În presa internațională (inclusiv bloguri) au tot apărut, de le începutul anului, bilanțuri și liste ale celor mai bune cărți ale anului trecut.
Astfel, pe site-ul revistei Locus, Jeff VanderMeer (două premii World Fantasy și multe alte nominalizări ca scriitori și editor) și Adam Roberts (trei nominalizări la Premiul Arthur C. [...]
În presa internațională (inclusiv bloguri) au tot apărut, de le începutul anului, bilanțuri și liste ale celor mai bune cărți ale anului trecut.
Astfel, pe site-ul revistei Locus, Jeff VanderMeer (două premii World Fantasy și multe alte nominalizări ca scriitori și editor) și Adam Roberts (trei nominalizări la Premiul Arthur C. Clarke) își desemnează preferințele după chipul și asemănarea fiecăruia dintre ei.
Concluzia lui VanderMeer este că dincolo de tendințe și de tipare „e vorba despre fericita fragmentare a genului și consolidarea vocilor singulare. Nu există o coeziune, un punct de convergență, nu există o cale unică, și asta este o caracteristică dătătoare de speranță“.
Pe lista lui cu cele mai bune romane fantasy ale lui 2010 sînt autori mai puțin cunoscuți publicului român, autori care nu sînt producători de bestselleruri la foc automat, autori care ș-ar găsi drumul mai repede prin teritoriile mainstream decît prin cele ale genului. Pe primele trei locuri VanderMeer clasează romanele The Golden Age, al cehului Michal Ajvaz, The Narrator, de Michael Cisco și Redemption in Indigo, de Karen Lord (Premul William L. Crawford 2011 pentru acest roman de debut fantasy) . Printre ceilalți nominalizați se numără Felix Gilman, N.K. Jemisin, Richard Kadrey, Thomas Mullen, Nnedi Okorafor, Johanna Sinisalo și un singur autor publicat în limba română, Peter Straub.
Pentru ramura SF, Locus l-a invitat pe scriitorul britanic Adam Roberts să facă lista celor mai bune 10 romane apărute în 2010. El crede că în ultima vreme membrana care separă sefeul de mainstream este tot mai permisivă, și consideră asta a fi o veste bună. De asemenea, mai constată că sefeul e din ce în ce mai globalizat, romane excelente fiind scrise și în alte limbi decît engleza.
Printre romanele clasate de Roberts în Top 10 se află: Zoo City, de Lauren Beukes, The Dervish House, de Ian McDonald, The Quantum Thief, de Hannu Rajaniemi (autor finlandez), Our Tragic Universe, de Scarlett Thomas, How To Live Safely In A Science Fictional Universe, de Charles Yu. Din nou, autori nepublicați la noi, cu excepția lui Scarlett Thomas (trecută totuși neobservată cu al ei roman Sfîrșitul domnului Y, apărut la RAO în 2009) și Ian McDonald (care are niște povestiri publicate prin antologiile lui Gardner Dozois de la Nemira).
Se pare că editurile românești au rămas încremenite într-o listă de autori, care se vînd, nimic de zis, dar care îi împiedică pe cititorii români să afle că, în ultima vreme, noțiunea de F&SF s-a mai schimbat, că apropierea de mainstream nu înseamnă acțiune palpitantă și idei digerate doar de fizicieni, informaticieni și ingineri, ci talent și pricepre în arta cuvintelor și a înțelesurilor de dincolo de ele, lucruri despre care se spune că sînt literatură.
Vremea în care inginerii scriau pentru ingineri, fie și SF, a trecut cam de mult, problema e să înțelegem și noi asta. Noi, cititori și editori deopotrivă.
O surpriză plăcută pentru mine la începutul lui 2011 a fost pelicula Never let me go, lansată anul trecut la diverse festivaluri de film şi ignorată complet de distribuitorii români. Cel mai probabil o să treacă aproape neobservată la noi.
Povestea este plasată într-o societate distopică de după [...]
O surpriză plăcută pentru mine la începutul lui 2011 a fost pelicula Never let me go, lansată anul trecut la diverse festivaluri de film şi ignorată complet de distribuitorii români. Cel mai probabil o să treacă aproape neobservată la noi.
Povestea este plasată într-o societate distopică de după 1950, cînd transplantul de organe şi clonarea au devenit posibile. Elementele SF ale filmului sînt aduse într-un plan inferior, apar mai degrabă ca note de subsol, dar sînt cele care realizează cadrul şi setează toate condiţiile pentru evoluţia personajelor, căci aici este pus accentul, pe trei personaje: Kathy (Carey Mulligan), Ruth (Keira Knightley) şi Tommy (Andrew Garfield). Cei trei sînt colegi la Heilsham, o şcoală cu o atmosferă dictatorială, cu o organizare desăvîrşită şi copii care răspund la unison saluturilor venite din partea directoarei. Elevii par că duc o viaţă normală, dar sînt crescuţi foarte atent într-un glob de sticlă, privaţi de informaţii referitoare la lumea de dincolo de porţile liceului. Una din profesoare le dezvăluie într-un mod foarte cinic (şi prea devreme?) scopul vieţii lor: au fost creaţi pentru a deveni donatori de organe, iar viaţa lor va fi una scurtă, cu o destinaţie precisă. Imi permit acest „spoiler” deoarece este inclus în trailer şi oricum nu “situațiile neprevăzute” sînt esenţiale în acest film.
Cei trei sînt mutaţi la „Căsuţe” la împlinirea majoratului, unde aşteaptă începutul donaţiilor. Aceştia fac parcă parte dintr-un microcosmos ermetic, rarele interacţiuni cu ceilalţi oameni fiind deosebit de reci, fiind văzuţi de cele mai multe ori ca „sărmane creaturi”. Toţi sînt dominaţi de o naivitate copilărească şi o sinceritate crudă, rezultatul direct al educaţiei primite.
Dialogurile sînt oribil de amabile, rareori dure, în stil englezesc: ţi se răspunde cu amabilitate în orice situaţie, însă te aştepţi să fii înjunghiat pe la spate, iar atacatorul să-şi păstreze zîmbetul amabil forţat şi atunci cînd tu eşti deja întins pe podea. Se vorbeşte senin de „finalizare” (decesul cauzat de donaţii) – momentul în care clona îşi îndeplineşte scopul pentru care a fost creată.
Un film atipic, dureros de la un capat la altul, incomod, în care personajele par împacate cu scopul lor, iar puţinele momente de zbucium se consumă într-o furie tăcută, înecată în sine. Singurul care izbucneşte este Tommy, urlînd o dată în curtea şcolii cînd este lăsat pe dinafară pentru un meci de fotbal (o furie adolescentină, energică, trecătoare), iar a doua oară mulţi ani mai tîrziu, pentru a închide cercul, cînd își dă seama că drumul pe care îl urmează nu are poteci ocolitoare sau ramificaţii, ci are o singură destinaţie – aici urletul devine deznădăjduit, ultima reacţie a persoanei care se îndreaptă inexorabil spre sfîrşitul care i-a fost pregătit încă dinainte de naştere şi care îşi cere printr-o ultimă zvîcnire dreptul la viaţă.
Filmul este o ecranizare după romanul lui Kazuo Ishiguro şi este unul dintre cele mai triste filme pe care le-am văzut în ultima vreme, dar foarte reuşit din toate punctele de vedere. Supriza a fost cu atît mai mare avînd în vedere că regizorul Mark Romanek mai are doar două filme la activ (One Hour Photo, cu Robin Williams în rolul principal, şi Static), în rest realizînd doar diverse documentare muzicale (cu Weezer, Red Hot Chili Peppers, Morissey, Madonna sau Michael Jackson). În schimb, scenaristul Alex Garland a lucrat la 28 days later, Sunshine sau The Beach.
Legat de actori, am fost foarte impresionat de prestaţia lui Andrew Garfield, care o să fie noul Spiderman odată cu următorul film al seriei, programat să apară anul viitor. Carey Mulligan (An Education, Wall Street – Money never sleeps) face de asemenea un rol deosebit, mult peste ce am văzut în Wall Street.
