Am fost sigur că după Land of Headless, Adam Roberts şi-a încheiat evoluţia literară. Yellow Blue Tibia m-a pus puţin pe gînduri, dar după ce am citit acest roman mi-am dat seama cît de mult am greşit. Vocea lui Adam Roberts continuă să evolueze pe căi complet noi şi fascinante. Păcat că scriitorul britanic nu este tradus și la noi.

By Light Alone este povestea unei lumi în care nevoia de a mînca a fost eradicată prin modificarea genetică a părului, astfel încît acesta să fotosintetizeze lumina soarelui. Ai crede că avem parte de o utopie. Greşit! În mîinile lui Roberts această poveste devine o distopie în care săracii îşi lasă părul să crească şi devin şi mai săraci, iar bogaţii se tund foarte scurt, consumă mîncare așa cum consumă lumea actuală ultima modă în materie de vestimentaţie, şi devin şi mai bogaţi.

Descotorosindu-se de foame, Adam Roberts (aproape ca un pacient care se dezbracă pentru a putea fi examinat mai bine de medic) descrie o imagine mai limpede, dar tulburător de înfricoşătoare a propriei noastre lumi, a societăţii în care trăim, a familiei, a soţilor şi soţiilor noastre, a copiilor noştri.

Explorăm această lume prin ochii a patru personaje principale fascinante, fiecare fiind vocea unuia dintre cele patru capitole: George Denoone un “super-bogat” plictisit şi blazat, dar a cărui viaţă va fi întoarsă pe dos în timpul unui sejur la schi în Turcia de răpirea fiicei sale Lysa (care este vocea celui de-al doilea capitol), Marie Lewinsky, soţia acestuia, şi Issa, o fată aparţinînd săracilor, care va porni într-o odisee ce va transforma lumea. Aceste patru poveşti se ciocnesc, apoi se despart de mai multe ori, pentru ca în final toate firele să conveargă şi să ţeasă împreună ceva cu totul neaşteptat şi şocant.

Proza, ca de obicei la Adam Roberts, este superbă, aducîndu-mi aminte de Margaret Atwood. Dar în această carte proza lui Roberts nu este la fel de bună ca a scriitoarei canadiene, este mai bună. Şi să reuşeşti acest lucru în timp ce jonglezi cu personaje şi lumi SF nu este puţin lucru. Din fericire pentru noi, Roberts a reuşit să depăşească barierele mentale care o opresc pe Atwood să exploreze teritorii noi şi interesante.

By Light Alone este poate cea mai bună carte a lui Adam Robets. O recomand tuturor. Este o carte care exemplifică perfect cît de extraordinar poate fi SF-ul, cum poate face tot ceea ce realizează cărţile mainstream prin proză bună şi personaje profunde, dar făcînd, vorba lui Jo Walton, şi ceva în plus.

Nota: 5/5

Tudor Ciocârlie

Night Shade Books, 2011

Din cauza recenziilor eterogene am ezitat mult timp înainte să citesc Soft Apocalypse. Acum sunt foarte fericit ca am făcut-o (mulţumesc lui A.C. pentru micul impuls).

Această carte este continuarea perfectă pentru cartea lui Jack Womack, Random Acts of Senseless Violence, pentru că (din nefericire) Soft Apocalypse începe acolo unde Random Acts se termină.

Din primul capitol al cărţii avem deja o lume în dezintegrare şi un personaj principal pe străzi. Este vorba mai mult despre mijlocul şi sfîrşitul unei apocalipse lente. Un început curgînd din anii noștri pînă la punctul fără întoarcere, mai puţine coincidențe şi absenţa viruşilor (am simţit că McIntosh a trişat puţin apelînd la viruşi, care nu au ce căuta în explorarea unei apocalipse lente) ar fi făcut din această carte una perfectă.

Oricum, acest tip de apocalipsă este o modalitate excelentă de a explora ceea ce ne defineşte ca oameni, ceea ce ne stimulează şi ceea ce este cu adevărat important în viaţă; spre deosebire de apocalipsa clasică unde instinctele noastre şi partea noastră arhaică, animalică sunt mult mai proeminente.

Will McIntosh reuşeşte pe deplin să ne spargă umanitatea într-o mulţime de bucăţele şi să le studieze printr-o lupă. Cel mai bun debut din 2011.

