Apocalipsă lingvistică

China Miéville – Embassytown

Macmillan, 2011

După ce a explorat literatura weird-fantastică în Stația Pierzaniei, piraţii şi marea în Cicatricea, genul western în Consiliul de Fier, literatura pentru tineri şi fantasticul urban în Un Lun Dun, genul crime-noire în ceea ce a devenit cea mai premiată carte SF – The City & The City (premiile BSFA, Arthur C. Clarke, Locus, Hugo, World Fantasy; lucru remarcabil avînd în vedere elementele SFF practic inexistente) şi thriller-ul horror în Kraken, China Miéville ne oferă în sfîrşit cartea SF care a bîntuit visele umede ale fanilor lui şi ai new weirdului. Embassytown este un SF pur, un omagiu adus perioadei de aur a genului, dar care reuşeşte să fie complet inedit şi în totalitate miévillesc.

Embassytown este povestită din punctul de vedere al lui Avice Benner Cho, un „floker“ şi un „immerser“, unul dintre puţinii oameni care pot călători între lumi, traversînd immerrul, marea de spaţiu şi timp de sub realitate. Pentru a satisface curiozitatea soţului ei lingvist, Avice se întoarce împreună cu el pe planeta natală, Arieka, ai cărei locuitori nativi, Ariekei, comunică într-un limbaj atît de străin oamenilor, încît aceştia au nevoie de ambasadori crescuţi special pentru acest rol. „The Hosts“, numiţi aşa de coloniştii umani ai planetei, au două guri şi vorbesc cu amîndouă simultan. Deşi lingviştii iniţiali le-au învăţat limbajul şi au ajuns să poată înţelege ceea ce vorbesc Ariekeii, aceştia nu au reuşit să înțeleagă limbajul lor vorbit de oameni, ei nerecunoscînd de fapt ca limbaj nimic din ceea ce rosteau oamenii. Pentru a putea comunica, oamenii au fost nevoiţi să crească clone modificate genetic şi să le antreneze în aşa fel încît prin empatie să ajungă aproape să împartă aceeaşi minte. Numai cînd aceste clone vorbeau simultan, Ariekeii recunoşteau ca limbaj ceea ce se rostea.

Însă aceasta este doar o parte din ceea ce face ca aceşti extratereştri să fie cu adevărat străini. Nu pot comunica şi nu pot înțelege limbajul decît dacă acesta are la bază realitatea şi e vorbit de fiinţe conştiente, ei neputînd gîndi abstract (comunicarea cu inteligenţe artificiale sau prin redarea limbajului lor de aparate de înregistrare fiind imposibilă). De fapt, Avice este un „simile“, ea face parte din limba extraterestră, pentru că în copilărie, la cererea extratereştrilor, a jucat un rol pentru ca o anumită noţiune abstractă să devină reală şi astfel să poată fi gîndită şi vorbită de Ariekei. Ea a devenit astfel „fata care, în durere, a mîncat ceea ce i s-a dat într-o cameră veche construită pentru mîncat, în care mîncatul nu s-a mai întîmplat de mult timp“. Mai mult, din cauză că nu pot gîndi abstract, Ariekeii nu pot minţi, ei neputînd gîndi decît în adevăruri, deşi unii dintre ei încearcă să o facă în Festivaluri ale Minciunilor, străine şi fascinante.

Cu ajutorul ambasadorilor s-a creat astfel o comunicare şi un echilibru între oameni şi extratereştri a căror tehnologie biologică este atît de dorită în restul universului. Însă un lucru nemaivăzut se va întîmpla pe Arieka după întoarcerea lui Avice, sosirea unui nou tip de ambasador, format din două fiinţe diferite genetic, dar care vorbesc limbajul la perfecţie, cu consecinţe nebănuite, care ameninţă să declanşeze o catastrofă ce va distruge lumea.

Deşi Miéville foloseşte multe dintre temele cele mai cunoscute ale SF-ului – călătoria în hiperspaţiu, navele stelare, armele futuristice sau extratereştrii – acestea toate au o nuanță weird atît de tipică lui. De fapt, nu e greu de imaginat că Emabassytown ar face parte din universul Bas-Lag, dar cu siguranţă că haina science-fiction este mult mai bună pentru explorarea limbajului decît ar fi fost cea new weird.

Probabil că Ariekeii sînt cei mai străini extratereştri puşi vreodată pe hîrtie, dar cu care totuşi o anumită comunicare să fie posibilă (fiinţa din Solaris este mai străină, dar asta duce la imposibilitatea de a comunica şi la explorarea de către Lem a „străinului“ în cu totul alt mod decît o face scriitorul britanic).

Criticul Darko Suvin caracterizează literatura science-fiction prin „prezenţa şi interacţiunea dintre alienare şi cunoaştere (enstrangement and cognition)“. Cunoaşterea prin implicaţiile raţionale şi logice îl face pe cititor să încerce să înţeleagă lumea extraterestră descrisă într-o carte. Alienarea se referă la acel element din SF care ne înstrăinează de familiar şi de lumea de zi cu zi. Dacă într-un text SF alienarea ar fi dominantă, atunci nu l-am putea înţelege; dacă ar fi numai despre cunoaştere, atunci ar fi mai mult o lucrare ştiinţifică sau un documentar. Conform lui Suvin, şi alienarea, şi cunoaşterea trebuie să fie prezente într-un anumit echilibru pentru ca SF-ul să funcţioneze.

Înstrăinarea a fost elementul atît de pregnant pînă acum în cărţile fantasy ale lui Miéville, pentru că new weird nu are nevoie de cunoaştere, cititorul iubind aceste cărţi tocmai pentru alienarea care-l înconjoară cînd se scufundă în ele. Din păcate, şi în Embassytown înstrăinarea este atît de puternică încît, deşi cunoaşterea încearcă să-i facă faţă, aceasta îi va determina pe unii cititori să abandoneze romanul în primele 100-200 de pagini. Cititorul, deşi doreşte să empatizeze cu ceea ce se întîmplă, nu reuşeşte să traverseze distanţa uriaşă de timp, parcă totul este prea străin, lumea, locuitorii ei, personajele. Este veriga slabă, dar în acelaşi timp şi punctul forte al acestei cărţi. Dacă reuşeşti să închizi ochii şi să plonjezi în lumea din Embassytown ca un călător în timp ajuns într-un viitor îndepărtat, total străin, vei descoperi că după vreo 200 de pagini în care această lume se dezvăluie, nu vei înţelege această carte pentru că ţi-a fost explicată, ci pentru că, după ce ai trăit în ea, ai reuşit şi tu să devii un locuitor al ei.

După acest punct, alienarea şi cunoaşterea, prezente amîndouă în cantităţi imense, vor ajunge într-un adevărat echilibru, iar Emabassytown devine ceea ce la început era doar un potenţial, și anume o formidabilă şi inteligentă explorare a limbajului, a colonialismului şi a comunicării.

Scrisă, la fel ca The City & The City, într-o proză frumoasă, reţinută, dar de o adîncime remarcabilă, plină de idei provocatoare, experimente lingvistice, darwinism întortocheat, personaje interesante, extratereştri cu adevărat străini şi fascinanţi, Emabassytown nu reprezintă ceea ce este SF-ul, ci ceea ce ar trebui şi ar putea să fie această literatură. O carte care-şi distruge şi reconstruieşte cititorul aproape la fel ca lumea pe care o descrie.

Notă: 5/5.

 Tudor Ciocârlie