Muzica superbă, peisajele tomnatice, închise şi visătoare creează o atmosferă tulburătoare, aproape sufocantă. Mi s-a făcut pielea de găină la finalul filmului cînd a reînceput imnul şcolii Hailsham cîntat de copii.
„Nu trebuia să căutăm în sufletele voastre. Trebuia să vedem dacă aveați suflete.”
(Trailer)
La cea de-a 68-a ediție a Globurilor de Aur, cel mai bun film (categoria dramă) a fost considerat de către juriu „The Social Network”, un film despre lansarea arhicunoscutului site Facebook, ce a ajuns în prezent să ofere unei jumătăți de miliard de indivizi șansa de a socializa (sau măcar întreține această iluzie acestui număr imens). Sincer, mă așteptam ca „Black Swan” să cîștige, un film de artă memorabil, cu o Natalie Portman care a făcut mari sacrificii pentru acest rol! O balerină timidă își dorește un dublu rol solicitant într-o adaptare new-yorkeză a „Lacului lebedelor” și luptă din răsputeri să intre în pielea acestuia, de unde și drama… Și „The King’s Speech” a fost preferat de mulți alții, un film despre complicațiile create de evenimentul singular din istoria casei regale britanice, abdicarea regelui Eduard al VIII-lea. Biograficul „The Fighter”, despre ascensiunea boxerului Micky Ward și „Inception” porneau din start cu șansa a doua. „Inception”, cel puțin, în afara cîtorva efecte speciale care atrag atenția, e un film de acțiune care nu se remarcă prin nimic deosebit.
Incontestabil, categoria cea mai slab reprezentată a fost cea a comediei și musicalului! Poate că de asta a și luat premiul un film care n-avea ce căuta aici, „The Kids Are All Right”, un film mai mult decît serios despre problemele care survin în viața unui cuplu atipic atunci cînd apare un personaj ce îl dezechilibrează. Celelalte nominalizate: „Alice in Woderland”, o ciudățenie marca Tim Burton, care demolează în fapt frumoasa poveste a lui Lewis Caroll, „Burlesque”, un musical sub aripa lui „Chicago”, cu o tînără chelneriță (Christina Aguilera) care devine principala atracție a clubului, nimic deosebit în afară de o coregrafie și o muzică bună!… „The Tourist”, o ratare incredibilă a lui von Donnersmarck („Das Leben der Anderen”, Oscar 2007), un film de acțiune cu ritm lent și cu o Angelina Jolie în capătul tinereții, veștejită și machiată strident. Dacă Natalie Portman dovedește constant că frumusețea îi este dublată și de un talent extraordinar (exersat, nu latent!), Angelina parcă se apropie de antiactoria totală, reclamele la rujuri părînd să i se potrivească mai bine în acest punct de involuție al carierei. Johnny Depp salvează ceva din film, altfel un candidat perfect pentru o tufă de zmeure de aur. Și „RED”(„Retired Extremely Dangerous”), un blockbuster cinstit, cu un Bruce Willis în formă, cu o cuceritoare Helen Mirren și un John Malkovich mai trăsnit ca oricînd; Morgan Freeman, Richard Dreyfuss… „băieți” unul și unul într-un cupaj reușit de acțiune și comedie (cupaj ce era firesc să piardă în fața unei drame!).
O altă decizie interesantă a fost și la categoria cel mai bun actor, secțiunea dramă. Dacă Jesse Eisenberg nu strălucește interpretînd rolul lui Mark Zuckerberg, fondatorul site-ului de socializare Facebook („The Social Network”), James Franco (cel care-l întruchipează pe Harry Osborn în seria „Spider-Man”) are o interpretare fără cusur în „127 Hours”. Filmul docu-dramatizează experiența reală a lui Aron Ralston, un cățărător solitar imobilizat de un bolovan căzut într-un canion din Utah. Globul de Aur a fost luat însă de Colin Firth, 
un actor (în adevăratul sens al cuvîntului) britanic interpretîndu-l pe timidul prinț Albert în ciudatul său urcuș. Ceilalți doi nominalizați au fost Mark Wahlberg (în rolul lui Micky Ward) și Ryan Gosling („Blue Valentine”).
La aceeași secțiune, desemnarea lui Portman drept cea mai bună actriță a fost mai mult decît firească… Cei mai buni actori în roluri secundare au fost aleși din „The Fighter”, Christian Bale și Melissa Leo.
Globul de Aur pentru regie a fost adjudecat de David Fincher („The Social Network”). Ceilalți patru regizori nominalizați au fost Daren Aronofsky pentru „Black Swan”, Tom Hooper („The King’s Speech”), autorul lui „Inception”, Christopher Nolan și David O. Russell pentru „The Fighter”. După principiul cărților de domino, cel mai bun scenariu a fost considerat cel al lui Aaron Sorkin („The Social Network”).
Greu de stabilit a fost ierarhia la categoria cel mai bun lungmetraj animat. Dacă „Despicable Me”, avînd anumite carențe, cădea din start, iar „L’Illusionniste” cu Jacques Tati nu părea să fie pe gustul multora, celelalte trei nominalizate mergeau umăr la umăr. E vorba de distractivul „How To Train Your Dragon” (DreamWorks), despre un tînăr viking care aduce pacea între poporul său și dragoni, extraordinar de bine realizatul „Toy Story 3” (Pixar & Walt Disney) despre ce se întîmplă cu jucăriile îndrăgite atunci cînd stăpînul lor Andy trebuie să plece la colegiu și „Tangled”, un Disney clasic, despre Rapunzel, prințesa cu părul fermecat. Lui „ Toy Story 3” i-a fost atribuit Globul de Aur.
La categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”, speranțele celor care au dorit să vadă pe podium „Concertul” lui Radu Mihăileanu au fost în mod justificat spulberate. El concura cu filmul lui Iñárritu, „Biutiful”, cu un „Kray” puțin cam comun, e drept, însă plin de forță (Alexei Ucitel), cu simpla și lirica poveste de dragoste „Io sono l’amore” (Luca Guadagnino) și cu „Haevnen”-ul Susannei Bier, care de altfel a și luat marele premiu.
Personal, cred că în locul lui „Le Concert” și al lui „Kray” meritau nominalizate „Haiyang tiantang” inspirat dintr-o poveste reală, un film emoționant despre drama unui bolnav de cancer în fază terminală (Jet Li), care încearcă să-și învețe fiul autist (Wen Zhang) să-i supraviețuiască și „Cum mi-am petrecut vara asta” a lui Alexei Popogrebski, despre întîmplările dramatice prin care trec doi meteorologi izolați pe o mică insulă din Oceanul Arctic.
Miniseria „Carlos” a depășit „The Pacific”, „The Pillars of the Earth”, „Temple Grandin” și „You Don’t Know Jack”; pentru interpretarea controversatului doctor Kevorkian din „You Don’t Know Jack” Al Pacino a luat însă un glob, iar premiul Cecil B. DeMille pentru întreaga carieră a fost atribuit lui Robert de Niro.
Tuturor colaboratorilor, abonaților, cititorilor, fanilor și simpatizanților le dorim un Crăciun fericit, sărbători frumoase și intrare liniștită în noul an.
Noi vom veni în 2011 cu multe cărți și reviste care sperăm să vă fie pe plac.
(Aceasta este o știre.)
Cum şi era de aşteptat, vocaţia colocvială a Internetului a înlesnit o foarte vioaie dezbatere privitoare la solvabilitatea artistică a filmului Avatar, creaţie recentă a regizorului James Cameron, din nou campion incontestabil în box-office, după succesul devastator al Titanicului în 1997, producţie în care, înecîndu-l romanţios pe Leonardo DiCaprio, a [...]
Cum şi era de aşteptat, vocaţia colocvială a Internetului a înlesnit o foarte vioaie dezbatere privitoare la solvabilitatea artistică a filmului Avatar, creaţie recentă a regizorului James Cameron, din nou campion incontestabil în box-office, după succesul devastator al Titanicului în 1997, producţie în care, înecîndu-l romanţios pe Leonardo DiCaprio, a făcut încasări de vreo două miliarde de dolari.
