microcosmos ermetic, rarele interacţiuni cu ceilalţi oameni fiind deosebit de reci, fiind văzuţi de cele mai multe ori ca „sărmane creaturi”. Toţi sînt dominaţi de o naivitate copilărească şi o sinceritate crudă, rezultatul direct al educaţiei primite.

Dialogurile sînt oribil de amabile, rareori dure, în stil englezesc: ţi se răspunde cu amabilitate în orice situaţie, însă te aştepţi să fii înjunghiat pe la spate, iar atacatorul să-şi păstreze zîmbetul amabil forţat şi atunci cînd tu eşti deja întins pe podea. Se vorbeşte senin de „finalizare” (decesul cauzat de donaţii) – momentul în care clona îşi îndeplineşte scopul pentru care a fost creată.

Un film atipic, dureros de la un capat la altul, incomod, în care personajele par împacate cu scopul lor, iar puţinele momente de zbucium se consumă într-o furie tăcută, înecată în sine. Singurul care izbucneşte este Tommy, urlînd o dată în curtea şcolii cînd este lăsat pe dinafară pentru un meci de fotbal (o furie adolescentină, energică, trecătoare), iar a doua oară mulţi ani mai tîrziu, pentru a închide cercul, cînd își dă seama că drumul pe care îl urmează nu are poteci ocolitoare sau ramificaţii, ci are o singură destinaţie – aici urletul devine deznădăjduit, ultima reacţie a persoanei care se îndreaptă inexorabil spre sfîrşitul care i-a fost pregătit încă dinainte de naştere şi care îşi cere printr-o ultimă zvîcnire dreptul la viaţă.

Filmul este o ecranizare după romanul lui Kazuo Ishiguro şi este unul dintre cele mai triste filme pe care le-am văzut în ultima vreme, dar foarte reuşit din toate punctele de vedere. Supriza a fost cu atît mai mare avînd în vedere că regizorul Mark Romanek mai are doar două filme la activ (One Hour Photo, cu Robin Williams în rolul principal, şi Static), în rest realizînd doar diverse documentare muzicale (cu Weezer, Red Hot Chili Peppers, Morissey, Madonna sau Michael Jackson). În schimb, scenaristul Alex Garland a lucrat la 28 days later, Sunshine sau The Beach.

Legat de actori, am fost foarte impresionat de prestaţia lui Andrew Garfield, care o să fie noul Spiderman odată cu următorul film al seriei, programat să apară anul viitor. Carey Mulligan (An Education, Wall Street – Money never sleeps) face de asemenea un rol deosebit, mult peste ce am văzut în Wall Street.

Muzica superbă, peisajele tomnatice, închise şi visătoare creează o atmosferă tulburătoare, aproape sufocantă. Mi s-a făcut pielea de găină la finalul filmului cînd a reînceput imnul şcolii Hailsham cîntat de copii.

„Nu trebuia să căutăm în sufletele voastre. Trebuia să vedem dacă aveați suflete.”

Ioan Todoran

(Trailer)

Incontestabil, categoria cea mai slab reprezentată a fost cea a comediei și musicalului! Poate că de asta a și luat premiul un film care n-avea ce căuta aici, „The Kids Are All Right”, un film mai mult decît serios despre problemele care survin în viața unui cuplu atipic atunci cînd apare un personaj ce îl dezechilibrează. Celelalte nominalizate: „Alice in Woderland”, o ciudățenie marca Tim Burton, care demolează în fapt frumoasa poveste a lui Lewis Caroll, „Burlesque”, un musical sub aripa lui „Chicago”, cu o tînără chelneriță (Christina Aguilera) care devine principala atracție a clubului, nimic deosebit în afară de o coregrafie și o muzică bună!… „The Tourist”, o ratare incredibilă a lui von Donnersmarck („Das Leben der Anderen”, Oscar 2007), un film de acțiune cu ritm lent și cu o Angelina Jolie în capătul tinereții, veștejită și machiată strident. Dacă Natalie Portman dovedește constant că frumusețea îi este dublată și de un talent extraordinar (exersat, nu latent!), Angelina parcă se apropie de antiactoria totală, reclamele la rujuri părînd să i se potrivească mai bine în acest punct de involuție al carierei. Johnny Depp salvează ceva din film, altfel un candidat perfect pentru o tufă de zmeure de aur. Și „RED”(„Retired Extremely Dangerous”), un blockbuster cinstit, cu un Bruce Willis în formă, cu o cuceritoare Helen Mirren și un John Malkovich mai trăsnit ca oricînd; Morgan Freeman, Richard Dreyfuss… „băieți” unul și unul într-un cupaj reușit de acțiune și comedie (cupaj ce era firesc să piardă în fața unei drame!).

O altă decizie interesantă a fost și la categoria cel mai bun actor, secțiunea dramă. Dacă Jesse Eisenberg nu strălucește interpretînd rolul lui Mark Zuckerberg, fondatorul site-ului de socializare Facebook („The Social Network”), James Franco (cel care-l întruchipează pe Harry Osborn în seria „Spider-Man”) are o interpretare fără cusur în „127 Hours”. Filmul docu-dramatizează experiența reală a lui Aron Ralston, un cățărător solitar imobilizat de un bolovan căzut într-un canion din Utah. Globul de Aur a fost luat însă de Colin Firth, un actor (în adevăratul sens al cuvîntului) britanic interpretîndu-l pe timidul prinț Albert în ciudatul său urcuș. Ceilalți doi nominalizați au fost Mark Wahlberg (în rolul lui Micky Ward) și Ryan Gosling („Blue Valentine”).

La aceeași secțiune, desemnarea lui Portman drept cea mai bună actriță a fost mai mult decît firească… Cei mai buni actori în roluri secundare au fost aleși din „The Fighter”, Christian Bale și Melissa Leo.

Globul de Aur pentru regie a fost adjudecat de David Fincher („The Social Network”). Ceilalți patru regizori nominalizați au fost Daren Aronofsky pentru „Black Swan”, Tom Hooper („The King’s Speech”), autorul lui „Inception”, Christopher Nolan și David O. Russell pentru „The Fighter”. După principiul cărților de domino, cel mai bun scenariu a fost considerat cel al lui Aaron Sorkin („The Social Network”).

