Convorbiri literare SF despre starea naţiunii (1)

Am avut în zilele din urmă parte de interviuri multe, care ar putea oferi o fotografie a stării SF-ului de la noi la ora actuală. Multe lucruri interesante în aceste convorbiri, dar, mai ales, o posibilă sumare a „stării naţiunii” SF&F româneşti. Să le luăm pe rînd…

Schimbarea de coordonator la revista SRSFF se simte şi e de bun augur. Dacă pînă de curînd, interviurile care puteau fi citite aici erau în majoritatea lor covîrşitoare traduceri de prin reviste virtuale de-afară, în ultimele zile am putut citi nu mai puţin de patru interviuri inedite şi proaspete, realizate de Cristian Tamaş cu editorii Mugur Cornilă (de la Eagle) şi Cosmin Perţa (de la Tracus Arte), dar şi cu scriitorii (şi traducătorii) Antuza Genescu şi Marian Truţă.

Din interviul cu Mugur Cornilă am reţinut un adevăr atît de acut valabil în zilele noastre, la noi în branşă:

Stau câteodată şi mă mir câte au putut să scrie unii despre aceste iniţiative şi cât de puţini s-au zbătut ca să le promoveze cu adevărat sincer. Şi aici vin din nou cu povestea aia despre iniţiativa românească: sunt unii pe alte meleaguri care, dacă se ridică ceva de valoare din comunitatea lor, îşi încovoaie spinările (simbolic vorbind) ca acel ceva să fie propulsat şi să aibă pe ce să se sprijine. Nu este nici o ruşine, nu există invidie, nu există idei preconcepute. Aici, în România, primeşti doar bocanci în gură şi scuipături printre dinţi. Dacă se poate, pe furiş, ca cel lovit să nu se prindă de unde a venit „imboldul”. Este valabil pentru orice domeniu.

Antuza spune şi ea un mare adevăr (în plus faţă de o mulţime de alte lucruri interesante):

Cuplurile se ceartă în bucătărie, se împacă în dormitor şi se ceartă din nou în camera de zi, la televizor. Aşa se întâmplă şi în fandomul românesc, care a dobândit o culoare stranie, un cenuşiu insalubru. Unii se complimentează când se întâlnesc faţă în faţă, apoi se umplu de noroi pe un site/blog/revistă. Asta e situaţia pe planul relaţiilor din fandom. Dacă ele s-ar îmbunătăţi, am avea, poate, mai multe întâlniri naţionale. Noi însă avem doar ifose şi frustrări şi pretindem să ni se ridice statui ori să ni se facă temenele. S-au accentuat frustrările unora care nu produc SF, ci doar critică la modul veninos, deconstructiv, deşi ar avea capacitatea intelectuală să se ocupe de lucruri pozitive. Pe lângă asta, suntem în criză de fani dedicaţi. Cititorul poate să fie fan, dar fanul nu trebuie să fie doar cititor.

Despre interviul cu Cosmin Perţa nu-s prea multe de spus. Omul e plin de bune intenţii, dar posedă în mod vădit, deocamdată, o cunoaştere cam limitată a arealului F&SF românesc şi este animat de un idealism înduioşător, exemplificat prin dezideratul exprimat cu candoare:

Eu aştept să vorbim în următorii ani despre primul roman românesc tradus în peste 20 de limbi şi vândut în peste 1.000.000 de exemplare.

Last but not at all least, Marian Truţă mi-a atras atenţia printr-un compliment extraordinar:

Editorul român de sefe este un supravieţuitor pur sânge într-o iarnă nucleară. Într-o ţară în care numărul de cititori scade de la an la an, să te încumeţi să publici sefe presupune o doză însemnată de nebunie. Mai ales dacă scoţi autori români. Din acest punct de vedere, mă înclin în faţa editorilor de sefe care publică români.

•

Altă revistă, alt interviu. Mai exact, în Gazeta SF de la Suceava, unde Eugen Lenghel stă de vorbă cu editorul şi scriitorul Bogdan Hrib, care spune, ca răspuns la nişte întrebări ce repetă în mare măsură întrebări din interviurile din SRSFF (nefiind vorba neapărat de o calchiere, ci de nişte subiecte de interes acut):

Neîncrederea publicului în autorii români e deja o boală cronică. Mă rog, pe ici, pe colo, pare că ar fi apărut semnale de însănătoşire, dar sunt cam pe modelul cu floarea care nu face primăvară… Aştept să văd că vom avea 50 de autori români care vând peste 10.000 de exemplare pe an. Sper să nu fie o situaţie SF? Neîncrederea publicului? Cred că este un pic de snobism. Sau mai mult. Există şi o cauză obiectivă: o mulţime de volume apărute în regie proprie, adică plătite de autor, care urmează apoi calea gratuităţilor, care nu prea sunt citite de nimeni pentru că nu au mare valoare… Probabil că amestecul de valoare cu nonvaloare a speriat cititorii români.

•

În sfîrşit, un alt editor, Michael Haulică, îi răspunde lui Nicu de la FanSF, atunci cînd entuziastul fan nr.1 îi cere un scurt discurs:

Discurs e cam mult și chiar nu sînt pregătit. Dar cred cu tărie în sefeul românesc (SF, fantasy și toate subgenurile, ca să nu mai despicăm firul în patru), cred în scriitorii români de gen, în cei vechi și în cei noi deopotrivă, cred că oricîte reviste și oricîte edituri am avea niciodată nu vor fi prea multe și, mai ales, cred că e loc sub soare pentru toți, că nimeni nu ia locul nimănui, nimeni nu devine mai frumos, mai deștept și mai talentat dacă pune umărul la prăbușirea altuia sau dacă se face că nu-l vede, cred că sîntem niște fraieri orgolioși că ne certăm toată ziua și nu avem răbdare să-l ascultăm și pe celălalt, iar cînd cineva ne contrazice, în loc să vedem dacă nu cumva are dreptate, ne grăbim să-i dăm în cap și să-l considerăm dușman al poporului, cred că ceea ce face fiecare se adună cu ceea ce fac ceilalți și numai așa, dar NUMAI AȘA, vom putea fi cîndva o “literatură“ și nu doar niște indivizi care încearcă marea cu degetul, cred că traducerile ne fac să fim cetățeni ai lumii, să trăim în interiorul literaturii mondiale, ne ajută să nu fim ridicoli cînd propunem una sau alta publicului și că traducerile întotdeauna au contribuit la creșterea valorii operelor autohtone (și niciodată nu le vom mulțumi îndeajuns traducătorilor), cred că se poate trăi din scris în România, o spun și o repet de ani de zile și încă nu m-a contrazis nimeni cu argumente, nu mi-a arătat nimeni pe cineva care a vîndut 30.000 de cărți într-un an și n-a avut ce mînca (nici în America nu se fac bani cu 200 de exemplare vîndute), cred că niciodată n-a fost mai ușor să te afirmi ca scriitor decît azi, cînd există 8 (OPT!) reviste care publică proză F&SF (sper să le fi numărat bine!), cred că dacă ai un text bun nu se poate să nu existe o revistă care să-l aprecieze și să-l publice, cred că ne apropiem de vremea în care vom avea reviste care plătesc autorii, iar autorii vor ști să aleagă revistele spre care să se îndrepte, etapă cu etapă, cred că anul ăsta au apărut cîteva cărți românești foarte bune și nu mă împiedică nimic să cred că la anul poate vor mai apărea și altele și… și… Despre lucrurile urîte nu vorbim, da? Important e ce facem bine, ce construim, ce oferim celorlalți.