Pentru cei familiarizaţi cu semnificaţia literară a termenilor, pelicula Avatar reprezintă o mixtură în proporţii aproape egale de SF şi Fantasy.
Intriga ţesută pe canavaua unui pseudomilitantism ecologic exportat pe altă planetă, cam peste un secol şi jumătate, este alcătuită dintr-o suită de clişee, binecunoscute cititorului statornic de science-fiction.
În portofoliul SF, Jake Sully (Sam Worthtington), un marines dezafectat din serviciul activ pe motiv de handicap locomotor, se angajează ca mercenar într-o unitate de protecţie militară a unei colonii miniere ce excavează, cu entuziasm mercantil, minerale rarisime în decorul exotic al planetei Pandora.
Animînd prin procedee de transfer al conştiinţei, graţie tehnologiei futuriste, un trup prefabricat de indigen Na’vi, personajul socializează cu populaţia băştinaşă şi, din spion militar pămîntean, devine un leader pandorian sadea, conducînd revolta disperată a celor ameninţaţi cu extincţia iminentă, pînă la victoria finală, desăvîrşită prin expulzarea conchistadorilor spre planeta lor părăginită, secătuită de resurse şi de clorofilă.
În dimensiunea Fantasy, Neytiri (Zoe Saldana), prinţesa aborigenă, îl cucereşte pe erou cu ochii de felină şi coada-i flexibilă, desluşindu-i pe parcursul unor expediţii iniţiatice prin preajma sau prin coroana colosalului Hometree (Copacul Casă), secretele profundei relaţii simbiotice spirituale dintre comunitatea Na’vi şi natura înconjurătoare, cu o interfaţă reprezentată de sacrul Tree of Souls (Arborele Vieţii).
Spre final, devenit jocheul desăvîrşit al unui Toruk, un megapăsăroi cu alură şi temperament de pterodactyl, Jake Sully, soldatul comun de odinioară, devine generalisimul unei culturi animiste, transferîndu-se definitiv în trupul secundar de Na’vi, pe care l-a înstrăinat astfel din inventarul coloniei terestre, suspendîndu-i funcţia ticăloasă de cal troian, această reîncarnare apoteotică fiind consemnată în lapidarul titlu al filmului.
Precaritatea dialogurilor este consemnată cu resemnare chiar şi de spectatorii iubitori de manele. Poate că singura replică oarecum memorabilă care poate face obiectul unei meditaţii mai semnificative este cea în care implacabilul senior al războiului, colonelul Quarritch (Stephen Lang), îşi depăşeşte limitarea cazonă de cuviinţă întrebîndu-l pe subalternul dezertor, cum de poate să-şi trădeze, nu obligaţiile sale contractuale de militar cu simbrie, ci propria specie, renegîndu-şi fundamental semenii.
În pofida celor nouă nominalizări pentru Oscar (între care o socotesc justificată pe cea pentru cel mai bun regizor), prin trama descrisă de scenariu, nu-mi prea vine a crede că Avatar va rămîne cumva consemnată ca o operă cinematografică de excepţie, printr-o valoare artistică profundă, alta decît cea a impresionantelor manopere digitale, puse grandios în valoare de tehnologia de vizionare în IMAX 3 D.
Se vorbeşte insistent pe culoarele Internetului şi despre intenţia mărturisită de James Cameron de a dezvolta story-ul Avatarului într-o carte, un prequel în care să-şi definească mai bine personajele, construindu-le un trecut biografic.
După succesul de casă al filmului (două sute de milioane de dolari în primele zece zile de la lansare), a cărui notorietate e în creştere exponenţială, se poate lesne presupune că romanul va fi un best-seller internaţional dar, plecînd de la datele scenariului, e greu de crezut că ar putea împlini virtuţi menite să-i ispitească pe curatorii Premiului Nobel pentru literatură.
Iar pentru a adeveri vorbele ecleziastului că nimic nu-i nou sub soare, rezum aici o povestire („Lacul păsării Wandoo“[1]), publicată în 1983 în Almanahul Anticipaţia, poate o schiţă sumară ce se poate suprapune pe o parte din acţiunea filmului Avatar:
Deasupra unui peisaj spectaculos de junglă angoleză, un comando aerian de mercenari albi, cu bombardiere şi elicoptere de atac, distruge stăvilarul dintre un splendid lac legendar şi o vale ocrotită de vegetaţia ce-o face inexpugnabilă, care-i ascunde pe rebelii indigeni, cu scopul tactic de a-i nimici prin revărsarea devastatoare a apelor.
Din mijlocul lacului agresat, secătuit, se înalţă structura insolită pomenită de secole ca fiind Pasărea ocrotitoare a nativilor, Wandoo, care pulverizează aparatele de zbor, transferîndu-i pe cei cîţiva supravieţuitori (un avatar temporal), în lumea emancipată a urmaşilor seminţiei bantu, în care pilotul de elicopter mercenar îl reîntîlneşte pe teribilul său colonel, cu minţile rătăcite după revanşa administrată solidar de forţele SF şi Fantasy ale ţinutului african, pe care voiseră să-l supună “manu militari”.
Într-o concluzie sumară, acceptîndu-i originalitatea minoră, filmul este grandios şi spectaculos prin efectele speciale pe care le însumează, dimensiune relevantă astăzi, dar inevitabil tranzitorie în dinamica exponenţială a tehnologiei digitale, pe care procesînd-o cu fervoare, alţi virtuoşi creatori ne vor fascina cu ofertele lor pînă în pragul unei periculoase dependenţe.
Cu luxurianţa lui virtuală Avatar e un semn şi un avertisment. Deocamdată… SF !
(Text publicat în Revista de literatură şi arte Orient Latin, nr. 1, (63), 2010)
NOTE:
1) Luca, Marcel – Lacul păsării Wandoo, în: Tactică şi strategie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998 şi în revista Nautilus, nr.2, Februarie 2010.
Foto: Venezuela. Platoul Roraima. Lumea pierdută a lui Sir Arthur Conan Doyle. Înconjurat de nori, pare suspendat în aer ca stîncile plutitoare din Avatar. Este un loc total izolat, unde viețuiesc animale și plante unice în lume.
Guy Gavriel Kay – Ysabel
HarperCollins, 2010
Pentru că îmi place istoria, nu rareori au fost momentele în care m-am întrebat “ce-ar fi fost dacă?” – de la căderea Constantinopolelui pînă la moartea lui Mihai Viteazul. Am fi vorbit cu toţii japoneza dacă Ţara Soarelui [...]
Guy Gavriel Kay – Ysabel
HarperCollins, 2010
Pentru că îmi place istoria, nu rareori au fost momentele în care m-am întrebat “ce-ar fi fost dacă?” – de la căderea Constantinopolelui pînă la moartea lui Mihai Viteazul. Am fi vorbit cu toţii japoneza dacă Ţara Soarelui Răsare era lipită de continent? Ce s-ar fi întîmplat cu Imperiul Roman dacă Marcus Ulpius Nerva Traianus n-ar fi murit după războiul cu parţii sau dacă Cezar n-ar fi fost asasinat? Pasiunea pentru istorie împletită cu cea pentru fantasy au făcut inevitabilă întîlnirea cu Guy Gavriel Kay, un scriitor canadian renumit şi apreciat pentru romanele sale de fantasy istoric. Însă, printr-un concurs obiectiv de împrejurări, am pus mîna deocamdată doar pe ultima sa carte: Ysabel (celalalte zece vor sosi în februarie anul viitor).