Greu de stabilit a fost ierarhia la categoria cel mai bun lungmetraj animat. Dacă „Despicable Me”, avînd anumite carențe, cădea din start, iar „L’Illusionniste” cu Jacques Tati nu părea să fie pe gustul multora, celelalte trei nominalizate mergeau umăr la umăr. E vorba de distractivul „How To Train Your Dragon” (DreamWorks), despre un tînăr viking care aduce pacea între poporul său și dragoni, extraordinar de bine realizatul „Toy Story 3” (Pixar & Walt Disney) despre ce se întîmplă cu jucăriile îndrăgite atunci cînd stăpînul lor Andy trebuie să plece la colegiu și „Tangled”, un Disney clasic, despre Rapunzel, prințesa cu părul fermecat. Lui „ Toy Story 3” i-a fost atribuit Globul de Aur.

La categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”, speranțele celor care au dorit să vadă pe podium „Concertul” lui Radu Mihăileanu au fost în mod justificat spulberate. El concura cu filmul lui Iñárritu, „Biutiful”, cu un „Kray” puțin cam comun, e drept, însă plin de forță (Alexei Ucitel), cu simpla și lirica poveste de dragoste „Io sono l’amore” (Luca Guadagnino) și cu „Haevnen”-ul Susannei Bier, care de altfel a și luat marele premiu.

Personal, cred că în locul lui „Le Concert” și al lui „Kray” meritau nominalizate „Haiyang tiantang” inspirat dintr-o poveste reală, un film emoționant despre drama unui bolnav de cancer în fază terminală (Jet Li), care încearcă să-și învețe fiul autist (Wen Zhang) să-i supraviețuiască și „Cum mi-am petrecut vara asta” a lui Alexei Popogrebski, despre întîmplările dramatice prin care trec doi meteorologi izolați pe o mică insulă din Oceanul Arctic.

Miniseria „Carlos” a depășit „The Pacific”, „The Pillars of the Earth”, „Temple Grandin” și „You Don’t Know Jack”; pentru interpretarea controversatului doctor Kevorkian din „You Don’t Know Jack” Al Pacino a luat însă un glob, iar premiul Cecil B. DeMille pentru întreaga carieră a fost atribuit lui Robert de Niro.

Adrian Buzdugan

Pentru cei familiarizaţi cu semnificaţia literară a termenilor, pelicula Avatar reprezintă o mixtură în proporţii aproape egale de SF şi Fantasy.

Intriga ţesută pe canavaua unui pseudomilitantism ecologic exportat pe altă planetă, cam peste un secol şi jumătate, este alcătuită dintr-o suită de clişee, binecunoscute cititorului statornic de science-fiction.

În portofoliul SF, Jake Sully (Sam Worthtington), un marines dezafectat din serviciul activ pe motiv de handicap locomotor, se angajează ca mercenar într-o unitate de protecţie militară a unei colonii miniere ce excavează, cu entuziasm mercantil, minerale rarisime în decorul exotic al planetei Pandora.

Animînd prin procedee de transfer al conştiinţei, graţie tehnologiei futuriste, un trup prefabricat de indigen Na’vi, personajul socializează cu populaţia băştinaşă şi, din spion militar pămîntean, devine un leader pandorian sadea, conducînd revolta disperată a celor ameninţaţi cu extincţia iminentă, pînă la victoria finală, desăvîrşită prin expulzarea conchistadorilor spre planeta lor părăginită, secătuită de resurse şi de clorofilă.

În dimensiunea Fantasy, Neytiri (Zoe Saldana), prinţesa aborigenă, îl cucereşte pe erou cu ochii de felină şi coada-i flexibilă, desluşindu-i pe parcursul unor expediţii iniţiatice prin preajma sau prin coroana colosalului Hometree (Copacul Casă), secretele profundei relaţii simbiotice spirituale dintre comunitatea Na’vi şi natura înconjurătoare, cu o interfaţă reprezentată de sacrul Tree of Souls (Arborele Vieţii).

Spre final, devenit jocheul desăvîrşit al unui Toruk, un megapăsăroi cu alură şi temperament de pterodactyl, Jake Sully, soldatul comun de odinioară, devine generalisimul unei culturi animiste, transferîndu-se definitiv în trupul secundar de Na’vi, pe care l-a înstrăinat astfel din inventarul coloniei terestre, suspendîndu-i funcţia ticăloasă de cal troian, această reîncarnare apoteotică fiind consemnată în lapidarul titlu al filmului.

Precaritatea dialogurilor este consemnată cu resemnare chiar şi de spectatorii iubitori de manele. Poate că singura replică oarecum memorabilă care poate face obiectul unei meditaţii mai semnificative este cea în care implacabilul senior al războiului, colonelul Quarritch (Stephen Lang), îşi depăşeşte limitarea cazonă de cuviinţă întrebîndu-l pe subalternul dezertor, cum de poate să-şi trădeze, nu obligaţiile sale contractuale de militar cu simbrie, ci propria specie, renegîndu-şi fundamental semenii.

În pofida celor nouă nominalizări pentru Oscar (între care o socotesc justificată pe cea pentru cel mai bun regizor), prin trama descrisă de scenariu, nu-mi prea vine a crede că Avatar va rămîne cumva consemnată ca o operă cinematografică de excepţie, printr-o valoare artistică profundă, alta decît cea a impresionantelor manopere digitale, puse grandios în valoare de tehnologia de vizionare în IMAX 3 D.

Se vorbeşte insistent pe culoarele Internetului şi despre intenţia mărturisită de James Cameron de a dezvolta story-ul Avatarului într-o carte, un prequel în care să-şi definească mai bine personajele, construindu-le un trecut biografic.

După succesul de casă al filmului (două sute de milioane de dolari în primele zece zile de la lansare), a cărui notorietate e în creştere exponenţială, se poate lesne presupune că romanul va fi un best-seller internaţional dar, plecînd de la datele scenariului, e greu de crezut că ar putea împlini virtuţi menite să-i ispitească pe curatorii Premiului Nobel pentru literatură.

Iar pentru a adeveri vorbele ecleziastului că nimic nu-i nou sub soare, rezum aici o povestire („Lacul păsării Wandoo“[1]), publicată în 1983 în Almanahul Anticipaţia, poate o schiţă sumară ce se poate suprapune pe o parte din acţiunea filmului Avatar:

Deasupra unui peisaj spectaculos de junglă angoleză, un comando aerian de mercenari albi, cu bombardiere şi elicoptere de atac, distruge stăvilarul dintre un splendid lac legendar şi o vale ocrotită de vegetaţia ce-o face inexpugnabilă, care-i ascunde pe rebelii indigeni, cu scopul tactic de a-i nimici prin revărsarea devastatoare a apelor.

