The Making of AMENDAMENTUL DAWSON

…Sau, altfel spus, povestea din spatele poveştii. Sau povestea poveştii, cum vă vine mai la îndemână. Şi a romanului, şi a povestirii cu acelaşi nume.

Ideea romanului mi-a venit aproape din senin. În timp ce lucram la mult mai amplul roman Predestinare genetică [în curs de apariţie la Millennium Books - n.red.], care-l are în centru tot pe Dawson - congresmanul care face ce face şi scutură lucrurile din temelii, chiar dacă uneori consecinţele nu sînt tocmai faste, nici pentru el şi nici pentru restul lumii – mi-am dat seama că Predestinare genetică e o lucrare mult prea amplă pentru a ataca, folosindu-mă de ea, editurile din România. Nu eram la acea vreme decît un ilustru necunoscut – sper din inimă că acum e altfel! -, care, colac peste pupăză, nu publicase nici măcar o povestire. Cam greu să înmoi pe cineva să publice un roman în trei volume, aşa, ca debut literar, nu? Prin urmare, trebuia s-o iau ceva mai domol şi atunci m-am apucat de… Colţi (devenit ulterior Colţii). Într-o zi, pe cînd mă supuneam rigorilor navetei, am intrat în vorbă cu un coleg de suferinţă, care avea un of ceva mai vechi. Egalitatea dintre oameni, pe tărîm politic şi nu numai. După părerea respectivului, numai elitele intelectuale ar avea dreptul să conducă lumea.

Şi atunci a izbucnit scînteia. Dawson are multe de dat lumii, nu numai un roman în trei volume. Oricît ar părea de puţin probabil, şi Adrian Năstase a avut o parte de contribuţie. Pînă să ajung acasă, deja mi-am amintit că, atunci când a fost arestat Andrei Gheorghe pentru posesie de droguri, Adi – pe care l-aţi mai întîlnit pe blogul meu – a spus ceva de genul că arestarea individului a fost o gafă. Ce am înţeles şi mi-a folosit din declaraţia asta a fost că unii sînt mai egali decît alţii. Adică unora le e permis ce altora le este interzis, doar pentru că sînt mai înzestraţi decît alţii, deşi Constituţia spune clar că nimeni nu e mai presus de lege?

Pînă la destinaţie a trebuit să suport întrebările retorice ale colegului (sincer, a fost mai degrabă un monolog, el întreba, el răspundea, el oferea soluţii; un fel de Gică Hagi). De ce pentru aceeaşi infracţiune unii intră în puşcărie şi alţii nu? De ce pentru unii dintre bolnavi sistemul are bani, iar alţii mor cu zile? De ce ajung în funcţii publice numai incompetenţi? De ce un vot egal un vot? De ce „Proşti, dar mulţi” are mai multă trecere decît „Mulţi, da’ proşti”? De ce…?

Ei bine, cînd m-am dat jos din microbuz, deja planul Amendamentului Dawson era creionat în cea mai mare parte. Pe Dawson, ca personaj, îl aveam deja şi vă pot spune cu mîna pe inimă că-mi este relativ simpatic (avînd în vedere politicienii din viaţa de zi cu zi cu care am reuşit să-l compar, nici nu e prea greu). E lipsit de ipocrizie – pentru el nu există egalitate, indiferent cît ar încerca politicienii să ne convingă de contrariu (ei înşişi sînt o dovadă că nu există egalitate). Dawson se implică, fie că ne place sau nu. Şi, mai mult decît orice politician real, se supune legii (n-o să vedeţi asta prea curînd în România). Dawson recunoaşte cu seninătate că sistemul pus la cale de el nu e perfect, ci perfectibil, dar că trebuia început de undeva. Îşi asumă greşelile, dar nu are intenţia să stea pe loc, mereu în mişcare, mereu în slujba naţiunii. „Nu pot spune că-mi place ceea ce fac, dar cineva trebuia s-o facă şi pe asta. Şi mă bucur că eu sunt ăla”… Cam ăsta e Dawson. Pentru lămuriri suplimentare vă invit să consultaţi volumele seriei Predestinare genetică, ocazie cu care o să aflaţi şi povestea numelui lui Dawson (cam sinistră, e drept, dar adevărată).

Decorul a fost stabilit de la bun început. Catacombe şi canalizări dezafectate, astfel termenul de „subteran” este mai bine acoperit. Iar personajele au apărut unul cîte unul. Eroul principal, cam şters, aşa cum sugerează şi încadrarea în ierarhia Dawson. Vînători de recompense: recunosc că mă atrage subiectul.

Pentru mine, Amendamentul Dawson, mai mult decît o încercare pe tărîm literar, a fost şi posibilitatea de a mă aventura în teritorii pe care nu le explorasem pînă atunci şi nici nu intenţionasem. A fost prima mea întîlnire cu proza scurtă. La început a fost provocarea lansată de Michael Haulică – aşa e, Michael este omul care mişcă oamenii şi lucrurile în direcţia potrivită – de a scrie o poveste pentru Nautilus. O provocare la care am răspuns cam greu, dar am răspuns. Şi, după ce am făcut-o, am descoperit proza scurtă. Drept dovadă, am în CV un număr de proze scurte. Şi încă mai vin.

 Oricît ar părea de puţin probabil, povestea a fost scrisă după roman. Şi mi-a dat cumplite bătăi de cap; ore întregi în faţa calculatorului pe ecranul căruia nu puteam citi decît titlul. Şi nimic mai mult. Dar, pînă la urmă, mi-a reuşit (am convingerea asta, aşa e). Şi, odată pornită avalanşa, e cam greu de oprit.

Ciprian Mitoceanu

Romanul Amendamentul Dawson poate fi achiziţionat în format electronic de aici.