Or, Ysabel este o carte atipică, în sensul că nu este un roman de ficţiune istorică, aşa cum m-am aşteptat. Ba chiar prima treime lasă impresia unei banale cărţi de aventuri mistico-ezoterica. De cîteva ori am fost tentat să o abandonez, din cauza prejudecăţilor (deloc neîntemeiate) privind acest gen literar. Singurul lucru care m-a oprit a fost calitatea scriiturii. Guy Gavriel Kay aşterne cuvintele pe foaie într-un mod foarte elegant. Nici o literă nu este în plus şi totuşi frazele au magie, unele par desprinse din basme. Peisajele, chiar şi cele urbane, sînt descrise în culori foarte sugestive, iar uneori par de-a dreptul idilice prin prisma folosirii inteligente a epitetelor. În plus, fragmentele cu încărcătură istorică sînt meşteşugit puse în antiteză cu cele care caracterizează epoca modernă: de la Google şi Coca-Cola pînă la iPod şi telefoane mobile. Pe ansamblu, sentimentul de încîntare produs a fost cîteodată atît de puternic, încît m-am oprit şi am recitit pasaje întregi, încercînd să le asimilez şi mai bine.
De asemenea, există şi umor, de bun-gust şi bine dozat. Ilarul nu apare din situaţii absurde sau dintr-un comic vulgar, ci din replici şi acţiuni care emit naturaleţe şi definesc şi întregesc personajele respective. Nu am găsit dialogurile ca fiind forţate, ci fireşti, cu o singură excepţie legată de structura narativă a cărţii. În mare parte, Ysabel este scrisă din perspectiva personajului principal, Ned Marriner. Cum povestea nu este dezvăluită de la început, o mare parte din dialoguri este fără de înţeles şi furnizează cititorului informaţii parţiale pe care acesta trebuie să le memoreze şi să le aşeze la un moment dat în tabloul final. Astfel, unele schimburi de replici par a fi inutile sau par a avea roluri neînsemnate.
Partea bună este că Guy Gavriel Kay compensează aceste neajunsuri cu povestea în sine. Nu neapărat prin firava ei originalitate, ci prin modul său de desfăşurare şi finalul satisfăcător. Chiar şi atunci cînd viteza acţiunii creşte, firul narativ inspiră speranţă, izvorîtă din sentimentul de încîntare dat de plasticitatea prezentării evenimentelor. E mare lucru să citeşti întîmplări tragice sau pline de suspans cu un zîmbet pe buze necauzat de dispreţ sau neîncredere. Totodată, remarcabilă e şi încheierea – pe cît de mulţumitoare (din punct de vedere logic), pe atît e de nostalgică şi tristă.
Punctul slab al cărţii este sexualitatea excesivă şi maturizarea exacerbată de care dă dovadă Ned Marriner. Înţeleg că scriitorul a dorit să pună faţă în faţă triunghiurile Ned-Kate-Melanie şi Ysabel-Phelan-Cadell, însă vîrsta lui Ned (15 ani) este prea mică pentru unele gînduri şi acţiuni care sînt specifice unei persoane adulte. Da, e adevărat, la 20 ani, de exemplu, nu prea mai eşti inocent, iar Ned, prin partitura pe care o are, trebuie să fie cît mai inocent, pentru a se scoate în evidenţă şi mai mult transformările prin care trece. O soluţie de compromis ar fi fost ca Guy Gavriel Kay să creeze un personaj ceva mai bătrîn, cu un trecut în care să existe semne sau matrice ale viitoarelor schimbări pricinuite de întîlnirea cu Ysabel.
Nemulţumit am fost şi de copertă. Ambele coperte, britanică şi americană, şi-au propus să o înfăţişeze pe Ysabel, însă cea britanică mai degrabă ne-o arată pe Kate, căci nu-mi pot închipui că Ysabel este o copilă inocentă şi timidă.
Am avut aşteptări foarte mari cu acest scriitor, dar sînt conştient că Ysabel, prin prisma temei pe care o aduce în atenţia cititorilor, nu este o carte reprezentativă. Însă mi-a plăcut fără rezerve stilul său narativ – Guy Gavriel Kay este un povestitor aproape desăvîrşit.
Silviu Gheorghe
Inițial am fost tentat să scriu doar cîteva rînduri despre pagina rezervată artelor imaginarului din „Obiectiv Cultural” însă, unu la mînă, dacă vrem ca literatura F/SF să nu mai fie una de autoghetoizați, trebuie să realizăm că problemele literaturii mari sînt și ale noastre, în al doilea rînd, ar fi [...]
Inițial am fost tentat să scriu doar cîteva rînduri despre pagina rezervată artelor imaginarului din „Obiectiv Cultural” însă, unu la mînă, dacă vrem ca literatura F/SF să nu mai fie una de autoghetoizați, trebuie să realizăm că problemele literaturii mari sînt și ale noastre, în al doilea rînd, ar fi păcat să nu pomenesc cîteva citate memorabile!… Așa că în prima parte voi vorbi, așa cum se cuvine, despre întreg, recomandîndu-le celor mai nerăbdători să sară direct la partea rezervată F/SF.
Primul număr al suplimentului „Obiectiv Cultural” al cotidianului „Obiectiv-Vocea Brăilei” are ca ax central „rezistența prin cultură”. Pseudoconfruntarea dintre Herta Müller și Gabriel Liiceanu a forțat intelectualitatea – din capitală pînă-n provincie – să se uite înapoi cu mînie! Un interviu pe această temă cu Ana Blandiana, „Singurul drum este acela de a ne aminti cine și ce am fost” deschide acest dosar. „Continuăm să cerșim istoria în loc s-o facem!” mi se pare o observație justă a celebrei poete, aplicabilă nu doar socialului, ci și literaturii, de oricare gen ar fi ea!
Radu Aldulescu vorbește în articolul „Moștenirea rezistenței prin cultură. Douăzeci de ani de victorii împotriva literaturii” despre acele „elite travestite în scriitori, care, recunoscînd ele însele, uneori, cu onestitate perversă, că nu sînt scriitori, conduc cel mai adesea instituțiile culturale devenite centre de influență în mediul literar.”. Una dintre țintele sale declarate este „Humanitasul [care] anul acesta și-a aniversat douăzeci de ani de victorii împotriva literaturii române. O instituție culturală (…) care a pornit la drum propunîndu-și să nu publice literatură română originală, și-n bună măsură s-a ținut de acest principiu, înscriindu-se astfel într-o normalitate perfect integrată în contextul anormalității generale.”(1)
În pamfletul dens despre pasivitatea intelighenției autohtone, „Rezistența prin cultură. Cinci paradoxuri”, eseistul Laszlo Alexandru ne propune o listă a marilor scriitori care s-au ploconit și au lingușit P.C.R.-ul. Foarte dur mi s-a părut finalul: „conceptul de rezistență prin cultură a devenit atît de lax, încît a dobîndit valori de laxativ”…
Întrebat dacă „A fost sau n-a fost?” o asemenea „rezistență”, Michael Haulică are o poziție tranșantă: „ A nu participa la porcării nu înseamnă neapărat că «ai rezistat»! Ai rezistat la ce? Tentației?” . Nu neglijează însă importanța literaturii curate, neangajate.
Lucian Merișca declară sec că acel curaj de a spune „un NU livresc pupincurismului din perioada comunismului“ (atît al Hertei Müller, cît și al lui Gabriel Liiceanu) va fi consemnat în istoria care va dăinui, acea istorie în care „toate obsesiile personale ale unora care confundă ratarea din lipsă de voință cu conspirația mondială vor dispărea ca un fum”.
Marian Coman se întreabă însă care sînt formele rezistenței prin cultură după 1989, într-o țară „în care mentalul colectiv este rașchetat, tuns, frezat și spălat pînă la diluare de televiziuni orwelliene din care informațiile pleacă cu forța și implicațiile unor idei delirante capabile să dezvolte deliruri în masă“ (e vorba de țara în care trăim și în care scriitorul Cristian Robu-Corcan distinge infernala „Imposibilitate de a fi cetățean”). Autorul „Testamentului de ciocolată” îndreaptă acuzator degetul spre venalii editorii de azi, spre ipocriții scriitori-critici-publiciști, spre oamenii de artă în general.