Nota: 4.5/5

Tudor Ciocîrlie

]]> http://revista-galileo.ro/citesc-soft-apocalypse-apoi-deschid-televizorul-ma-uit-in-jur-si-ma-sperii%e2%80%a6.html/feed 1 http://revista-galileo.ro/sintem-pregatiti-sa-acceptam-alegerile-copiilor-no%c8%99tri.html http://revista-galileo.ro/sintem-pregatiti-sa-acceptam-alegerile-copiilor-no%c8%99tri.html#comments Wed, 21 Sep 2011 06:53:37 +0000 Michael http://revista-galileo.ro/?p=6628 Jane Rogers – The Testament of Jesse Lamb

Sandstone Press, 2011

O foarte bună prezență pe lista lungă a cărților avute în vedere pentru Booker Prize 2011.

Singurul motiv pentru care i-am dat 4 stele este că am citit-o imediat după superba Random Acts of Senseless Violence. Nici o altă voce feminină, trăind începutul unei apocalipse şi dezintegrarea societăţii din jurul ei, nu poate fi la fel de robustă ca a Lolei din cartea lui Jack Womack.

Dar povestea lui Jesse, o fată care se luptă cu sine, cu părinţii, cu prietenii pentru a salva o lume în care toate femeile mor în primele zile după concepţie, este foarte bine scrisă şi plină de idei interesante, care-ţi vor însoţi gândurile mult timp după ce ai închis cartea.

Nota: 4/5.

Tudor Ciocârlie

Grove Press, 1995

Cel mai bun roman de ficţiune distopică citit de mine în ultimii ani. O carte foarte tulburătoare (făcută şi mai tulburătoare de faptul că am citit-o în august în timpul tulburărilor de la Londra), Radom Acts of Senseless Violence este scris ca un jurnal al unei fete de 12 ani, Lola Hart, care trăiește începutul unei apocalipse lente, şi povesteşte transformarea ei din cel mai bun elev al şcolii într-un copil al sfîrşitului lumii.

Nici o altă carte, nici măcar Flori pentru Algernon, nu reuşeşte să redea atît de bine transformarea personajului principal prin schimbarea limbajului folosit de acesta, limbaj care la început este cel al unui elev obişnuit, pentru ca la sfîrşit să devină cel mai pur limbaj al unei găşti de cartier din New-York, limbaj imposibil pentru cititor dacă nu l-ar învăţa alături de Lola.

Uneori cuvintele Lolei Hart sunt atît de tulburătoare încît este aproape imposibil să o însoţeşti mai departe, în timp ce această apocalipsă se strecoară în lumea ei, apoi în oraşul ei, pe strada ei, în blocul ei, în mijlocul familiei ei, pentru ca, pînă la urmă, să ajungă pînă în sufletul ei.

Este de necrezut faptul că aproape nimeni nu pare să fi citit acest roman fabulos. Citiţi-l şi sînt sigur că va deveni una dintre cărțile voastre favorite, indiferent de genul literar pe care îl preferaţi.

Nota: 5/5

Tudor Ciocârlie

Tînăra Carmen Dula şi familia sa cîştigă la loterie bilete de imigrare către Marte, prilej cu care autorul descrie în prima jumătate a cărţii călătoria spre Planeta Roşie. Deşi limbajul este foarte accesibil, detaliile tehnice, mai mult sau mai puţin tehnice, alcătuiesc un tot unitar, credibil şi nu insultă inteligenţa cititorului. Partea neplăcută e ca Haldeman introduce în scenă o serie de personaje secundare ale căror roluri în dezvoltarea ulterioară a acţiunii sînt puţin semnificative, ba chiar nule.

Marsbound continuă cu întîlnirea dintre Carmen şi marţieni… care nu sînt de fapt marţieni, ci primii colonizatori ai planetei, ei putînd fi caracterizaţi drept o combinaţie de soli, spioni, observatori şi paznici. Deosebirile şi asemănările dintre pămînteni şi aşa-zişii marţieni sînt destul de provocatoare, astfel încît apar cîteva situaţii interesante din punct de vedere sociologic.

Miza cea mare este al doilea contact cu extratereştrii, mai exact cu Ceilalţi, stăpînii falşilor marţieni. În cea de-a treia secţiune a cărţii tensiunea creşte şi apar noi întrebări, dar şi noi răspunsuri, iar pericolul suprem este înlăturat printr-un sacrificiu la fel de suprem. Cînd e vorba de acţiune, Joe Haldeman se descurcă.

Nelămuririle restante sînt păstrate pentru Starbound, care descrie călătoria a nouă personaje (şapte pămînteni şi doi marţieni) spre locul de origine al Celorlalţi. E o călătorie care, din dorinţa umanităţii de a supravieţui, reprezintă atît o ofertă de pace, cît şi o tragere de timp pentru a amîna inevitabilul, fie pe cale diplomatică, fie prin luarea unor măsuri militare.

