Cea mai importantă trilogie din istoria SF-ului?

M. John Harrison a ajuns cunoscut datorită universului fantastic din Viriconium. Povestirile şi romanele care aparţin acestui univers au produs un asemenea cutremur în literatura fantasy, aflată în anii ’70 într-o blazată amorţeală, încît cu greu poţi găsi acum lucrări speculative care să nu conţină urme ce să ne ducă spre scrierile autorului britanic. China Miéville, unul dintre cei mai importanţi scriitori de literatură speculativă din ultimii ani, îl citează pe M. John Harrison, alături de Mervyn Peake, drept cea mai importantă influenţă. Miéville spune că Harrison a avut un rol hotărîtor în formarea lui şi sînt sigur că acest lucru este valabil pentru mulţi alţi scriitori, chiar dacă într-o măsură poate mai mică. Însă, în ciuda a ceea ce înseamnă Viriconium pentru literatura speculativă, părerea mea este că lucrările cele mai importante ale lui Harrison sînt, de departe, cărţile aparţinînd seriei Kefahuchi Tract. Nu ştiu dacă M. John Harrison va scrie ceva mai bun, dar Light, Nova Swing şi Empty Space sînt trei romane perfecte care pot încununa fără probleme o carieră literară. Ele ar putea deveni peste ani cea mai importantă trilogie din istoria SF-ului şi am speranţa că vor fi considerate chiar unele dintre cele mai bune creaţii literare din prima parte a secolului XXI.

Acţiunea trilogiei, care face parte din genul space-opera, are în centru Kefahuchi Tract, o porţiune a spaţiului cosmic ce se întinde pe mulţi ani lumină. Acest Tract este o singularite fără „event-horizon”, o zonă care creează rupturi în realitate şi care a atras numeroase specii inteligente timp de miliarde de ani.

Deşi nu există legături directe între volume, parcurgerea întregii serii este esenţială pentru înţelegerea completă atît a universului, cît şi a cărţilor individuale. Însă cele trei romane sînt destul de diferite între ele, primul fiind o space-opera în toată puterea cuvîntului, al doilea este un crime/noir, iar Empty Space le combină pe cele două.

În Light (premiul James Tiptree Jr. 2002) avem parte de o poveste foarte complexă, formată din trei fire narative şi trei personaje centrale. Primul fir narativ se petrece în 1999, „înainte de sfîrşitul mileniului” şi ni-l prezintă pe Michael Kearney, un fizician de geniu, care în unele nopţi este un criminal în serie. Celelalte două fire narative se petrec în 2400, în jurul Kefahuchi Tract. Într-unul o întîlnim pe Seria Mau, un tînăr pilot, care de fapt este o întreagă navă misterioasă pentru care şi-a sacrificat umanitatea, iar în celalalt pe Ed Chianese, un „twink”, care-şi trăieşte majoritate vieţii într-o realitate virtuală, dar care a fost în trecut unul dintre cei mai buni piloţi care au existat de cînd omenirea a început cucerirea spaţiului.

Mă voi opri aici cu descrierea acţiunii pentru a nu vă strica plăcerea de a o descoperi singuri. Deşi abia cu ultimele pagini ceea ce se întîmplă celor patru personaje va fi dezvăluit, restul cărţii este atît de fascinant, atît de bine scris, încît aproape că nici nu te mai interesează ca acţiunea să capete vreun sens; eşti perfect mulţumit să te plimb cu ochii mari de uimire prin formidabila creaţie a lui Harrison. Trebuie însă să aveţi răbdare cu primul sfert din Light, care pare de neînţeles; după aceea universul începe să se lumineze şi lucrurile din el vor prinde să capete contur.

Deşi voi vorbi in extenso despre toate trei cărţile, mă voi feri de absolut orice spoiler. Nu am să încerc să lămuresc acţiunea romanelor, ci să mă refer la legăturile dintre acestea, la faptul că, luate împreună, formează un univers formidabil, plin de relevanţă pentru lumea actuală.