Că o asemenea publicație a găsit că-i nimerit să aloce o pagină „Artelor imaginarului” și să demareze rubrica „Proză” cu un fragment de literatură fantastică consider că este un lucru extraordinar! De-acum înainte, lunar, cinci mii de cititori vor putea citi rubrica „Zepelinul cuantic” despre literatura Fantasy și Science-Fiction. Primul articol semnat de M. Haulică este încă o reparație adusă acelui stigmatizant și subiectiv: „după 1989, literatura SF pare să fi dispărut”. Stabilește coordonatele „Drumului” SF aducînd în discuție zecile de cărți publicate de scriitorii activi în domeniu și cele trei reviste, „Helion” și „Nautilus” (de tradiție) la care se adaugă mai tînăra „Galileo” (2), editurile dispuse să publice sau chiar să mizeze totul pe SF, Nemira, RAO, Leda, Tritonic, Millennium Books, Alexandria și Eagle, plus blogurile care scriu despre cărți (Cititor SF, Biblioteca Babel, Capricornk13, FanSF, Sauki’s Books etc). Atenționează și asupra viitorilor drumari: Balin Feri, Ștefana Czeller, Narcisa Stoica, Ioana Vișan, Aron Biro…
SF românesc, cu membri USR, dar și cu bîrfe, certuri, găști… exact cum există și în mainstream.
O mărturie că F/SF-ul românesc e viu, există! Mai trebuie doar să-și impună valoarea!
Pe aceeași pagină, retrospectiva aparițiilor mystery & thriller pe anul 2010 realizată de Bogdan Hrib.
În plus, o „Invitație la lectură” de milioane! Prin simpla trimitere a unor cupoane de concurs, cititorii norocoși pot intra în posesia unor cărți publicate la editurile Brumar, Polirom, Humanitas, Cartea Românească, Tritonic, Alexandria și Millennium Books!
O revistă realizată de un colectiv care și-a pus în gînd să promoveze valoarea, inclusiv pe cea F/SF!
NOTE:
(1) ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc, vezi aricolul „După douăzeci de ani, de Gabriel Liiceanu” al lui Ioan T. Morar din „Academia Cațavencu”, nr.50/15 dec. 2010;
(2) cînd a fost scris articolul, apariția fanzinului „Gazeta SF” nu fusese încă semnalată.
7. JULES VERNE ŞI A ŞAPTEA ARTĂ
(Partea a V-a: Filme inspirate de O călătorie spre centrul Pămîntului)
O călătorie spre centrul Pămîntului, roman apărut în 1864, este una dintre cele mai cunoscute – şi îndrăgite – opere ale scriitorului francez. Este de aceea de înţeles interesul arătat de cineaştii din întreaga lume pentru transpunerea pe marele (şi micul) ecran a unei creaţii de-a dreptul fascinante, care se constituie încă şi astăzi într-un pilon de bază al science-fictionului mondial.
Să începem cu prima adaptare cinematografică adevărată (o încercare a lui Segundo de Chomon, din 1908, pare să se fi pierdut pentru totdeauna), adaptare despre care se spune că este şi cea mai reuşită:
Henry Levin – Journey To The Center Of The Earth (1959)
Distribuţia reprezintă punctul forte al acestui film: James Mason (în rolul profesorului sir Oliver S. Lindenbrook), Pat Boone (studentul Alexander „Alec” McKuen), Arlene Dahl (focoasa văduvă Carla Goteborg), Diane Baker (Jenny Lindenbrook, fiica profesorului) şi Thayer David (contele Saknussem) alcătuiesc o echipă greu de egalat în ceea ce priveşte performanţa actoricească. Scenariul (scris de Walter Reisch şi Charles Brackett) este unul destul de static, de-a dreptul contemplativ pe alocuri, dar nu trădează prea mult subiectul cărţii, dimpotrivă, unii critici spun că este cel mai apropiat de intenţiile lui Jules Verne (alţii spun însă exact pe dos, aşa o fi, ei ştiu mai bine…). În ceea ce priveşte capitolul „efecte speciale”, aici lucrurile nu sînt chiar atît de reuşite. Deşi studiourile Twentieth Century Fox au alocat pentru realizarea filmului o sumă importantă, cu mult peste ceea ce se practica în epocă, şi l-au angajat în acest scop pe L.B. Abbott – nume celebru în lumea creatorilor de efecte speciale – rezultatele par astăzi destul de modeste. Să nu fim însă prea duri în aprecieri: ce posibilităţi existau atunci şi ce se poate face astăzi în acest domeniu!
Și cîteva amănunte „de culoare”: în excelenta coloană sonoră (compusă de Bernard Herrmann) figurează şi hitul „The Faithful Heart”, interpretat de Pat Boone, cîntăreţ celebru în anii ’50 – ’60, iar locaţia unde s-a realizat cea mai mare parte a filmărilor este Carlsbad Caverns National Park (New Mexico, SUA). S-a mai filmat şi în Scoţia, la Edinburgh University, ca şi pe plaja Leo Carillo State Beach din Malibu (California, SUA) – pentru scenele subacvatice. În plus, deşi nu figurează în distribuţie, răţuşca Gertrude, pe post de mascotă a echipei de exploratori ai adîncurilor Terrei, face toţi banii, salvînd uneori – în registru comic – filmul, în momentele de lîncezeală. Una peste alta, o realizare plăcută, nominalizată în 1960 la trei premii Oscar (e-adevărat, pentru categorii tehnice: decoruri, efecte speciale şi sunet), pe care v-o recomandăm cu căldură.
Urmează
Juan Piquer Simon – Viaje al centro de la Tierra (Jules Verne’s The Fabulous Journey To The Center Of The Earth) (1976)
Un film spaniol cu o distribuţie mixtă (spaniolă & anglo-saxonă), în care vedeta este celebrul actor din serialul „Forsyte Saga”, Kenneth More, secundat îndeaproape de starul spaniol Pep Munne.
Kenneth More îl întruchipează pe profesorul Otto Lindenbrock, un geolog care pune la cale o expediţie de explorare, după ce descoperă într-o carte veche un traseu secret spre centrul Pămîntului. Împreună cu nepoata sa Glauben (interpretă: Ivonne Sentis), un soldat prusac pe nume Axel (Pep Munne) şi păstorul Hans (Frank Brana), profesorul înfruntă tot soiul de pericole în timp ce explorează un şir de peşteri subterane, populate de ciuperci uriaşe, otrăvitoare, apoi întreprinde o călătorie plină de pericole pe o mare subterană, pentru a ajunge faţă în faţă cu tot soiul de monştri preistorici.
Din păcate, toate cele menţionate mai sus nu sînt suficiente pentru a salva filmul –considerat foarte slab de majoritatea criticilor de specialitate. Rămîn doar bunele intenţii declarate în secvenţele de deschidere, împrumutate din diverse producţii ale epocii cinematografului mut: “The film you are about to see is a tribute to these pioneers of the film world of science fiction.” Aşa o fi, dar e mult prea puţin…
Aşa că trecem la
Rusty Lemorande, Albert Pyun – Journey To The Center Of The Earth (1989)
Distribuţia plină de nume necunoscute, perioada de producţie de aproape trei ani (1986 – 1989) – mult prea lungă pentru ceea ce a ieşit, ca şi lipsa oricărei legături cu opera lui Jules Verne (excepţie face doar titlul!) ne conduc spre un singur verdict: evitaţi pe cît posibil să vedeţi acest „film”!!! Ca semn de recunoaştere, am pus alăturat şi coperta DVD-ului.
Încă o ratare, deci…
Filmul omonim al lui William Dear din 1993 intră în aceeaşi categorie, deci putem să trecem în revistă un nou titlu.
George Miller – Journey To The Center Of The Earth (1999)
Această adaptare liberă a operei julesverneene, realizată de studiourile Hallmark Entertainment, este o miniserie în două părţi, de circa trei ore, produsă şi regizată de George Miller, un australian născut în Scoţia, în 1943, şi cunoscut pentru titluri ca The Man From Snowy River (1982), The Neverending Story II: The Next Chapter (1990), Andre (1994) sau Robinson Crusoe (1997, cu Pierce Brosnan în rolul principal). A nu se confunda cu un alt regizor australian pe nume George Miller, implicat în seria Mad Max şi care a realizat celebrul Babe: Pig In The City.