Din mijlocul lacului agresat, secătuit, se înalţă structura insolită pomenită de secole ca fiind Pasărea ocrotitoare a nativilor, Wandoo, care pulverizează aparatele de zbor, transferîndu-i pe cei cîţiva supravieţuitori (un avatar temporal), în lumea emancipată a urmaşilor seminţiei bantu, în care pilotul de elicopter mercenar îl reîntîlneşte pe teribilul său colonel, cu minţile rătăcite după revanşa administrată solidar de forţele SF şi Fantasy ale ţinutului african, pe care voiseră să-l supună “manu militari”.

Într-o concluzie sumară, acceptîndu-i originalitatea minoră, filmul este grandios şi spectaculos prin efectele speciale pe care le însumează, dimensiune relevantă astăzi, dar inevitabil tranzitorie în dinamica exponenţială a tehnologiei digitale, pe care procesînd-o cu fervoare, alţi virtuoşi creatori ne vor fascina cu ofertele lor pînă în pragul unei periculoase dependenţe.

Cu luxurianţa lui virtuală Avatar e un semn şi un avertisment. Deocamdată… SF !

Marcel Luca

(Text publicat în Revista de literatură şi arte Orient Latin, nr. 1, (63), 2010)

NOTE:
1) Luca, Marcel – Lacul păsării Wandoo, în: Tactică şi strategie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998 şi în revista Nautilus, nr.2, Februarie 2010.

Foto: Venezuela. Platoul Roraima. Lumea pierdută a lui Sir Arthur Conan Doyle. Înconjurat de nori, pare suspendat în aer ca stîncile plutitoare din Avatar. Este un loc total izolat, unde viețuiesc animale și plante unice în lume.

O călătorie spre centrul Pămîntului, roman apărut în 1864, este una dintre cele mai cunoscute – şi îndrăgite – opere ale scriitorului francez. Este de aceea de înţeles interesul arătat de cineaştii din întreaga lume pentru transpunerea pe marele (şi micul) ecran a unei creaţii de-a dreptul fascinante, care se constituie încă şi astăzi într-un pilon de bază al science-fictionului mondial.
Să începem cu prima adaptare cinematografică adevărată (o încercare a lui Segundo de Chomon, din 1908, pare să se fi pierdut pentru totdeauna), adaptare despre care se spune că este şi cea mai reuşită:

Henry Levin – Journey To The Center Of The Earth (1959)

Distribuţia reprezintă punctul forte al acestui film: James Mason (în rolul profesorului sir Oliver S. Lindenbrook), Pat Boone (studentul Alexander „Alec” McKuen), Arlene Dahl (focoasa văduvă Carla Goteborg), Diane Baker (Jenny Lindenbrook, fiica profesorului) şi Thayer David (contele Saknussem) alcătuiesc o echipă greu de egalat în ceea ce priveşte performanţa actoricească. Scenariul (scris de Walter Reisch şi Charles Brackett) este unul destul de static, de-a dreptul contemplativ pe alocuri, dar nu trădează prea mult subiectul cărţii, dimpotrivă, unii critici spun că este cel mai apropiat de intenţiile lui Jules Verne (alţii spun însă exact pe dos, aşa o fi, ei ştiu mai bine…). În ceea ce priveşte capitolul „efecte speciale”, aici lucrurile nu sînt chiar atît de reuşite. Deşi studiourile Twentieth Century Fox au alocat pentru realizarea filmului o sumă importantă, cu mult peste ceea ce se practica în epocă, şi l-au angajat în acest scop pe L.B. Abbott – nume celebru în lumea creatorilor de efecte speciale – rezultatele par astăzi destul de modeste. Să nu fim însă prea duri în aprecieri: ce posibilităţi existau atunci şi ce se poate face astăzi în acest domeniu!

Și cîteva amănunte „de culoare”: în excelenta coloană sonoră (compusă de Bernard Herrmann) figurează şi hitul „The Faithful Heart”, interpretat de Pat Boone, cîntăreţ celebru în anii ’50 – ’60, iar locaţia unde s-a realizat cea mai mare parte a filmărilor este Carlsbad Caverns National Park (New Mexico, SUA). S-a mai filmat şi în Scoţia, la Edinburgh University, ca şi pe plaja Leo Carillo State Beach din Malibu (California, SUA) – pentru scenele subacvatice. În plus, deşi nu figurează în distribuţie, răţuşca Gertrude, pe post de mascotă a echipei de exploratori ai adîncurilor Terrei, face toţi banii, salvînd uneori – în registru comic – filmul, în momentele de lîncezeală. Una peste alta, o realizare plăcută, nominalizată în 1960 la trei premii Oscar (e-adevărat, pentru categorii tehnice: decoruri, efecte speciale şi sunet), pe care v-o recomandăm cu căldură.

Urmează

Juan Piquer Simon – Viaje al centro de la Tierra (Jules Verne’s The Fabulous Journey To The Center Of The Earth) (1976)

Un film spaniol cu o distribuţie mixtă (spaniolă & anglo-saxonă), în care vedeta este celebrul actor din serialul „Forsyte Saga”, Kenneth More, secundat îndeaproape de starul spaniol Pep Munne.
Kenneth More îl întruchipează pe profesorul Otto Lindenbrock, un geolog care pune la cale o expediţie de explorare, după ce descoperă într-o carte veche un traseu secret spre centrul Pămîntului. Împreună cu nepoata sa Glauben (interpretă: Ivonne Sentis), un soldat prusac pe nume Axel (Pep Munne) şi păstorul Hans (Frank Brana), profesorul înfruntă tot soiul de pericole în timp ce explorează un şir de peşteri subterane, populate de ciuperci uriaşe, otrăvitoare, apoi întreprinde o călătorie plină de pericole pe o mare subterană, pentru a ajunge faţă în faţă cu tot soiul de monştri preistorici.