Light şi Nova Swing s-au tradus la noi la editura Tritonic. Traducătorii, din nefericire diferiţi, nu au făcut o treabă rea, dar această serie este atît de dificil de tradus, încît are clar nevoie de un traducător care nu doar să iubească science-fiction-ul, ci şi să-l fi citit în cantităţi enorme, pentru a cunoaşte cu ce se mănîncă space-opera, un subgen pe care Harrison practic îl reinventează cu această trilogie.

Dacă Light este o adevărată space-opera, cu călătorii superluminice şi nave spaţiale complexe, Nova Swing (premiul Arthur C. Clarke 2006) este mai mult un roman crime/noir, ce se petrece într-un singur port naval/spaţial. Dacă în Light ne aflăm pe „plaja” şi pe planetele ce înconjoară pe mulţi ani lumină Kefahuchi Tract, în Nova Swing personajele merg pe străzi întunecate şi prin baruri pitoreşti. Dacă Light studia macro-efectele Kefahuchi Tract asupra unei porţiuni importante din galaxie, Nova Swing priveşte ca printr-un microscop ceea ce se întîmplă cu un oraş şi cu locuitorii lui, dacă acesta se află într-un contact permanent şi continuu cu această disfuncție a realităţii. Pentru că Saudade (un minunat cuvînt portughez care s-ar traduce prin „nostalgia pentru un trecut care nu a existat”) este singurul oraş cunoscut care se intersectează direct cu Kefahuchi Tract.

Vic Serotonin este un ghid ilegal care oferă doritorilor plimbări periculoase prin această „zonă”, de la marginea oraşului Saudade. Numai că ultimul lui client pare să fie o femeie mai imprevizibilă chiar şi decît Kefahuchi Tract. Vic Serotonin, se vede prins între jocurile dintre Lens Aschemann, un inspector de poliţie care seamănă perfect cu Einstein, fascinant de „zonă” şi de ceea ce iese din ea, şi Paulie DeRaad, cel mai puternic dintre contrabandiştii cu obiecte din „zonă”.

Un microscop ca acela din Nova Swing dă ocazia descompunerii realităţii în toată incertitudinea ei cuantică. Putem cunoaşte cu adevărat realitatea sau această cunoaştere este iluzorie? Fascinaţia personajelor pentru ceea ce se întîmplă în „zonă”, este fascinaţia noastră în faţa realităţii, cu tentaculele ei în care avem impresia că sîntem liberi. Iar Nova Swing nu ne va spune pînă la urmă nimic despre Kefahuchi Tract, ci despre personaje, despre temerile lor, despre disperările lor, despre încercările lor de a stabili relaţii cu alţi oameni şi astfel de a stabiliza realităţile în ceva care se poate cunoaşte şi se poate prezice.

În 2012 Harrison a publicat Empty Space, concluzia trilogiei Kefahuchi Tract. Am observat că unii cititori au parcurs doar Empty Space, fără să fi citit înainte Light şi Nova Swing, însă nu vă sfătuiesc să faceţi acelaşi lucru. Chiar dacă lectura doar a celui de-al treilea volum nu vă va împiedica să savuraţi proza, imaginile şi universul creat de Harrison, nu veţi înţelege mai nimic din poveste, care, chiar şi avînd Light şi Nova Swing foarte proaspete în minte ca şi mine, este teribil de complicată, făcută parcă special ca să-i inducă cititorului stări profunde de confuzie.

Dacă Light a fost o space-opera, iar Nova Swing un crime/noir, Empty Space combină cele două subgenuri. Ca structură, Empty Space seamănă cu Light, pentru că are tot trei fire narative. Primul, la fel ca şi în primul volum, se petrece într-un viitor apropiat, după colapsul economic, avînd ca şi personaj principal pe Anna Waterman, fosta soţia a fizicianului ucigaş în serie, Michael Kearney, cu care am făcut cunoștință în Light şi care este responsabil pentru ecuaţiile care au dus la colonizarea spaţiului.