Filmul propus de Hallmark este o creaţie interesantă, în parte şi datorită distribuţiei solide, „conduse” de Treat Williams (în rolul profesorului Theodore Lytton) şi Bryan Brown (în rolul megalomaniacului aventurier Casper Hastings). Îi mai întîlnim pe generic şi pe Jeremy London (Jonas Lytton, nepotul profesorului), Tushka Bergen (Alice Hastings, soţia lui Casper Hastings), Hugh Keays-Byrne (călăuza McNiff), Tessa Wells (Helen), Petra Yared (Ralna), Sarah Chadwick (Mashowna) etc.
Vizual vorbind, filmul este o adevărată încîntare, foarte „colorat” am putea spune, graţie muncii desfăşurate de artiştii de matte-painting, dar şi de echipele care au avut în grijă decorurile, costumele, machiajul şi prostetica. În ceea ce priveşte compartimentul de efecte speciale, efecte vizuale şi trucaje, acesta se dovedeşte a fi la înălţime pe tot parcursul producţiei, filmul fiind credibil din primul pînă în ultimul minut, chiar şi în situaţiile cele mai fantastice. Unii critici au strîmbat din nas la grafica generată de computer, folosită pe parcurs, sau la acţiunea zic ei foarte previzibilă, dar nouă rezultatul ne-a plăcut. Chestie de gust, pînă la urmă… Rămîne să vă faceţi şi singuri o părere, după ce veţi viziona DVD-ul produs de Artisan.
Mai menţionăm în final că pelicula lui George Miller a fost nominalizată în anul 2000 de Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films din SUA la Premiile Saturn pentru următoarele categorii: „Best Genre TV Supporting Actor (Jeremy London)” şi „Best Single Genre Television Presentation”.
2008 este anul în care au apărut nu una, ci trei adaptări ale romanului lui Jules Verne. Să începem cu o producţie destinată micului ecran:
T.J. Scott – Journey To The Center Of The Earth (2008)
Regizorul este cunoscut mai ales din lumea serialelor TV, dar pentru filme de lung metraj se pare că i-ar trebui o clasă în plus. Se vede asta din modul în care concepe acţiunea, prea statică pentru o producţie de 90 de minute (chiar dacă personajele merg pe jos la nesfîrşit, ai spune!), din folosirea cel puţin ciudată a culorii în diverse locaţii (verde şi roz – pentru exterioare, cenuşiu şi maro – pentru interioare), ca şi din acceptarea unui scenariu plin de greşeli de logică şi inconsecvenţe în acţiune.
Povestea este – în linii mari – aceeaşi: un antropolog cu apucături de aventurier, Jonathan Brock (interpret: Ricky Schroder, ex-starul din serialul Silver Spoons), pasionat mai mult de meciurile de box de prin campusuri decît de predatul la catedră, este angajat de o moştenitoare înstărită, Martha Dennison (Victoria Pratt, ex-Mutant X), să plece într-o expediţie de căutare a soţului ei, dispărut în Alaska în timp ce căuta o cale de pătrundere spre centrul Pămîntului. Expediţiei i se alătură imediat nepotul savantului, Axel (interpret: Steven Grayhm), care va fi şi naratorul întregii isprăvi, iar mai tîrziu – în chip de călăuză – rusul Serghei (Mike Dopud), al cărui frate dispăruse şi el o dată cu soţiorul Edward Dennison (interpretat de un Peter Fonda obosit, care apare doar spre final).
Urmează obişnuitele căutări la suprafaţă (numai drumul spre Alaska durează o treime din film!) şi în adîncurile minelor pe unde se presupune că a luat-o Dennison, confruntări cu animale preistorice şi triburi de sălbatici etc., etc. Nimic nou sub soare, într-un film pe care unii critici îl fac praf, iar alţii îl recomandă pentru vizionarea cu întreaga familie… Oricum, faţă de versiunea din 1989, aceasta – despre care am vorbit pînă acum – este chiar o reuşită. Iată şi cîteva capturi foto:
Al doilea film realizat în 2008 după celebra carte a lui Jules Verne este unul 3D. Cîteva cuvinte aşadar despre
Eric Brevig – Journey To The Center Of The Earth – 3D (2008)
De la început trebuie spus că există şi o versiune 2D, care pare să nu fie cu nimic mai prejos decît cea tridimensională, poate şi datorită faptului că de multe ori actorii par să joace în faţa unui decor pictat cu destulă stîngăcie, iar acest lucru se vede. Considerat a fi un film pentru copii, blockbusterul lui Eric Brevig chiar îşi justifică „renumele”: Brendan Fraser (în rolul profesorului Trevor Anderson) joacă de parcă s-ar afla într-un sequel la George Of The Jungle, cu aceleaşi maimuţăreli şi strigăte nearticulate, „nepotul” Josh Hutcherson – altminteri un adolescent făţos de felul lui – îşi cam pierde vocea în clipele de emoţie, doar Anita Briem îşi justifică prezenţa în rolul călăuzei islandeze a celor doi, „junioara” fiind născută şi crescută în Islanda pînă la vîrsta de 16 ani, cînd s-a mutat cu familia în Anglia.
În rest, aceeaşi poveste – cu mici variaţiuni, aceiaşi monştri, aceiaşi sălbatici, plus obişnuita înţelegere şi interpretare stereotipă a conţinutului operei julesverneene. Dacă n-ai mari pretenţii, filmul este însă pasabil, ba chiar agreabil dacă laşi acţiunea să te seducă.
Ultima adaptare din 2008 este considerată şi cea mai slabă.
Davey Jones, Scott Wheeler – Journey To The Center Of The Earth (2008)
Turnat în insulele Belize, acest „film” – în care rolurile principale sînt masacrate de Greg Evigan şi Dedee Pfeiffer (surioara complexată a lui Michelle Pfeiffer) – a fost lansat de firma Asylum, ca şi alte producţii ale sale, direct pe DVD. Un spectator din Anglia l-a rezumat într-o expresie compusă din numai patru cuvinte: „Cheap as chips. AVOID!!!” Nu cred că mai trebuie adăugat ceva…
Mai sînt şi cîteva desene animate realizate după O călătorie spre centrul Pămîntului, dar cum nici unul nu aduce vreo noutate în domeniu (decît poate vocea lui Pierre Richard la versiunea franceză din 2001 a episodului corespunzător din ciclul Les Voyages Extraordinaires), le vom lăsa pe altă dată.
Pînă atunci, în episodul viitor vă invităm să parcurgem împreună drumul De la Pămînt la Lună, aşa cum şi l-au imaginat cineaştii din întreaga lume…
(VA URMA)
Anul 1996 a fost unul dintre cei mai „bogaţi” în evenimente BD şi SF şi apariţii editoriale de acelaşi fel, nu numai pentru Craiova, ci şi la scară natională. Apăreau astfel, la editura Vlad & Vlad, antologia SF Beta şi Micul Dicţionar de Autori SF (de Aurel Cărăşel), la editura Aius Dicţionarul Benzii Desenate din România (de Dodo Niţă) iar ziarul Gazeta de Sud edita, la iniţiativa lui Marian Mirescu, revistele AH BD şi Fantastic Magazin. Se organizau, în aceleaşi zile din octombrie, Convenţia naţională de SF şi Salonul BD etc.
Aşa că nu trebuie să ne miram de ce neobositul Viorel Pîrligras nu se lasă mai prejos: „[...] Şi pentru că artiştii craioveni trebuie să-şi spună din nou cuvîntul în acest an de graţie 1996, cînd la Craiova are loc iarăşi un boom, iată revista OMEGA, continuînd tradiţia OMICRON-ului şi a ORION-ului. O cale de evadare în lumea visului şi a imaginaţiei. Urmaţi-ne în această fabuloasă aventură!” scrie Viorel în editorialul primului număr.