Din păcate, toate cele menţionate mai sus nu sînt suficiente pentru a salva filmul –considerat foarte slab de majoritatea criticilor de specialitate. Rămîn doar bunele intenţii declarate în secvenţele de deschidere, împrumutate din diverse producţii ale epocii cinematografului mut: “The film you are about to see is a tribute to these pioneers of the film world of science fiction.” Aşa o fi, dar e mult prea puţin…
Aşa că trecem la

Rusty Lemorande, Albert Pyun – Journey To The Center Of The Earth (1989)

Distribuţia plină de nume necunoscute, perioada de producţie de aproape trei ani (1986 – 1989) – mult prea lungă pentru ceea ce a ieşit, ca şi lipsa oricărei legături cu opera lui Jules Verne (excepţie face doar titlul!) ne conduc spre un singur verdict: evitaţi pe cît posibil să vedeţi acest „film”!!! Ca semn de recunoaştere, am pus alăturat şi coperta DVD-ului.
Încă o ratare, deci…
Filmul omonim al lui William Dear din 1993 intră în aceeaşi categorie, deci putem să trecem în revistă un nou titlu.

George Miller – Journey To The Center Of The Earth (1999)

Această adaptare liberă a operei julesverneene, realizată de studiourile Hallmark Entertainment, este o miniserie în două părţi, de circa trei ore, produsă şi regizată de George Miller, un australian născut în Scoţia, în 1943, şi cunoscut pentru titluri ca The Man From Snowy River (1982), The Neverending Story II: The Next Chapter (1990), Andre (1994) sau Robinson Crusoe (1997, cu Pierce Brosnan în rolul principal). A nu se confunda cu un alt regizor australian pe nume George Miller, implicat în seria Mad Max şi care a realizat celebrul Babe: Pig In The City.
Filmul propus de Hallmark este o creaţie interesantă, în parte şi datorită distribuţiei solide, „conduse” de Treat Williams (în rolul profesorului Theodore Lytton) şi Bryan Brown (în rolul megalomaniacului aventurier Casper Hastings). Îi mai întîlnim pe generic şi pe Jeremy London (Jonas Lytton, nepotul profesorului), Tushka Bergen (Alice Hastings, soţia lui Casper Hastings), Hugh Keays-Byrne (călăuza McNiff), Tessa Wells (Helen), Petra Yared (Ralna), Sarah Chadwick (Mashowna) etc.
Vizual vorbind, filmul este o adevărată încîntare, foarte „colorat” am putea spune, graţie muncii desfăşurate de artiştii de matte-painting, dar şi de echipele care au avut în grijă decorurile, costumele, machiajul şi prostetica. În ceea ce priveşte compartimentul de efecte speciale, efecte vizuale şi trucaje, acesta se dovedeşte a fi la înălţime pe tot parcursul producţiei, filmul fiind credibil din primul pînă în ultimul minut, chiar şi în situaţiile cele mai fantastice. Unii critici au strîmbat din nas la grafica generată de computer, folosită pe parcurs, sau la acţiunea zic ei foarte previzibilă, dar nouă rezultatul ne-a plăcut. Chestie de gust, pînă la urmă… Rămîne să vă faceţi şi singuri o părere, după ce veţi viziona DVD-ul produs de Artisan.
Mai menţionăm în final că pelicula lui George Miller a fost nominalizată în anul 2000 de Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films din SUA la Premiile Saturn pentru următoarele categorii: „Best Genre TV Supporting Actor (Jeremy London)” şi „Best Single Genre Television Presentation”.

2008 este anul în care au apărut nu una, ci trei adaptări ale romanului lui Jules Verne. Să începem cu o producţie destinată micului ecran:

T.J. Scott – Journey To The Center Of The Earth (2008)

Regizorul este cunoscut mai ales din lumea serialelor TV, dar pentru filme de lung metraj se pare că i-ar trebui o clasă în plus. Se vede asta din modul în care concepe acţiunea, prea statică pentru o producţie de 90 de minute (chiar dacă personajele merg pe jos la nesfîrşit, ai spune!), din folosirea cel puţin ciudată a culorii în diverse locaţii (verde şi roz – pentru exterioare, cenuşiu şi maro – pentru interioare), ca şi din acceptarea unui scenariu plin de greşeli de logică şi inconsecvenţe în acţiune.
Povestea este – în linii mari – aceeaşi: un antropolog cu apucături de aventurier, Jonathan Brock (interpret: Ricky Schroder, ex-starul din serialul Silver Spoons), pasionat mai mult de meciurile de box de prin campusuri decît de predatul la catedră, este angajat de o moştenitoare înstărită, Martha Dennison (Victoria Pratt, ex-Mutant X), să plece într-o expediţie de căutare a soţului ei, dispărut în Alaska în timp ce căuta o cale de pătrundere spre centrul Pămîntului. Expediţiei i se alătură imediat nepotul savantului, Axel (interpret: Steven Grayhm), care va fi şi naratorul întregii isprăvi, iar mai tîrziu – în chip de călăuză – rusul Serghei (Mike Dopud), al cărui frate dispăruse şi el o dată cu soţiorul Edward Dennison (interpretat de un Peter Fonda obosit, care apare doar spre final).
Urmează obişnuitele căutări la suprafaţă (numai drumul spre Alaska durează o treime din film!) şi în adîncurile minelor pe unde se presupune că a luat-o Dennison, confruntări cu animale preistorice şi triburi de sălbatici etc., etc. Nimic nou sub soare, într-un film pe care unii critici îl fac praf, iar alţii îl recomandă pentru vizionarea cu întreaga familie… Oricum, faţă de versiunea din 1989, aceasta – despre care am vorbit pînă acum – este chiar o reuşită. Iată şi cîteva capturi foto:

Al doilea film realizat în 2008 după celebra carte a lui Jules Verne este unul 3D. Cîteva cuvinte aşadar despre

Eric Brevig – Journey To The Center Of The Earth – 3D (2008)

De la început trebuie spus că există şi o versiune 2D, care pare să nu fie cu nimic mai prejos decît cea tridimensională, poate şi datorită faptului că de multe ori actorii par să joace în faţa unui decor pictat cu destulă stîngăcie, iar acest lucru se vede. Considerat a fi un film pentru copii, blockbusterul lui Eric Brevig chiar îşi justifică „renumele”: Brendan Fraser (în rolul profesorului Trevor Anderson) joacă de parcă s-ar afla într-un sequel la George Of The Jungle, cu aceleaşi maimuţăreli şi strigăte nearticulate, „nepotul” Josh Hutcherson – altminteri un adolescent făţos de felul lui – îşi cam pierde vocea în clipele de emoţie, doar Anita Briem îşi justifică prezenţa în rolul călăuzei islandeze a celor doi, „junioara” fiind născută şi crescută în Islanda pînă la vîrsta de 16 ani, cînd s-a mutat cu familia în Anglia.