Al doilea şi al treilea fir narativ încep în Saudade, oraşul-port din Nova Swing. Personajele principale sînt patru dintre personajele secundare din cel de-al doilea volum al seriei. Astfel, într-unul dintre firele narative o întîlnim pe „The Assistant”, femeia „upgradată” aproape la un supraom, adjuncta inspectorului Aschemann din Nova Swing. Firul narativ în care apare „The Assistant” este tot un crime/noir, în care aceasta investighează mai multe crime misterioase, asasinarea unor contrabandişti, ale căror cadavre sînt lăsate plutind în aer şi dispărînd încet din realitate.

Celelalte personaje apar în al treilea fir narativ şi sînt Fat Antoyne, Liv Hula şi Irene, foştii prieteni şi colegi de bar ai lui Vic Serotonin din Nova Swing. Aceştia transportă pe nava lor mici obiecte de contrabandă, ducînd o viaţă pitorească şi lipsită de griji pînă în momentul în care acceptă nişte obiecte misterioase care provin tocmai de la contrabandiștii omorîţi.

Dacă Light şi Nova Swing se află la capete opuse, într-o minunată contradicţie, şi sînt folosite de Harrison pentru evidenţia şi colora diferenţele dintre universul cosmic şi universul uman, Empty Space aduce practic împreună primele două cărţi, într-o simfonie a necunoscutului uman şi cosmic. Empty Space scrie o partitură dificilă şi frumoasă a imposibilităţii cunoaşterii viitorului, a trecutului care nu este decît o sumă de amintiri ceţoase, dar şi a prezentului, cu infinitatea lui de influenţe asupra minţii umane, ale cărei răspunsuri descompun realitatea pentru a o recompune apoi în ceva subiectiv şi diferit. Deşi trecutul influenţează viitorul şi, conform fizicii cuantice, şi viitorul poate influența trecutul, aceste influenţe sînt în afara puterii de interpretare a minţii umane. Fiecare dintre noi sîntem un univers, iar marginea lui, Tractul Kefahuchi al fiecăruia, se află la intersecţia cu ceilalţi oameni. Însă deşi ne intersectăm, posibilitatea de a ne înţelege cu adevărat unii cu alţii este aproape imposibilă. Empty Space este plin de disperarea necunoscutului, a incertitudinii şi a neînţelegerii, însă personajele din ea, la fel ca fiecare dintre noi, merg înainte şi încearcă să găsească logică şi stabilitate, chiar şi acolo unde acestea nu se pot găsi.

Nu vă aşteptaţi însă la un final adevărat, care să răspundă la nenumăratele întrebări ridicate de primele două cărţi. Empty Space se mai numeşte şi A Haunting, pentru că trecutul, prezentul şi viitorul se bîntuie reciproc şi pe vecie. La fel ca şi în această trilogie, nimic nu se încheie cu adevărat în univers. Nici măcar poveştile şi vieţile fiecăruia. Fiecare timp este bîntuit de celelalte într-o permanentă şi perfectă indecizie. Şi, la fel cum fiecare fiinţă umană are propria realitate, la fel şi „non-finalurile” din ultimele pagini ale lui Empty Space, vor fi interpretate diferit de fiecare cititor. Nimic nu este clar şi final în univers, după cum ne arată frumoasa demonstraţie a lui Harrison, iar arta foarte bună este mai puţin clară şi finală de orice altceva.

