Iconostas cu chipuri şi icoane ale SFinţilor sefişti
şi ale vrednicilor ctitori mireni din Parohia Timişoarei

Sub haloul zodiei Marineasa

Avînd în familie înaintaşi intelectuali care s-au străduit spre împlinirea românească a Banatului şi născîndu-se în Ţipariul Coşteilor (de fapt localitatea Ţipari, din comuna Coştei, dar mi-e tare dragă sonoritatea Giurtelecului Hododului lui Virgil Măgureanu şi astfel mai păcătuiesc şi eu prin inovaţii toponimice), coordonatorul de pînă în 1990, străvechi de-acum, Viorel Marineasa este el însuşi o coordonată, un reper de valoare stabil al Cenaclului tetragenar H.G.Wells.

Firea aşezată, cumpănită, recursul la rigoare şi preţuirea neabătută a competenţei, precum şi rîvna de a inventaria mărturii ale istoriei noastre mitteleuropene dintr-o perspectivă în care îmbină măiestrit autenticitatea cu ficţiunea, aşa cum s-a dezvăluit într-una din primele-i cărţi [1], mi l-au aşezat de la început aproape de suflet pe Viorel, adicătelea chiar de la descinderea sa la CCST, în 1973.

În anii ’80 i-am cunoscut fiul, pe Gabriel, patronul Editurii Marineasa de astăzi, care la vremea aceea trăgea voios cu arcul în sufrageria bunicului dintr-un bloc de pe b-dul Liviu Rebreanu, precum şi pe energica-i soţie, Petronela, pe care ne-o înfăţişase spre colegială vizionare, înainte de căsătorie, în timpul deplasării entuziaste la una dintre Consfătuirile Naţionale SF de la Bucureşti, parcă la cea din 1983, suspendată de autorităţi chiar în momentul debarcării noastre în Gara de Nord.

El însuşi un scriitor în ascendentă afirmare, Viorel Marineasa îşi transfera nepărtinitor experienţa cadeţilor din cele două cenacluri de care era instituţional răspunzător, H.G.Wells şi Pavel Dan, cu mulţi dintre aceştia întocmind amiciţii durabile, între care-i numesc doar pe doi dintre ei: regretatul Ion Monoran şi strălucitorul Daniel Vighi…

Cît despre mărturia aprecierii virtuţilor mele literare, a făcut-o cu generoasă încredere într-un Medalion pe care mi-l alocase prestigiosul Almanah Anticipaţia, în 1983.

Întîlnirile noastre erau foarte frecvente şi în “lumea civilă”. Într-o perioadă de boemă aproximativă, ne întruneam împreună cu Maître Cornel Secu pentru cîte o noapte de wikend la Doru Bercuci, pe strada Reşiţa, unde sfidam etica socialistă jucînd poker pînă în zori. Ne-am dezbărat de acest mod decadent de petrecere a timpului după cîteva luni, aduşi în pragul falimentului de antanta fraţilor Bercuci, care ne-au băgat la idei necreştineşti cu norocul lor inextricabil.

Ne întîlneam apoi la nesfîrşite dezbateri în faţa halbelor de bere, prin localurile proletare din preajma Casei Studenţilor, unde prelungeam şedinţele de cenaclu sau stabileam politici subtile de convertire a directorului CCST, profesorul Panasiu, la feluritele noastre obiective.

Poate că tuşa cea mai accentuată a personalităţii manageriale a “instructorului-metodist” Marineasa se vădeşte în anii cînd fanzinul Paradox a fost complementar revistei Forum Studenţesc, interval în care “i-a ţinut aproape” pe Gheorghe Secheşan şi mai ales pe Daniel Vighi cu exoticul său serial cvasiesoteric [2] şi i-a consiliat pe cei care aveau să formeze valul secund, generaţia de mijloc a cenaclului.

Cînd după un an de studii de Drept (la insistenţa mea), pe care fiică-mea m-a determinat să-l redefinesc nobil, dar plictisitor (la insistenţa ei), devenită studentă a Facultăţii de jurnalism şi limba engleză de la Universitatea de Vest, Corina a dat peste corifei cu un încărcat cazier wellsian. Între profesorii ex cathedra i-a aflat pe Viorel Marineasa şi Lucian Ionică, iar în practica studenţească pe prozatorul şi criticul literar Lucian-Vasile Szabo, pe atunci redactor-şef la ziarul Timişoara.

Coordonator al lucrării de licenţă adjudecată cu notă maximă şi felicitări i-a fost, desigur, Viorel Marineasa, care şi-a finalizat misiunea de dascăl editîndu-i şi o carte, un an mai tîrziu [3].

În mod paradoxal (ca să fiu în siajul titlului revistei noastre fanion), Viorel Marineasa a scris doar cîteva proze scurte circumscrise fantasticului notoriu, opera sa literară în întregul ei neavînd contingenţă cu SF-ul, dar, timp de cîteva decenii la rînd, a contribuit cu silinţă la edificarea prestigiului siglei “HGW”, ultimul act de căuzaş destoinic fiind Posfaţa la insolitul roman postum [4] al regretatului condeier Contantin Coco Cozmiuc.

În mod strict formal, Viorel Marineasa nu a fost un membru al Cenaclului, acesta fiindu-i (dintr-o perspectivă aşişderea formală) arondat ca sarcină de serviciu, potrivit fişei postului la CCST.

În fapt, filolog de formaţie, ca şi predecesorii, influenţa sa asupra orientării hotărîte a wellsienilor, fie ei şi ingineri, spre tabăra literaţilor, în conflictul descris în cheie solomonică de Voicu Bugariu [5], a fost una dintre cele mai apăsate.

Temeiul acestei aprecieri îl deconspir, în stil propriu, printr-o întrebare retorică: “La ce să te aştepţi din partea unui individ care şi-a luat doctoratul în filologie cu distincţia Magna cum laude ?!”…

NOTE:
[1] Marineasa, Viorel – Litera albă (roman). Ed. Facla, Timişoara,1988;
[2] Vighi, Daniel – Science-fiction şi alchimie medievală, în: Paradox, Timişoara, 1981, 1983, 1985, 1987;
[3] Luca, Ana-Corina – Academia Caţavencu – Un cîine “de rasă” al Democraţiei, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000;
[4] Cozmiuc, Constantin – I se spunea Bărbatul, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009;
[5] Bugariu, Voicu – Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi, Ed. Universităţii Transilvania, Braşov, 2007.

Marcel Luca