În rest, aceeaşi poveste – cu mici variaţiuni, aceiaşi monştri, aceiaşi sălbatici, plus obişnuita înţelegere şi interpretare stereotipă a conţinutului operei julesverneene. Dacă n-ai mari pretenţii, filmul este însă pasabil, ba chiar agreabil dacă laşi acţiunea să te seducă.
Ultima adaptare din 2008 este considerată şi cea mai slabă.

Davey Jones, Scott Wheeler – Journey To The Center Of The Earth (2008)

Turnat în insulele Belize, acest „film” – în care rolurile principale sînt masacrate de Greg Evigan şi Dedee Pfeiffer (surioara complexată a lui Michelle Pfeiffer) – a fost lansat de firma Asylum, ca şi alte producţii ale sale, direct pe DVD. Un spectator din Anglia l-a rezumat într-o expresie compusă din numai patru cuvinte: „Cheap as chips. AVOID!!!” Nu cred că mai trebuie adăugat ceva…

Mai sînt şi cîteva desene animate realizate după O călătorie spre centrul Pămîntului, dar cum nici unul nu aduce vreo noutate în domeniu (decît poate vocea lui Pierre Richard la versiunea franceză din 2001 a episodului corespunzător din ciclul Les Voyages Extraordinaires), le vom lăsa pe altă dată.
Pînă atunci, în episodul viitor vă invităm să parcurgem împreună drumul De la Pămînt la Lună, aşa cum şi l-au imaginat cineaştii din întreaga lume…

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu

Sfîrșitul lui 2010 ne aduce și cele mai importante evenimente din zona filmelor F/SF. În noiembrie a fost lansată Ediția de colecție a filmului „Avatar” (1), iar la jumătatea lui decembrie va apărea „Tron: Legacy”, sequelul filmului cult „Tron” (1982).

Ediția de colecție a filmului „Avatar”, pe trei discuri, conține trei versiuni ale filmului, peste 45 de minute cu scene tăiate la montaj, documentarele „Capturing Avatar” și „A Message from Pandora”, probe, materiale de producție, ghidul „Pandorapedia”, scenariul original, versuri, aproape 2000 de fotografii grupate în 16 teme, un BD-Live și o mulțime de alte repere ce conturează mult mai bine universul imaginat de James Cameron.

Varianta extinsă, de aproape trei ore (2), e un alt „Avatar”… Are un alt debut, cuprinde mai multe explicații, e pomenită pe scurt povestea surorii lui Neytiri, Sylwanin (3), cuprinde un episod spectaculos cu o vînătoare de talioangi etc. Dacă varianta originală a picat într-un an cu o mulțime de filme F/SF, între care se detașau clar „District 9”, „Moon” și „Star Trek: The Future Begins”, varianta extinsă e o necesară gură de oxigen într-un an slab, în care depășesc media „Iron Man 2” și (probabil) „Tron: Legacy”. „Inception” este un film de acțiune care nu se remarcă prin nimic deosebit (4), prezența unei valize c-un aparat compact nu-l poate face SF !…

„Tron: Legacy”, filmul debutantului Joseph Kosinski va fi lansat pe 15 decembrie. Cu un buget de peste 200 de milioane de dolari, se anunță a fi ultimul mare show de anul acesta. Sam (Garrett Hedlund), fiul lui Kevin Flynn (același Jeff Bridges din vechiul „Tron”, numai că întinerit computerizat), intră și el în cyber-universul creat de Steven Lisberger. De presupus că măiestria lui Bridges (magistral în „Big Lebowski” și „Crazy Heart”, fermecător în „Starman” și „K-PAX”) va depăși cu bine circul întineririi forțate (nu prea grozav a fost rezultatul în cazul lui Bruce Willis – „Surrogates”, 2009). Cît de pasionantă va fi călătoria prin acest mediu virtual, rămîne de văzut, cert e că o replică din trailer m-a făcut să zîmbesc larg: „I’m not your father, Sam!”…

Nu neg că există și posibilitatea să mă înșel în privința ștampilei puse pe anul în curs, sînt producții care pătrund mai greu pe piață, însă nu cred că ele pot înclina balanța. Necunoscuta care mă intrigă este comedia (?) SF indiană „Endhiran” în regia lui S. Shankar, un film cu un buget de peste 40 de milioane de dolari, despre un robot îndrăgostit, film cu efecte speciale remarcabile (în trailere pare că bate „I, Robot”), produs însă în cel mai curat stil Bollywood…

NOTE:
(1) pe 2 decembrie a apărut și varianta cu subtitrare în limba română;
(2) 162 de minute are varianta originală la care se adaugă încă 16;
(3) nume derivat din latinescul „silva”, pădure, povestea confirmă;
(4) e un dezastru să încerci să reprezinţi iraţionalul utilizînd scheme raţionale… Planuri/vise construite (prea multe pentru ca Nolan să le stăpînească) se succed mecanic; planul counter-strike, pentru gamerii înrăiţi, îl aduce sub medie, iar documentarea superficială (durata unui vis e bătută de Nolan în cuie la cinci minute, necesarul său epic!) și simbolurile de doi bani îl fac chiar hilar!

Adrian Buzdugan

Considerată drept continuarea romanului 20.000 de leghe sub mări, cel puțin prin prezența personajului întruchipat de căpitanul Nemo și a submarinului Nautilus, Insula misterioasă — carte apărută pentru prima dată în 1874 — a avut și ea un număr important de ecranizări și adaptări pentru marele și micul ecran, pe care vom încerca să vi le prezentăm în continuare…

Prima realizare notabilă datează din epoca filmului mut. Vorbim despre

Lucien Hubbard — The Mysterious Island (1929)

Subiectul are prea puțină legătură cu opera julesverneană…

Pe o insulă vulcanică de lîngă regatul Hetvia domnește contele Dakkar, stăpîn binevoitor și savant care a eliminat deosebirile de clasă în rîndul supușilor săi. Dakkar, fiica lui, Sonia, și logodnicul acesteia, Nicolai Roget, au conceput și construit un submarin care pleacă în călătoria inaugurală chiar înainte ca baronul Falon, conducătorul despotic din Hetvia, să cucerească insula. Falon pornește cu un al doilea submarin pe urmele lui Dakkar și astfel avem ocazia — propusă de regizor — să facem cunoștință cu un univers submarin inedit în contextul epocii, populat de dinozauri, caracatițe urișe, plus o ciudată rasă de umanoizi necunoscuți.