La nivel micro, Joe Haldeman arată din nou că nu ştie să jongleze cu personajele secundare, din nepricepere sau rea-voinţă. Deşi premisele sînt promiţătoare – două specii coexistînd într-o navă pe o perioadă lungă de timp, plus naraţiunea din altă perspectivă decît cea a lui Carmen Dula – relaţiile dintre pasageri, şi deci şi trăirile rezultate din acestea, sînt superficiale, firave şi uneori neverosimile.

Ceea ce salvează Starbound într-o oarecare măsură nu este întîlnirea cu Ceilalţi, ci finalul surprinzător şi amuzant. Ultimele rînduri au fost chiar geniale, însă doar pînă cînd am aflat că va apărea şi a treia parte, intitulată Earthbound.

Am încercat să îmi imaginez cum va continua povestea, dar după cîteva momente am renunţat. Realizasem că nu îmi pasă – vreau mai mult decît acţiune presărată cu oarece idei originale şi glume reuşite.

Silviu Gheorghe

Avînd firul narativ inspirat din evenimentele desfăşurate în China secolului al VIII-lea (perioada dinastiei Tang), evenimente care au dus la rebeliunea An Lushan (după numele generalului răzvrătit împotriva împăratului), Under Heaven este în primul rînd un roman de ficţiune istorică. Dar cei 250 de cai primiţi cadou de Shen Tai şi care trebuie oferiţi împăratului nu sînt un simplu pretext al acţiunii romanului, ci piatra care, odată aruncată în lacul destinului, creează valuri ce răvăşesc vieţile tuturor. În afară de cîteva excepţii neglijabile, pînă şi personajele negative cer şi capătă empatie din partea cititorului fără ca acesta să se simtă înşelat de uşurinţa cu care o acordă, căci ambiguitatea morală, unul dintre avantajele ficţiunii istorice, este un atu pe care Kay nu se sfieşte să îl utilizeze.

Povestea este deseori molcomă, cu multe mici detalii care trebuie rumegate pentru a înţelege uneori pe deplin acţiunile subtile ale personajelor. În stilul său caracteristic, Guy Gavriel Kay aproape că reinventează limba engleză prin folosirea meşteşugită a cuvintelor şi prin muzicalitatea frazelor. Paragrafe întregi sînt atît de vii şi colorate încît eşti ispitit să închizi ochii şi să te laşi pătruns de cele povestite.

Dar cine se aşteaptă la întîmplări memorabile şi conflicte militare epice va fi dezamăgit – Under Heaven este o carte despre personaje şi relaţiile lor cu destinul. Unele îşi acceptă soarta, unele se răzvrătesc şi altele se resemnează – însă, de la soldat pînă la împărat, toate o fac cu demnitate. Există măreţie în faţa morţii, dar există măreţie şi în cele mai josnice trădări şi intrigi. Iar acest lucru nu poate fi credibil dacă nu se petrece într-o lume guvernată de reguli, chiar şi nevăzute. China fictivă a lui Kay este o lume în care răbdarea şi speranţa sînt virtuţi fundamentale, sînt mijloace de atingere a desăvîrşirii prin iubire. Iar iubirea reprezintă motivaţia de căpătîi a aproape tuturor personajalor, fie că este vorba de calicul care visează la stăpîna sa sau de împărateasa care îşi doreşte un strop de fericire personală.

În al treilea rînd, Under Heaven este şi un roman despre datorie. Nu doar despre îndeplinirea ei (care şi ea se face sau trebuie făcută cu demnitate), ci şi despre asumarea consecinţelor ce decurg din aceasta. Cu atît mai complexe sînt trăirile unui personaj, cu atît mai puternică (şi zadarnică) este lupta sa interioară (şi exterioară) împotriva sau pentru respectarea regulilor sociale şi etice care delimitează conceptul de iubire. Acest concept este de altfel şi singura abatare de la codul onoarei permisă (tacit) de bărbaţii cu o voinţă de fier şi simţ al datoriei exacerbat şi de femeile frumoase şi sofisticate în gîndire, dar vulnerabile în faţa emoţiilor.

În nota cărţii, finalul este dulce-acrişor. E uşor grăbit, unele întrebări rămîn fără răspuns, iar iubirea prevalează doar parţial. Cu toate acestea, închizi cartea fără regrete. Tocmai ai avut parte de literatură de cea mai bună calitate.