Omega, „magazin al imaginaţiei: BD – SF – aventuri” (subintitulat „Sfîrşitul nu-i aici”) este cadoul de Crăciun al editurii Reduta din Craiova (director Florin Preduţ). Publicaţia îi are ca redactor-şef pe Viorel Pîrligras (care, ca de obicei, asigură şi prezentarea artistică), redactor-şef adjunct pe Victor Martin, iar ca membri ai redacţiei pe Octavian G. Mustafa şi Vivi Olteanu (pseudonim cu care Viorel îşi semnează unele articole mai… severe).
Revista are 12 pagini format A 3, alb-negru, păstrează haina grafică a revistei Orion, cu o machetă aerisită şi bogat ilustrată, adăugînd doar un contur cu roşu pe prima pagină (ca la nr. 4/1989) şi publică proze şi benzi desenate ale autorilor olteni precum şi numeroase informaţii şi articole despre actualitatea BD şi SF. Tirajul este doar de cîteva sute de exemplare, iar difuzarea preponderent locală, deşi la poşta redacţiei se primesc scrisori din mai multe oraşe ale ţării.
Nr. 1 a apărut deci în decembrie 1996. Găsim în paginile sale proze SF semnate de Viorel Pîrligras („Trista Ofelie“), Constantin Iancu („Detectiv pe cont propriu“), Victor Martin („Autopsia“), Octavian G. Mustafa („Groapa“), Radu Honga („Aproape păianjen“), toate ilustrate de Viorel; benzi desenate de Valentin Iordache („Planeta capetelor pătrate“) şi, bineînţeles, de Viorel Pîrligras: stripuri fără titlu şi „Nostalgic Blues“.
„Nostalgic Blues“ este o excepţională BDSF dedicată lui Bilal, publicată pe format A 3, a cărei acţiune se petrece în Craiova anului 2023, un oraş devastat de război, straniu de privit pentru noi, locuitorii săi. În toate cele trei numere din Omega va apărea cîte un episod din acest excelent BDSF, rămas din păcate neterminat, odată cu dispariţia prematură a revistei.
În acest prim număr mai apar cronici la cele trei volume anunţate în primele rînduri, antologia Beta şi cele două dicţionare, cronici mai degrabă critice (spre demolatoare) decît de întîmpinare şi sustentație. În fine, Viorel Pîrligras mai semnează o prezentare a Salonului BD („Peste 6.000 de vizitatori la salonul BD Craiova `96“), Victor Martin un scurt necrolog despre scriitorul ieşean Marian Mihai, alături de un mic medalion cu patru poezii ale acestuia, iar Dan Popa, viitor redactor-şef adjunct al publicaţiilor Rebus-Flacăra, o integramă SF.
Nr. 2 a apărut în iunie 1997. Este o ediţie specială, pentru salonul BD Braşov, care urma să se desfăşoare între 20-22 iunie. Aşa că în primele două pagini sînt prezentaţi invitaţii de onoare ai Salonului, Andre Juillard, Patrick Cothias, Frank Giroud, Jean-Paul Dethorey, Philippe Luguy, Roland Francart şi Albin Stănescu. O excelentă hartă în relief a Braşovului medieval, desenată de Ioan Neagu, indica bedefililor drumul spre Bastionul Ţesătorilor, unde urma să se deruleze evenimentul BD.
Şi sumarul acestui număr este agreabil şi plin de surprize. Putem citi proze SF de Octavian G. Mustafa („Inelul verde cu efigia lui Horus“), Victor Martin („Musca“, „În celulă cu Isus“) şi Viorel Pîrligras („Tablouri dintr-o expoziţie“). Ultima este practic o „suită” de proze scurte, încadrate grafic fiecare într-o ramă de tablou, purtînd fiecare titluri diferite: „Natură moartă cu ochelari“, „Dejunul în iarbă“, „Nocturnă“, „Naiadă ieşind din mare“, „La Belle Epoque“, „Peisaj cu pomi“. Excelentă găselniţă!
Benzi desenate: „Cravata obligatorie“, o BD vesel-macabră de Valentin Iordache, „Omega“, de Cătălin Negrea, „Nostalgic Blues“ şi stripuri SF fără titlu de Viorel Pîrligras. „Poveste fără sfîrșit“ este un „bedefic” („îndrăzneţ mariaj al literaturii cu artele vizuale” cum îl descrie inventatorul său, factotum-ul Viorel Pîrligras) – text Mircea Cărbunaru, desene de Viorel Enişor – preluat din publicaţia brăileană Sfera Magazin.
Revine rubrica „Galaxiile Bidimensionale” a subsemnatului, cu informaţii despre apariţii BD româneşti în străinătate şi o pagină întreagă despre Anul BD 1996.
Nr. 3 a apărut rapid, în septembrie 1997. Primele două pagini sînt consacrate tot salonului BD de la Braşov, cu cronici despre manifestare, un portret al cîştigătorului Marelui Premiu al salonului, Alexandru Ciubotariu, şi mai multe desene inedite ale artiştilor participanţi la salon.Urmează un medalion Radu Honga, care „emigrase” definitiv în lumea fanteziilor sale, cu scurte omagii aduse de prieteni ai săi scriitori, o proză inedită, intitulată prevestitor „Ultima plimbare pe Autostrada nr. 4“ şi o BD de Viorel Pîrligras din 1980, în care Radu Honga este personaj principal: „SF-ul, această necunoscută“.
Pe pagina următoare Octavian G. Mustafa publică povestirea „Hăituiala“, dedicată lui Radu Honga. Urmează apoi tablouri… scrise: „Tabloul“ este o nuvelă scrisă şi ilustrată de Victor Martin (dacă nu mă-nşel, e singura dată cînd îl vedem pe scriitor şi în postura de desenator); „Tablou cu maestru“ este o altă proză, imaginată de Mircea Liviu Goga (care şi el are talent de pictor şi chiar a avut una sau două expoziţii la Galeria de artă a studioului Radio Oltenia). În fine, o altă artistă craioveancă, Anca Obrocea, publică aici o proză SF: „Călătoria“.
Revista se închide cu episodul 3 din „Nostalgic Blues“ şi o pagină întreagă cu informaţii BD în cadrul rubricii „Galaxiile Bidimensionale”.
Din păcate, Omega se opreşte aici, difuzarea-i deficitară neaducînd suficienţi bani pentru a permite editorului continuarea ei.
Dar… „sfîrşitul nu-i aici!”.
(VA URMA)
K.J.Parker – The Proof House
Orbit, 2000
Reprezentînd tema principală a trilogiei The Fencer, această rugăminte cu iz imperativ (precum şi atitudinea aferentă), primeşte în The Proof House o expunere atît de vizibilă, încît devine pe-alocuri dureroasă. Gorgas Loredan nu cere milă şi compătimire pentru faptele sale abominabile, însă caută cel puţin înţelegere, dacă nu din partea fratelui său, măcar venind dinspre cititor. Cum lumea construită de Parker nu necesită decît o morală abia schiţată, e greu şi chinuitor pînă la ultima pagină să încerci să pătrunzi motivaţiile şi scopurile lui Gorgas. Iar căutarea unui reper prin metoda antitezei este imposibilă pentru că scriitoarea a avut grijă ca şi Bardas Loredan să fie construit din aceeaşi plămadă ca fratele său. Într-adevăr, deosebirea fundamentală dintre cei doi este ca Bardas nu caută mîntuire, dar intenţia de a-ţi justifica acţiunile prin slujirea binelui absolut într-o realitate în care acesta nu există poate fi catalogată tot ca o formă de nebunie.