Produs de studiourile Metro-Goldwin-Mayer cu un buget estimat în epocă la 1.130.000 de dolari (???), filmul a avut o cifră de încasări absolut incredibilă: numai 55.000 de dolari!!! Chiar dacă a fost realizat color, prin procedeul „2-color Technicolor”, singura rolă cu părți pictate de acest tip existentă în lume se află la arhiva de film a Universității California din Los Angeles (celebra UCLA). O rolă, dintr-un film de 95 de minute! Ceea ce, ne referim la durată acum, este un lucru absolut remarcabil pentru perioada respectivă. Cît despre buget, ce să mai vorbim… Un alt lucru interesant: deși producția este în cea mai mare parte mută, există și porțiuni sonore, foarte slab realizate însă, ceea ce dă ansamblului un aer foarte straniu, pe alocuri de-a dreptul creepy…

În distribuția acestui film de început dedicat Insulei misterioase, trebuie menționat în rolul contelui Dakkar un nume celebru din istoria cinemaului, Lionel Barrymore (1878-1954), fratele bunicului lui Drew Barrymore, mai cunoscut pentru rolurile sale din producții precum Grand Hotel (1932), You Can’t Take It with You (1938), It’s A Wonderful Life (1946) sau Key Largo (1948).

Urmează una dintre cele mai cosmopolite și incredibile creații de care am auzit pînă acum:

Eduard Pentslin — Tainstvennîi ostrov (1941)

Carevasăzică, în anul în care Uniunea Sovietică era prinsă pe picior greșit de agresiunea Germaniei hitleriste, cineaștii de la studiourile Maxim Gorki realizau una dintre cele mai interesante transpuneri pentru ecran a romanului Insula misterioasă de Jules Verne. Distribuția — compusă 100% din actori sovietici — urma un fir epic considerat a fi cel mai apropiat de opera scriitorului francez dintre toate ecranizările realizate pînă atunci după această carte. Lipsesc din versiunea sovietică creaturile subacvatice, găinile uriașe sau mercurienele cu fustițe scurte, care aveau să apară din belșug în versiunile ulterioare. În plus, cum nimeni nu a avut vreodată la îndemînă o versiune subtitrată în altă limbă, e foarte posibil ca textul scenariului să fie unul extrem de propagandistic, dacă ne gîndim la anul turnării filmului. Să nu intrăm însă în domeniul speculațiilor, rezultatul este foarte interesant, conform părerii criticilor. Prin urmare, dacă știți limba rusă, puteți căuta acest film, fie și numai din curiozitate…

Să mergem mai departe cu un deceniu și să ne oprim la

Spencer (Gordon) Bennett — Mysterious Island (1951)

Este vorba, conform modei epocii respective, de un serial pentru marele ecran, produs de studiourile Columbia de-a lungul a 15 episoade și însumînd 252 de minute, în distribuția căruia îi întîlnim pe Richard Crane (cpt. Cyrus Harding), Marshall Reed (Jack Pencroft), Hugh Prosser (Gideon Spiller), Terry Forst (Ayrton sălbaticul), Bernie Hamilton (negrul Neb, ordonanța cpt. Harding), plus Karen Randle (mercuriana Rulu), Gene Roth (căpitanul de pirați Shard) și Leonard Penn (evident, cpt. Nemo).

De fapt, aceste ultime trei personaje fac și diferența în cazul producției amintite, în pofida caracterului absolut aiuritor al scenariului. Fiindcă, spre deosebire de romanul lui Jules Verne, bieții evadați din închisorile războiului civil american, abia ajunși pe insula pustie pe care cu toții o știm din lecturile copilăriei, peste ce dau ei oare? Una bucată trib îmbrăcat în uniforme și cu sulițe care aruncă fulgere (!), trib care se închină vulcanului insulei, devenit brusc (bătrîn și) neliniștit; una bucățică extraterestră pe nume Rulu (de origine de pe Mercur, motiv suficient probabil pentru costumația lejeră), extraterestră obsedată de ideea găsirii unui mineral enigmatic în stare să-i permită să cucerească Pămîntul (la ce i-o fi trebuind mineralul, nu știm, cîtă vreme ea are o navă spațială capabilă să facă naveta Mercur-Terra și retur, iar noi — aflîndu-ne la anul de grație 1865 — avem doar cai, căruțe, trăsuri, diligențe, eventual locomotive obosite ce abia apucă 50 de kilometri la oră — și asta încă e bine!). Colac peste pupăză, în film apare și un fioros căpitan de pirați, pe nume Shard. Acesta (conform bancului cu „ai văzut cîte știe/poate/face?; da, și la ce i-a folosit?”) nu dă doi bani pe amenințarea extraterestră și-și vede liniștit de propriile-i planuri, în care adversarul cel mai de temut pare a fi mascatul căpitan Nemo, a cărui personalitate misterioasă plutește ca o umbră peste întreg serialul, altminteri — n-o să vă vină să credeți — apreciat de toată lumea drept agreabil, interesant și suprinzător pentru vremea lui, chiar dacă un pic prea încărcat d.p.d.v. al acțiunilor și personajelor secundare (?!?). De americanum gustibus… Habar n-avem dacă am scris bine, așa că trecem la categoria lucruri serioase.

Primul pe listă:

Cy Endfield — Mysterious Island (1961)

Acum, serios în privința acestei producții nu putem să ne referim decît la partea pur tehnică, unde celebrul „vrăjitor” al efectelor speciale Ray Harryhausen face exact ce știe el mai bine: să măsluiască realitatea în așa fel încît să ne vină să ne credem ochilor! Crabi și albine uriașe, găini gigantice (mă rog, e vorba de un Phorohacos preistoric, dar cui îi mai pasă?), ca și un splendid Nautilus arătînd perfect în cel mai pur stil steampunk victorian — toate se întrec în a crea (grație procedeului de filmare Technicolor) un regal vizual care face din creația lui Endfield adaptarea clasică a acestui roman julesvernean.