Trilogia Kefahuchi Tract abundă de idei interesante, de la efectele actualei crize economice asupra familiei şi a individului, pînă la evoluţia viitoare a actualelor tendinţe din ingineria genetica sau a sacrificiilor pe care fiinţa umană trebuie să le facă pentru a putea naviga printre stele. Însă în ciuda acestor idei şi întrebări, cea care străluceşte cel mai puternic este proza. Sexy, murdară, cu pumni teribili care-ţi opresc răsuflarea şi cu mîngîieri care-ţi taie picioarele, cuvintele lui Harrison construiesc probabil cea mai formidabilă proză pe care science-fiction-ul a dat-o de la naştere şi pînă acum. Cu aceste trei cărţi în mînă aş avea curajul să mă înfrunt în materie de proză cu oricare dintre scriitorii în viaţă, indiferent dacă scriu literatură speculativă sau realistă. Aşa cum a spus Samuel Delany „în science-fiction, sintagma «lumea ei a explodat», poate să însemne că viaţa personajului feminin a suferit schimbări neaşteptate, dar şi că întreaga planetă a fost distrusă”. Astfel, toate cuvintele lui Harrison, toate metaforele lui, pe lîngă că pot avea înţelesurile din literatura realistă, pot căpăta toate nuanţele posibile ale viitorului (a broda în Empty Space nu înseamnă numai a coase, a născoci, a ticlui, ci şi tehnica pentru care se schimbă ADN-ul unei fiinţe), trăgîndu-l pe cititor, ca un cîntec de sirenă, în fabuloasa lume aşternută pe hîrtie de scriitorul englez. Şi, dacă acesta va reuşi să scape, nu va scăpa neschimbat, pentru că ceea ce face M. John Harrison este artă în cel mai profund sens al cuvîntului.

Paul McAuley a dat o foarte fascinantă şi interesantă definiţie a Noii Space-Opera:

„Noua space-opera – noua space-opera de calitate – jefuieşte cu veselie temele şi jucăriile vechii şcoli, le recondiţionează cu ştiinţa de ultim moment, şi le integrează în naraţiuni epice unde poveştile intime, umane, sînt la fel de relevante ca şi fundalurile widescreen baroce, pe care ele îşi aruncă umbra. Nu există nici imperii, nici tehnocraţii rigide dominate de o singură Mare Idee în noua space opera; ca şi cyberpunk-ul, acest gen este eclectic şi pluralist, precum şi infuzat cu sensibilitatea tipică secolului XXI care spune că centralizarea nu va rezista, că schimbarea determinată de tehnologie este continuă şi avansează pe o mie de fronturi, că o anumită formă de singularitate post-umană se apropie cu repeziciune sau s-ar putea ca deja să se fi întîmplat. Mai mult decît orice, poveştile ei conţin un sentiment vertiginos al timpului arhaic, al faptului că Galaxia nu este o scenă goală în care oamenii să-şi poate face liniştiţi de cap, ci este o groapă de gunoi plină de ruinele şi minunile abandonate ale civilizaţiile anterioare, mai puternice.”

Este o definiţie foarte frumoasă şi cred că surprinde foarte bine ce fac cei mai talentaţi exponenţi ai acestui subgen: Iain M. Banks, Alastair Reynolds, Paul McAuley şi M. John Harrison. Datorită lor, noua space-opera a devenit genul meu literar preferat, pentru că vorbeşte mai bine decît oricare altul despre fiinţa umană actuală, despre temerile şi visurile ei, despre sîmburii actuali ai evoluţiei viitoare şi despre impactul ştiinţei şi al tehnologiei, atît asupra umanităţii cît şi asupra omului. Cărţile aparţinînd trilogiei Kefahuchi Tract respectă perfect această definiţie, spunînd poveşti umane minunate şi relevante, pe un fundal baroc, eclectic şi pluralist, lipsit de un centru, cu schimbări rapide, în valuri declanşate de tehnologie, cu o singularitate posibilă, un timp arhaic şi cu ruinele şi minunile unor civilizaţii dispărute de milioane de ani.

Din fericire, SF-ul nu are atît de multe trilogii ca şi fantasy-ul. Însă, tot din fericire, trilogia Kefahuchi Tract a fost scrisă, există şi astfel poate îmbogăţii în mii de feluri atît literatura speculativă, cît şi întreaga arta care se numeşte literatură în general.

Tudor Ciocârlie

•

M. John Harrison – Light – hardcover, 336 pagini, ISBN 9780575070257, Gollancz, 2002 • Nova Swing – hardcover, 304 pagini, ISBN 9780575070271, Gollancz, 2006 • Empty Space – hardcover, 320 pagini, ISBN 9780575096301, Gollancz, 2012