Silviu Gheorghe

Orion, 2002

Sînt două motive pentru care am început cartea de faţă cu aşteptări mari. În primul rînd, citisem cîteva sute de pagini din The Wizard Knight a lui Gene Wolfe, carte pe care am lăsat-o deoparte deoarece ar fi fost o bătaie de joc să parcurg o asemenea minunăţie în reprize de maximum zece pagini pe seară. De-a dreptul entuziasmat de talentul, ca să nu zic geniul lui Wolfe, am fost sedus de ideea că următoarea carte ar putea fi cel puţin la fel de bună. În al doilea rînd, The Dragon Waiting: A Masque of History a primit în 1984 World Fantasy Award, premiu pentru care au concurat atunci şi George R. R. Martin (The Armageddon Rag), Jack Vance (Lyonesse) ori Stephen King (Pet Sematary). În plus, pasiunea mea pentru istorie mă împinge inevitabil spre romane (fantasy) de istorie alternativă.

The Dragon Waiting începe bine. Primul capitol e promiţător: nu faci eforturi să reţii numele personajelor (realizezi, nu tîrziu, că doar două sînt importante), acţiunea curge lin şi începi să întrevezi premisele şi iţele care alcătuiesc întregul conţinut narativ. Sau începi să crezi că le întrevezi, fiindcă al doilea capitol te aruncă din Anglia tocmai în Italia. Aici e nevoie de un plus de concentrare pentru a înţelege cauzele existenţei acestei părţi, cauze care nu se lăsă pricepute decît atunci cînd îţi dai seama cine este personajul principal. Aoleu, sînt deja trei, iar cartea nu are zeci de capitole. Ori scriitura e foarte densă, ori personajele principale nu au complexitatea necesară prezentării Europei în contextul politico-militar imaginat de autor. Aproape jumătate din continent este înghiţit de Imperiul Bizantin a cărui expansiune spre vest este tot mai vădită pentru ceea ce numim noi azi Marea Britanie. Creştinismul este una dintre multele religii tolerate (zeii greci şi romani se amestecă cu mitologia nordică), iar vampirii şi vrăjitorii nu sînt doar nişte concepte fantastice.

Capitolul trei aproape că te aruncă din speranţă în deznădejde. Încă un personaj principal. Încă niște personaje secundare cu care te întîlneşti pentru prima şi ultima dată. O luminiţă se întrevede totuşi. Autorul însăilează destul de iscusit frînturi de istorie, mici frînturi de informaţie menite să ţină atenţia cititorului cît mai trează şi să construiască atmosfera specifică romanului. Capitolul patru îţi dă lovitura de graţie – deja ai citit trei pagini şi nici unul dintre nume nu îţi este cunoscut. Te uiţi iar la grosimea cărţii şi calculezi că eşti aproape de a parcurge un sfert de carte. Un sfert de carte în care nu s-a întîmplat mai nimic. Nici figuri memorabile, nici acţiune epică. Hopa, stai că totuşi al patrulea capitol nu e rău: s-a produs o crimă, există un cerc de suspecţi, iar o parte din anonimele personaje sînt de fapt cele principale din capitolele anterioare. şi dă-i şi luptă şi ajungi la jumătatea cărţii. şi apare Richard al III-lea. Care nu se mai termină. Pînă la ultima pagină.

Domnu’ autor, de ce te-ai chinuit să creezi cîteva personaje principale (inedite atît prin atitudine cît şi prin prisma evenimentelor) pentru că apoi să le subordonezi unei figuri istorice? De ce ai adăugat contextului o dimensiune religioasă dacă ea este absolut irelevantă? De ce întinderea teritorială şi forţa militară a Imperiului Bizantin reprezintă doar simple motive care împing respectivele personaje spre Anglia? De ce vampirismul ridică fie false probleme morale, fie întrebări ale căror răspunsuri sînt pe măsură, adică derizorii? De ce te-ai angajat să scrii o carte despre o istorie alternativă care cuprinde întreaga Europă dacă singurul scop final a fost să creezi/expui motive fictive care au dus la înscăunarea lui Richard al III-lea? Ai demonstrat doar că poţi strînge laolaltă un vrăjitor galez, un mercenar greco-francez, un doctor italian şi un vampir german, fără să existe legături emoţionale între ei care să poată fi transmise cititorului. Ai reuşit doar un exerciţiu imaginativ aproape inutil, cu o scăzută valoare istorică.

Cel care n-a citit această carte să nu aştepte dragonul. Nu vine.

Silviu Gheorghe

Textul poate fi găsit online aici.

Colecția se cheamă Strada Ficțiunii și este coordonată de Alexandra Rusu.

Iată și cîteva dintre titlurile primului val: Orașele invizibile, de Italo Calvino, Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé, Cabalistul din Praga, de Marek Halter, Menajeria lui Jamrach, de Carole Birch.