Distribuția este una onorabilă, imaginea, decorurile și montajul — la fel, scenariul — măcar logic, dacă nu credibil (vezi caseta tehnică pe www.IMDb.com). Iar dacă în filmul precedent elementul suprinzător era distribuirea unui negru în rolul… negrului (!) Neb (nu uitați că emanciparea populației de culoarea avea să vină în America abia prin anii 60), în producția de față cluul este dat de apariția rochiilor, pălăriilor și umbreluțelor, elegant purtate sau manevrate de superbele Joan Greenwood și Beth Rogan, în rolurile lui Lady Mary Fairchild, respectiv Elena, nepoata acesteia. De aici încolo, filmul se poate duce în toate direcțiile posibile, ceea ce și face, dar cu măsură.

Aflăm că animalele gigantice sînt rezultatul unor studii genetice întreprinse de căpitanul Nemo în vederea eradicării foametei de pe Pămînt (!!!); între Elena și tînărul Herbert Brown (interpret: Michael Callan) are loc o idilă pe care cu toții o așteptam încă din momentul apariției în peisaj a frumoasei-frumoaselor; căpitanul Nemo — îmbrăcat într-un costum aducînd mai degrabă a unul de comando sau, oricum, de camuflaj, care n-are nimic de-a face cu epoca — își servește oaspeții/prizonierii cu vin, în timp ce le explică modul în care vede el treaba cu justiția materializată în aruncarea în aer a corăbiilor ce trec prin vecinătatea insulei etc., etc.

Deși apare abia în ultima treime a filmului, căpitanul Nemo (interpret: Herbert Lom) este unul dintre cele mai interesante personaje, amestec de savant nebun și terorist cu idei mai degrabă idealiste, care crede că singura cauză a relelor de pe pămînt este foamea (!).

Interesant, agreabil, dar mai avem și altele…

Juan Antonio Bardem & Henri Colpi — La isla misteriosa/L’île mysterieuse (1973)

Este răspunsul europenilor la modul cum înțeleg americanii să-l transpună pe ecran pe Jules Verne. Motiv pentru care acest film nu a apărut niciodată în engleză, ci doar în spaniolă și franceză, în conformitate cu naționalitatea celor doi regizori (aportul mai mare se pare că l-a adus Bardem, care la ora respectivă era mai cunoscut decît Colpi). Este și foarte greu de procurat, deoarece a apărut foarte rar pe DVD și atunci în ediții limitate (în Germania și Italia de pildă, sau sub formă de disc vîndut împreună cu o revistă, în Spania, fără subtitrări), în rest nimeni nu l-a văzut decît la TV, unde a fost difuzat sub forma unui serial în șase părți de 52 de minute fiecare. (S-a transmis la televiziune chiar și la noi, ca să vezi !!!)

Dacă sînteți norocoși, puteți căuta versiunea R2 pe două DVD-uri scoasă de firma germană Cult Cinema International, care cuprinde toate cele patru ore și jumătate ale ediției germane neîntrerupte de reclame, cu o nouă rată de transfer ce oferă o calitate mult mai bună decît a originalului spaniol și care — lucru demn de reținut — ARE subtitrare în engleză! Spor la vînătoare!!!

Revenind, putem spune că este poate cea mai fidelă — în literă, dar și în spirit — transpunere pentru ecran a unei opere semnată Jules Verne. Omar Sharif, în rolul căpitanului Nemo (despre care gurile rele spun că a acceptat acest rol doar pentru că avea nevoie de bani ca să-și plătească datoriile, știindu-se că actorul egiptean este un împătimit al jocului de cărți — la un moment dat a fost chiar campion mondial de bridge și există și un joc video cu numele lui!) creează un personaj absolut memorabil, poate cel mai bun din întreaga întruchipare cinematografică a celebrului Nemo.

Cum spuneam, un film european, în care efectele speciale nu sînt la mare preț, dar decorurile și exterioarele (filmate în Spania, Insulele Canare și Camerun), da. Muzica semnată de Gianni Ferrio, un obișnuit al westernurilor-spaghetti, este excelentă, la fel și imaginea semnată de Enzo Serafian, deși o prelucrare a copiilor rămase, destul de uzate, s-ar impune, spun specialiștii. Actorii își fac treaba în mod profesionist, prin urmare rezultatul este unul foarte interesant. De văzut neapărat!

La antipodul acestei creații europene și la… antipozi (în sensul cel mai propriu al cuvîntului), neozeelandezii — după formula binecunoscutei colaborări cu canadienii de la Atlantis Film — ne propun și ei un serial…

*** — Mysterious Island (TV Series – 1995)

Șapte regizori și șapte scenariști (între aceștia din urmă numărîndu-se și Jules Verne ??? — pe cuvîntul nostru, dacă nu ne credeți înjurați-i pe cei care l-au trecut în colectivul de realizatori!) pun osul la treabă pentru a realiza un serial pe care l-ați putut vedea și la televiziunile românești, cu ceva timp în urmă.

Distribuția este alcătuită din Alan Scarfe (în rolul cpt. Harding), Colette Stevenson (Joanna Pencroft), Gordon Michael Woolvett (Herbert Pencroft, fiul Joannei), Stephen Lovatt (Gideon Spilett), Andy Marshall (Neb Brown), Frank Whitten (Ayrton) și John Bach (căpitanul Nemo), alături de mulți alții. Jocul actorilor este unul bun, prilejuit și de scenariul solid, bine construit, în care căpitanul Nemo este un vilain care doboară balonul bieților naufragiați doar pentru a-i supune unui șir de experiențe malefice. În final, evident, acestea se vor întoarce împotriva lui. Imagini frumoase, în care — la fel ca în mai toate serialele produse la antipozi — peisajul Noii Zeelande devine un actor în sine, montaj bun, costume adecvate epocii… Vă mai trebuie ceva în plus? Poate niște timp, avînd în vedere că e vorba de numai 22 de episoade, difuzate în premieră între 15 iunie și 9 noiembrie 1995. Vizionare plăcută!