Dificultatea de a aşeza majoritatea personajelor în tipare familiare a făcut că finalul să devină previzibil doar începînd cu ultimul sfert al cărţii. Ca fond, este mulţumitor, în concordanţă logică şi afectivă cu cele întîmplate anterior. Ca formă, el lasă de dorit. Situaţia anumitor personaje e rezolvată atît de rapid şi sumar, încît îţi trebuie mai mult decît simple conexiuni pentru a umple golurile. Ceea ce e iritant atunci cînd ai citit fiecare rînd cu atenţie şi ai asimilat fiecare amănunt. Luînd în considerare şi ritmul deseori lent în care se desfăşoară evenimentele, o a treia carte cu un final mai dezvoltat n-ar fi fost neapărat un lucru rău. Mai ales că, deşi are mai multe pagini decît Colours în the Steel şi The Belly of the Bow, The Proof House bate uneori pasul pe loc pentru că apar noi personaje, iar prezentarea lor este făcută în defavoarea evoluţiei celor deja cunoscute.
Legat de introducerea de noi personaje, înţeleg raţiunea pentru care apare Imperiul, şi anume dorinţa scriitoarei de a remodela sau stinge vechile conflicte (inclusiv cel dintre Bardas şi Temrai, conflict suspendat în The Belly of the Bow). Nu am priceput însă de ce aceasta facţiune apare abia în ultima parte a trilogiei, avînd în vedere rolul său de tăvălug definit prin vechime, întindere teritorială şi putere militară. Cîteodată, a scoate brusc un as din mînecă poate echivala cu ruperea hainei. Chiar şi aşa, o expunere mai detaliată a Imperiului ar fi ajutat considerabil la sporirea sentimentelor de măreţie şi teamă pe care acesta le inspiră celorlalte naţiuni şi teritorii.
De asemenea, am simţit lipsa unei hărţi deoarece, odată cu intrarea în scenă a Imperiului, aria geografică se măreşte considerabil şi ai nevoie de coordonate spaţiale mai precise pentru a ordona şi pătrunde cît mai bine succesiunea evenimentelor. Da, nici Compania Neagră a lui Glen Cook nu are hartă, însă acolo locurile şi poziţiile lor sînt explicate mai pe îndelete, aşa că poţi face o sistematizare mintală cît de cît decentă.
Este apreciabil efortul lui K.J. Parker de a crea o lume veridică şi consistentă din punct de vedere intern în care etica şi/sau religia sînt inexistente. Dar această lume nu poate fi privită de cititor fără o minimă focalizare morală. E o senzaţie proaspătă să citeşti o carte fantasy în care să simpatizezi sau să urăşti în mod egal ambele părţi conflictuale, mai ales dacă alternanța are loc de la o pagină la alta. Însă absenţa, suprimarea sau negarea unor repere adecvate poate înlocui interesul cititorului cu indiferenţa, care este nenorocirea cea mai mare care se i poate întîmpla unui scriitor. Totuşi, K.J. Parker reuşeşte (nu în totalitate, ce-i drept) să evite acest pericol înfăţişîndu-i pe cei din neamul Loredan în toată mizeria lor morală. Prin disfuncţionalitatea de care dau dovadă, Loredanii sînt poate unici în literatura fantasy. Şi marele merit al autoarei este că aceştia sînt în acelaşi timp şi cît se poate de interesanţi.
Cum unele stîngăcii ce caracterizează trilogia The Fencer pot fi puse pe seama debutului, mi-e încă neclar cît de mare este potenţialul lui K.J. Parker. E capabilă că creeze personaje cel puţin fascinante, dar scena pe care evoluează ele suferă la capitolul credibilitate, cu urmări privind extremele la care acestea ajung. Chiar şi aşa, K.J. Parker a intrat pe lista scriitorilor mei favoriţi – în viitorul mai puţin sau mai mult îndepărtat voi citi şi celalalte două trilogii, precum şi cele trei romane independente apărute pînă în prezent.
Silviu Gheorghe
(cîteva gînduri iscate de Tîrg)
Ba la tîrg, printre cititori, scriitori, editori, directori, ba aiurea, pe drumul de întoarcere, m-am întrebat:
Ce-ar fi dacă și în librării ar fi aglomerația de la Romexpo? Ce-ar fi dacă și librarii ar practica reduceri de pînă la 50%?
Ce-ar fi dacă directorii editurilor ar fi mai îngăduitori cu autorii care ajung cu întîrziere la stand din motive de sănătate?
Ce-ar fi dacă cei care reeditează o carte de 150 de pagini la absurdul preț de 40 RON, nu s-ar mai bate cu pumnul în piept?
Ce-ar fi dacă s-ar renunța la boicotul intereditorial?
Ce-ar fi dacă toți autorii de SF de la noi ar avea nu bunul simț, jovialitatea și entuziasmul unui Voicunike, dar măcar echilibrul și deferența de care dă dovadă întrega echipă FanSF? Sau dacă ar fi cu toții direcți ca Ștefan Ghidoveanu și ar renunța la ipocrizii și orgolii ieftine?
*
Ce-ar fi dacă s-ar trece de la actele de vendetă, analizele gramaticale puerile și simplele note de lectură la recenzii adevărate, profesioniste?
Ce-ar fi dacă acei ”anonimi”, ”viteji de operetă” ar lua o pauză (lungă, cît mai lungă!) de la comentariile pline de fiere sau măcar și le-ar reciti de cîteva ori înainte de a le posta?
*
Ce-ar fi dacă s-ar realiza unitatea fandomului prin acțiuni simple, de conlucrare? La o țigară, am avansat ideea că ar trebui să scriu direct în engleză, iar Mihai-Dan Pavelescu ar trebui să propună traducerea volumului editurii Eagle… Lăsînd gluma deoparte, de ce nu ar scoate Nemira o antologie editată de Horia Nicola-Ursu, Mircea Opriță, Cornel Secu și Dănuț Ungureanu (enumerare aleatorie), antologie a cărei versiune în limba engleză să fie promovată de ICR peste hotare?
Ce-ar fi dacă toți am avea puterea de muncă a unui Mircea Pricăjan sau a unui Liviu Radu?
Ce-ar fi dacă toți ar cunoaște și aprecia proverbul spaniol: ”Ca să ai un prieten, trebuie să închizi un ochi!” ? Ce-ar fi dacă sefiștii și-ar da seama că ar avea numai de cîștigat ocolind cu diplomație acele lucruri ”care nu se fac”?
Ce-ar fi dacă unele observații pertinente marca Victor Martin nu ar fi respinse aprioric?
Ce-ar fi dacă un Costi Gurgu ar deveni Președintele SRSFF?
Ce-ar fi dacă n-aș mai scrie despre SF pînă nu ar dispărea răutatea ce bîntuie fandomul? Răutate generată de ambiții de duzină ori chiar gratuită…
Ce-ar fi dacă am lucra la o istorie alternativă a SF-ului românesc?
Ar fi mai bine? Ar fi mai rău?
Stabilit în 1991 la New York, Sandu Florea, cel mai cunoscut creator BD român, a hotărît să decerneze trofeele care îi poartă numele începînd cu anul 2002, cu scopul de a recompensa creativitatea artiştilor BD din ţara noastră.
În acest an, la invitaţia Institutului Cultural Român, el a participat la Salonul European al Benzii Desenate de la Bucureşti, unde a prezentat o conferinţă despre activitatea sa de creator de comicsuri şi, mai ales, a decernat personal celebrele trofee, în prezenţa a sute de pasionaţi BD din toată ţara.
Iată lista completă a cîştigătorilor din acest an:
Octav Ungureanu – trofeul pentru debut BD
Lucian Amarii – JUP – trofeul pentru cel mai bun album: „Conjuraţia Pisicilor Negre”
Vali Ivan – trofeul pentru cea mai buna BD realistă istorică: „Iancu Jianu”, apărută în Jurnalul de Duminică
Marian Mirescu – trofeul pentru cel mai bun fanzin: Ah, BD!
Alexandru Ciubotariu şi Dodo Niţă – trofeul pentru lucrarea „Istoria Benzii Desenate Româneşti” – editura Vellant
Puiu Manu – trofeul pentru întreaga carieră artistică: 55 de ani de benzi desenate.
În continuare Sandu Florea a stat de vorbă ore în şir cu fanii săi şi a acordat sute de dedicaţii, atît pe comicsurile americane desenate de el, cît şi pe albumele publicate în ţară înainte de 1989.
Cartea săptămînii
Numărul curent – ediţia print
