Mark Charan Newton – Nights of Villjamur (Legends of the Red Sun 1) – Tor, 2009

Dacă a doua jumătate a secolului XX a fost marcată în fantasy de imitarea cu un succes mai mare sau mai mic a lui Tolkien şi aşa-zisa trilogie a lui (este interesant că nebunia cu seriile fantasy a început de la un roman care a fost tăiat în trei din simplul motiv că o carte “uriaşă” de 700 de pagini nu putea fi vîndută întreagă la acea vreme), sfîrşitul secolului XX şi începutul celui XXI ne-a oferit o mulţime de încercări de a rupe epic-fantasy-ul de moştenirea atît de puternică a scriitorului britanic. Pe multe dintre aceste încercări le-am găsit complet nesatisfăcătoare, dar în timp mi-am dat seama că insatisfacţia nu e legată de cărţile în sine, ci de un gen literar a cărui structură îi dă mari bătăi de cap în a fi relevant în zilele noastre şi care îi oferă scriitorului foarte puţine pîrghii în a crea un adevărat obiect de artă. Unul dintre puţinii scriitori care a reuşit să facă ceva interesant şi nou cu acest gen, a fost Daniel Abraham cu cvartetul The Long Price, dar din păcate desprinderea de drumurile familiare şi cunoscute a dus la vînzări mai mult decît slăbuţe şi la întoarcerea pînă la urmă la The Dragon Path şi la forma clasică a epic-fantasy-ului.

Una dintre cele mai noi încercări îi aparţine lui Mark Charan Newton şi seriei lui numită Legends of the Red Sun. Acţiunea din primul volum se petrece în Villjamur, capitala Imperiului Jamur, ai cărei locuitori se pregătesc pentru ceea ce se pare că va fi o Eră Glaciară. Frica de îngheţul care vine, însoţit se pare de o invazie dintr-un alt univers, paranoia împăratului Johynn Jamur şi pumnul de fier cu care consiliul imperiului condus de Cancelarul Urtica controlează oraşul creează o atmosferă apăsătoare şi periculoasă, care este fundalul perfect în care Newton îşi aşază multitudinea de personaje şi multiplele fire ale acţiunii: moştenitoarele imperiului, Rika – retrasă într-o mănăstire, şi Eir – care pare copilăroasă şi naivă, Brynd – comandantul albinos şi homosexual al trupelor de elită Night Guard, ale cărui misiuni sînt toate mult mai periculoase decît par la prima vedere, Jeryd – un investigator dintr-o rasă umanoidă care trăieşte mult mai mult decît oamenii, prins în mijlocul unor crime ciudate asupra unora dintre cei mai puternici oameni ai oraşului, Randur – un locuitor al insulelor, arătos şi seducător, care devine maestrul de dans şi sabie al fiicei celei mai mici, Eir, şi care începe o călătorie ce îi va schimba complet viaţa, magicianul Dartun – conducătorul ordinului Equinox, a cărui frică de moarte îl va face să pornească pe drumuri periculoase şi întunecate, Papus – liderul celui mai puternic ordin din Villjamur, Dawnir – al cărui singur ţel este să-l oprească pe Datun, Jurro – singurul supravieţuitor cunoscut al rasei Dawnir, ale cărei miracole tehnologice au intrat în legendă, Tuya – o prostituată care deţine un talent periculos, Tryst – partenerul inspectorului Jeryd, gelos pe avantajele rasei acestuia.

Am încercat să arăt în sumarul de mai sus cîte ceva din universul aglomerat, claustrofob şi derutant care îi reușește lui Newton foarte bine. Autorul, de fapt un fan înflăcărat al lui China Miéville, încearcă în această carte să aducă în epic fantasy sentimentul de înstrăinare, de neclaritate şi relativitate a percepţiilor atît de specifică genului New Weird (el chiar împrumută de la Miéville rasa zburătoare Garuda). Este o abordare noua şi interesantă, dar, din păcate, integrarea celor două genuri literare nu se realizează pînă la capăt (deşi mă întreb dacă genotipurile lor sînt compatibile şi dacă se poate naşte ceva nou din împerecherea lor). Ai impresia că Newton scrie New Weird, apoi îşi aminteşte că vrea să scrie epic fantasy şi sare la acest gen, uitînd de primul pentru multe pagini. E greu totuşi de făcut o analiză după parcurgerea numai a primei cărţi. Iar neclaritatea ei nu te face decît să-ţi doreşti să citeşti şi următorul roman din serie.

Proza este mai mult decît decentă pentru un debut, autorul apropiindu-se în unele pasaje de lirismul şi nostalgia din Viriconiumul lui M. John Harrison. E adevărat că unele personaje sînt mai bine conturate decît altele, dar nu ai cum, în 400 de pagini, să te ocupi cum trebuie de toate douăzeci şi, în final, acest lucru poate merge foarte bine cu atmosfera înghesuită şi paranoică din Nights of Villajmur. În ciuda multelor personaje cu care jonglează, autorul reuşeşte destul de bine să încheie toate firele acţiunii pînă la final, dar şi să lase multe portiţe pentru continuare.

Pînă la urmă, Newton nu reuşeşte să facă ceva complet proaspăt din epic fantasy. Din fericire însă, Nights of Villajmur este o încercare mai mult decît meritorie. Dacă în ultimii ani, din toate seriile fantasy începute, în afară de A Song of Ice and Fire nu am citit decît primul volum, în ultimele luni am citit două romane, The Steel Remains, de Richard Morgan, şi Nights of Villjamur, ale căror continuări le voi citi cu siguranţă. Iar asta îmi dă speranţe, dacă nu într-o reînnoire a genului, măcar într-o moarte frumoasă.

Notă: 4/5.

Tudor Ciocârlie

Nota redacţiei: O altă recenzie a acestui volum poate fi citită aici.