În fine, ultimul film de lung metraj realizat pînă acum după capodopera marelui scriitor francez:

Russell Mulcahy — Mysterious Island (2005)

De obicei, cînd un film SF sau fantasy poartă sigla Hallmark Channel, te aștepți dacă nu la o capodoperă, măcar la o producție solidă sau, să spunem, cel puțin onorabilă (căci — deh! — numeni nu-i perfect pe lumea asta!). Așa au văzut lumina micului ecran titluri precum O călătorie spre centrul Pămîntului, Albă-ca-Zăpada, Călătorie în Vest, Alice în Țara Minunilor sau Dinotopia. Și a fost bine… Și le-am văzut pe toate cu plăcere. Și cu interes… Și-am mai vrut…
Și-a venit Insula misterioasă, din 2005, film nominalizat la Premiile Saturn 2006, acordate de Academia Americană de Film SF, Fantasy & Horror. Și ne-am uitat… Și ne-am îngrozit… Pe blogurile americane se afirmă că domnii de la Academie ori au luat șpagă ca să aleagă pentru etapa finală un asemenea film, ori pur și simplu au orbit cu toții, ori n-a existat nimic altceva de ales. În privința ultimei variante, să fim serioși… Iată doar cîteva titluri apărute în 2005, în ordine alfabetică: Batman Begins, Brothers Grimm, Charlie And The Chocolate Factory, Corpse Bride, Final Fantasy 7: Advent Children, Harry Potter And The Goblet Of Fire, (The) Hitchhiker’s Guide To The Galaxy, (The) Island, King Kong, Robots, Star Wars 3: Revenge Of The Sith sau War Of The Worlds (cel al lui Steven Spielberg). Oricare dintre acestea, într-o formă sau alta, este mai bun decît producția lui Russell Mulcahy. (Și cînd te gîndești că omul ăsta a regizat Highlander… Brrrr!!!) Prin urmare, nu rămîn valabile, se pare, decît primele două ipoteze. Or ști ei ce știu, bloggerii americani…

Dar s-o luăm pe rînd, ca să vedem dacă cele afirmate mai sus au vreun temei sau nu.

* Distribuția. Kyle MacLachlan (Cyrus), Danielle Calvert (Helen), Gabrielle Anwar (Jane), Jason Durr (Pencroff — ?), Omar Gooding (Neb), Vinnie Jones (piratul Bob) și — ultimul, dar nu și cel din urmă — Patrick Stewart (evident, căpitanul Nemo), ar fi avut șansa unei realizări profesionale de excepție. Dar n-a fost să fie… Vinnie Jones este de-a dreptul penibil în rolul piratului, unde încercă să-l imite prea mult pe Johnny Depp, Gabrielle Anwar este veșnic obosită și pare că habar n-are ce caută în filmul cu pricina, iar Kyle MacLachlan — care încearcă o compoziție de bărbat hotărît, care își asumă calități de conducător — este pus în posturi ridicole de interpretările absolut aiuristice ale colegilor săi în majoritatea scenelor. Singurul care se menține în linia obișnuită a performanțelor proprii este Patrick Stewart, dar și el este dezavantajat clar de costumația absolut penibilă pe care i-au hărăzit-o producătorii, cu turban și țesături de mătase, care-l transformă mai curînd într-un eunuc decît în savantul nebun aflat în căutarea armei malefice cu care să distrugă lumea.

De unde ajungem la

* Costume. Trebuie să vezi ca să crezi, zicea odată un filosof. Ne-am uitat și-am ajuns la concluzia că nota 0 e prea mare pentru cel care a „creat” hidoșeniile din această producție nominalizată, repetăm, la Premiul Saturn pentru cel mai bun film SF al anului 2005! Dacă el nu s-a jenat, n-o să ne jenăm nici noi să-i dăm numele, că doar merită, nu-i așa? Iată-l, cu majuscule: DANA CAMPBELL. Cum? Pardon? Surprise, surprise… Și se mai zice că femeile au gust în materie de vestimentație. Poate doar unele… Doamna respectivă în mod sigur nu.

* Decoruri. Cam de carton, dar pasabile. În anumite ocazii, chiar inspirate. De, nu putea să fie chiar totul prost în filmul ăsta…

* Locații. Minunate, în Thailanda. Bine că filmul s-a terminat înainte de marele tsunami, căci altfel am fi văzut o Insulă misterioasă postapocaliptică. Ceea ce probabil că ar fi fost mai interesant.

* Efecte speciale. În nota generală a filmului, adică proaste sau în cel mai bun caz naive.

* Regie. Păi, după tot ce v-am înșirat mai sus, încă nu v-ați lămurit?

Animații — Mysterious Island

Există cel puțin două, și interesante. Prima — din 1975, cu durata de 60 de minute, realizată de australianul Leif Gram sub titlul The Mysterious Island și produsă de studiourile Air Programs International (API). Cea de-a doua — cu durata de 48 de minute, datorată francezului Claude Allix, din 2001, în cadrul unui pachet de trei DVD-uri conținînd filme de animație realizate după opera marelui scriitor francez și grupate sub titlul Les voyages extraordinaires de Jules Verne.

Viitoare apariții — Mysterious Island

În 2010, ceea ce însemnă că ar fi trebuit să apară deja, Jules Verne’s Mysterious Island în regia lui Mark Sheppard, pe un scenariu de Cameron Larson. În distribuție: Gina Holden, Lochlyn Munro, Pruitt Taylor Vince, Mark Sheppard, J.D.Evermore, Edrick Browne, Caleb Michaelson, Lawrence Turner — altfel spus, ei și? În rolul căpitanului Nemo: William Morgan Sheppard (rudă cu regizorul-interpret, cumva?). Date despre film nu prea se știu (doar bugetul estimat, de vreo 2.500.000 de verzișori), în schimb băieții au deja pregătit afișul filmului (măcar atît, nu?).

În 2011, este așteptat un „catîr” rezultat din încrucișarea între O călătorie spre centrul Pămîntului și Insula misterioasă, film intitulat (genial, nu-i așa?) Journey 2: The Mysterious Island. Vedetele sînt Dwayne Johnson, Michael Caine, Vanesa Hudgens, Josh Hutcherson și „sex-and-the-city”-oasa Kristin Davies. Regia: Brad Peyton, producător: New Line Cinema. Ce-o să iasă, vă lăsăm pe dumneavostră să vă imaginați…

Noi ne oprim aici și vă invităm data viitoare la O călătorie spre centrul Pămîntului. Sau mai multe. Căci avem de unde… Pînă atunci, vă dorim toate cele bune!

(VA URMA)

Cristina & Ştefan Ghidoveanu